IMAGO MUNDI

Zhani Canco


Impresionantul Braşov

(Befasuesi Brashov)

Ne aflăm la Piaţa Rosetti. Lângă noi au parcat microbuze şi autocare, dat fiind că tocmai aici îşi are sediul compania de transporturi care acoperă linia Braşov-Bucureşti.
Sunt primele ore ale unei dimineţi de toamnă şi vânzătoarea, o blondă elegantă, cu ochi albaştri, înmânându-le biletele, cu o voce melodioasă, ne sugerează - deoarece microbuzele pleacă la un interval de jumătate de oră - ca timpul la dispoziţie să-l ”umplem” bând ceva la Bar-Restaurantul Firmei, sau să stăm în interiorul microbuzului. Dându-ne seama că timpul era prea scurt, am preferat să ne aşezăm în locurile noastre din microbuz. În acea clipă, magnetofonul a început să transmită muzică uşoară din repertoriul cântăreţilor contemporani Mircea Drăgan, Monica Anghel, Loredana Groza, Rodica Creţu, Anastasia Lazariuc, Cătălin Crişan, Mirabela Dauer, Ştefan Hruşcă, Panseluţa Fieraru…
Şoferul anunţă pornirea spre Braşov, numele căruia îl auzisem pentru prima dată la liceu, de la profesorul de geografie, Riza Lalo, care abia se înapoiase din România, unde îşi terminase studiile. Acolo, în afară de diplomă, furase şi inima unei românce, cu care urma să-şi petreacă tot restul vieţii. Destinul a vrut ca, peste câţiva ani, eu, de asemenea, să mă duc la studii în România, la Universitatea de Arhitectură şi Urbanistică „Ion Mincu”, colegul meu de cameră fiind tocmai din Braşov. Se numea Corneliu Popa şi, pentru rezultatele excelente, statul român îi acordase o bursă specială. Într-o zi (era deja anul 1961), a venit din oraşul meu natal entuziasmat fiindcă el urma să fie chemat din nou Braşov, nu Oraşul Stalin.
Acestea îmi treceau prin minte, când colegul meu de drum, Kopi Kyçyku, şi el fost student la Bucureşti, m-a informat că cei 168 de kilometri pe care urma să îi parcurgem, nu constituiau vreo distanţă prea mare. Acest dialog, deşi scurt, pare-se atrăsese atenţia unui alt călător, aşezat în faţa noastră. Întorcându-se spre noi, ne-a spus cu naturaleţe şi politeţe: „Eu sunt lingvist, dar limba pe care vorbiţi n-am auzit-o niciodată. Puteţi să-mi-o lămuriţi?”
Profesorul Kyçyku a început să-i explice pe scurt ce reprezintă limba noastră, punând accentul şi pe legăturile sale cu româna prin împrumuturile comune şi reciproce, despre care scrisese şi publicase câteva articole în diferite organe de specialitate din mai multe ţări, ţinând totodată şi comunicări, pe această temă, la simpozioane şi congrese ştiinţifice.
Între-timp vocea şoferului a întrerupt această convorbire interesantă, anunţând sosirea la Braşov.

Oraşul în sărbătoare

Era ziua berii, una dintre cele mai deosebite a oraşului. Se cânta, se dansa. Puţin mai departe era în plină desfăşurare un mare concert festiv, iar într-o biserică se organiza o ceremonie de botez.
Oraşul este impresionant nu doar la centru, ci şi peste tot pe unde ne plimbăm. Impresionante sunt clădirile administrative, vilele particulare, celelalte edificii aparţinând instituţiilor sociale, construite în diferite perioade istorice, deoarece ocupanţi din diverse epoci, potrivit unor proiecte cu autori arhitecţi şi proiectanţi de renume, înălţaseră construcţii, completându-le cu tot confortul şi tot ceea era necesar sub aspectul arhitectonic şi urbanistic.
Trecând prin ambianţele zgomotoase ale unui târg propriu-zis, cerem voie să ne aşezăm lângă o persoană care era singură la masă. Suntem primiţi cu amabilitate şi căldură. Ba chiar s-a bucurat că eram albanezi. Motivul: cunoscuse cândva mai mulţi conaţionali ai noştri, care îşi făcuseră aici studii înalte în silvicultură, lăsându-i impresiile cele mai bune. Imediat după acea a început să ne povestească cu pasiune despre istoria oraşului. Am aflat de la el amănunte privind vechimea Braşovului, care trecuse prin toate epocile - a Pietrei, a Bronzului, a Fierului, cea romană şi a migrărilor slave, a colonizărilor nemţeşti, otomane etc. El vorbea argumentând totul prin obiecte muzeale, toponime şi fapte ştiinţifice.
Aceste tablouri devin concrete din moment ce privim partea veche a oraşului, înconjurată de ziduri, unde se păstrează obiecte administrative şi de cult, care stau mărturie de viaţa publică din toate timpurile, care, şi în celelalte oraşe antice sunt păstrate cu fanatism. Astfel aflăm că Braşovul în anul 1814 avea 20.000 de locuitori, numărul cărora fiind dublat în primul deceniu al secolului al XX-lea. Între-timp, cifra clădirilor specifice pecetluite de „sigilul” timpului, al stilurilor şi al materialelor de construcţie, ajunsese la 5000.
În timp ce beam cea de-a doua halbă de bere, comeseanul nostru continua să ne povestească că, pe la sfârşitul secolului al XX-lea, oraşul s-a dezvoltat şi mai mult din punct de vedere industrial, mai ales în domeniul industriei textile, respectiv alimentare, a construcţiilor de maşini, a metalurgiei şi a petrolului. Menţionăm că, în anii 1867-1873 a fost construită linia de cale ferată de 900 km, care a legat partea veche a Braşovului cu oraşele Oradea şi Cluj-Napoca.
Comeseanul nostru, profesor de geografie, probabil a crezut că devenise plictisitor prin explicaţiile sale şi a ridicat un pahar în onoarea şi în sănătatea noastră. Când l-am felicitat pentru modul şi exactitatea cu care ne-a prezentat totul, în deosebi construcţia căi ferate, uşurat, el a continuat cu o oarecare mândrie: ”Sunt nepot de inginer şi totul mi l-a povestit însuşi bunicul meu, care a lucrat direct în acest obiectiv atât de important pentru vremea aceea”.
În acele clipe mi-am adus aminte de profesorul meu drag de liceu, identificând la el, respectiv la omologul său român, un lucru comun: dragostea şi devotamentul faţă de profesia de predare.

Cu arhitectul Corneliu Popa

I-am spus lui Kopi că, după câteva decenii, s-ar putea să-l întâlnesc din nou pe colegul meu de studii, temându-mă ca nu cumva, după aproape o jumătate de veac, să nu-l cunoaştem unul pe celălalt. Per neaşteptate simt o mână pe umăr şi, în timp ce întorc capul, mă îmbrăţişează cu dor Corneliu Popa. Înlăcrimat, ne propune ca, înainte de a ne aşeza, să facem o plimbare prin oraş.
Autoturismul „Dacia”, produs românesc, atotprezent în România, niciodată nu le-a lipsit intelectualilor. Ne plimbăm şi admirăm oraşul, pe care cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi deceniile secolului al XX-lea, urmau să-l transforme simţitor din punct de vedere arhitectonic şi urbanistic, ceea ce în mare parte sunt legate de persoana numărul unu al oraşului pe probleme constructive, inginerul Peter Barteş (1842-1914). Este tocmai acesta din urmă care a conceput şi a proiectat clădiri destinate funcţiilor publice şi private, toate pecetluite de originalitate, fantezie şi de curajul de a introduce noul în mod organic, împreună cu moştenirea, luând în seamă frumuseţea peisajului braşovean.
- Uitaţi-vă la aceste clădiri, - ne-a spus Corneliu. - Acesta este Palatul Finanţelor, construit în anii 1897-1898, actualmente este reşedinţa Primăriei; acela este Palatul Poştei, construit în 1906, astăzi este Poşta centrală a oraşului; mai departe vedeţi Palatul Justiţiei, construit în 1900, în momentul de faţă este Prefectura, ca să mergem spre o clădire a anului 1902, şi care acum a devenit Muzeul de Artă şi de Etnografie.
Oricine a avut ocazia să viziteze diferite oraşe din România, a putut constata că partea lor veche ca vârstă este premergătoare secolului al XX-lea, celelalte construcţii datând din perioada interbelică din secolul al XX-lea, respectiv arhitectura sistemului comunist şi construcţiile în beton armat şi de sticlă.
- Iată - continuă Cornel cu explicaţiile sale această clădire este construită după primul meu proiect şi acum simt că le-a rezistat vremurilor. În afară de două construcţii aflate în centrul oraşului, în general am proiectat obiective social-culturale.
Păşind mai departe, ne sărea în ochi o mulţime de construcţii - fruct al gândirii a acestui arhitect pasionat, care, cu o modestie cu totul aparte, ne-a pus la curent de nenumăratele premii pe care le câştigase în diverse concursuri naţionale şi internaţionale, inclusiv cele organizate în Franţa pentru complexul „Georges Pompidou” şi Casa Tineretului, ambele la Paris. Odată cu înmânarea diplomelor respective, i se făcuse oferta de a rămâne în Franţa. A refuzat, România, Braşovul şi cercul larg de prieteni învingând atracţia pariziană.
Mai apoi, Corneliu ne-a invitat să vedem o clădire, proiectată tot de el, aflată în periferia oraşului. Construirea ei fusese sponsorizată de o fundaţie engleză şi de alte două omoloage ale sale.
Când l-am întrebat dacă proiecta utilizând planşeta şi calculatorul, mi-a răspuns semnificativ şi plastic: „Uite-te la clădirea aceea, deja terminată. Am proiectat-o tocmai pe calculator”.
Nu mi-a scăpat din vedere faptul că, tot timpul cât am fost alături de el, era salutat, întrebat sau invitat la o cafea de o mulţime de persoane, tuturora răspunzând cu stimă şi recunoştinţă.
Ducând mai departe dialogul, m-a întrebat: „Nu ştiu dacă ai primit salutul meu pe care ţi l-am trimis printr-un conaţional de-al tău, cu care am participat la un antrenament profesional la New York. Atunci eram primar al oraşului”.La despărţire ne a dăruit câte un exemplar al volumului său poetic intitulat „Zăpada cuvintelor”, din care Kopi Kyçyku a ales o poezie pe care a introdus-o în Antologia poeziei româneşti, tradusă de el în limba albaneză.

No comments: