KOMBET NË EVROPË / NEAMURILE ÎN EUROPA

Irena Luto[1]
Rumani - një vit pas hyrjes në Bashkimin Evropian

Poeti i madh rumun, Mihai Eminescu, shkruante: "Çfarë të uroj ty e dashura Rumani, vendi im i lavdishëm, vendi im i mallit, krahët nervoze, armë të forta, në të shkuarën e madhe, në të madhen ardhmëri".
Shumë rumunë e kanë pritur me ankth mbërritjen e Rumanisë te finishi BE, atje ku e dëshironin në gjirin e Evropës së vjetër, të cilës gjithmonë kanë besuar se i përkisnin me të drejtë.
Të qënit për një kohë të gjatë pjesë e kampit lindor komunist, qe një ndëshkim i madh për këtë popull latin të zënë në mes të sllavëve të Lindjes.
Këto opinione i kam dëgjuar shpesh në kohën kur isha studente në Bukuresht.
Rumania ku gratë përshëndeten me fjalët "vă sărut mâna" (ju puth dorën) dhe ku frëngjishtja është një gjuhë që flitet masivisht, për ne studentët shqiptarë ishte perëndim.
Parisi i vogël, qyteti me mjaft kulturë, ku hidheshin në treg kaq shumë botime, ku njerëzit lexonin kaq shumë dhe ku teatret e shumta kishin spektatorë edhe të klasës punëtore.
Rumania dhe kryeqendra e saj Bukureshti tani janë në BE, por çfarë ka ndryshuar në jetën e këtij vendi dhe a ka filluar korrja e fryteve të këtij procesi të gjatë?

Fshatarët dhe rregullat e reja

Është herët në mëngjes në një ditë të ftohtë nëntori dhe rreth gjysëm ore me makinë nga Bukureshti kemi ndaluar në një treg fshatar të prodhimeve bujqësore dhe blegtorale.
Tregu me tezga të pambuluara duket si një vend i ngritur brenda natës. Aty produktet blegtorale tregtohen jo shumë larg rrugës automobilistike. Ka shumë baltë përreth, tek e cila duken gjurmë rrotash e galloshes. Në këto gjurmë nuhasin qentë vagabondë.
Megjithëse të ndaluar të shesin në kushte të tilla, fshatarët thonë se u duhet të mbijetojnë.
Ata japin disa arsye për të treguar përse qëndrojnë këtu dhe në fund shtojnë se deri sa të mësohen ata me kushtet e Bashkimit Evropian do të kalojnë disa vite. Sipas tyre, është mentaliteti ai që duhet ndryshuar.
Dhe kush mund të edukojë më mirë se sa media.
Në radion shtetërore rumune, kanali Antena Satelor ka 16 vjet që transmeton programe për fshatin.
Anton Dorneanu, producent në dhomën e lajmeve thotë se është ende herët të flitet për ndryshime të mëdha në jetën e fshatit dhe të fermerëve, sepse Rumania hyri në BE në vitin 2007.
I pyetur për problemet kryesore që lidhen me BE-në dhe fermerët ai përmend:
"Ende nuk kanë mbërritur fondet që duhet të vinin. Ka patur probleme në Agjencinë e Ndërhyrjes dhe të Financimeve në Agrikulturë, shpresojmë që të mos i humbim këto fonde që na takojnë. Kur të vijnë këto fonde nga Bashkimi Evropian atëherë do të flasim edhe si do të ndryshojë jeta e në zonat rurale".
"Ekzistojnë edhe probleme që kanë të bëjnë me pronësinë, probleme në marrjen e fondeve evropiane, shumë prej fshatarëve nuk dinë të hartojnë një projekt për të thithur subvencione", thotë Anton Dorneanu.
Programet e radios si ajo ku punon gazetari, dëgjohen dhe informohen edhe nga Ministria e Bujqësisë dhe e Zhvillimit Rural.
Në një sallë madhështore që përdoret për konferenca shtypi, Sekretari i Përgjithshëm i Ministrisë së Bujqësisë, një burrë i gjatë me atë pamjen tipike të byrokratëve të vjetër, na mban një fjalim për të na treguar arritjet dhe punën e ministrisë së tij. Në këtë fjalim ka shumë fjalë si institucion, integrim, subvencione.
"Në Rumani rreth 47 për qind e popullsisë jeton në fshat, ndërkohë që në vendet me bujqësi shumë të zhvilluar në perëndim popullsia që jeton në fshat është 5 - 7 për qind," thotë Sorin Chelmu për të theksuar shkallën e vështirësive, me të cilat përballet fshati.
"Transformimi i pronarit të tokës apo blegtorit në fermer është një proces që nuk ndodh brenda natës, pasi kjo lidhet me probleme teknike, kulturore, mentaliteti dhe të traditës", thotë zoti Chelmu.
"Përsa takon potencialit, Rumania është në krye të listës së vendeve të BE-së dhe mund të rradhitemi prapa Polonisë."
"Në periudhën mes dy luftrave botërore, Rumania njihej si hambari i Evropës dhe Bukureshti quhej Parisi i vogël", thotë Sekretari i Përgjithshëm i Ministrisë së Bujqësisë.
Por të arritur këtu dhe ndoshta pranë kësaj fame të dikurshme, Rumanisë i duhet shumë për të bërë.
Sorin Chelmu tregon draftin e një manuali ku janë të shkruara të gjitha rregullat që duhet të repektojnë dhe përmbushin fshatarët për të përfituar nga fondet kombëtare dhe ato evropiane.
Një shembull ky që tregon se si këshillohen prodhuesit bujqësorë.
Nuk është vetëm ministria dhe organet e specializuara që po edukojnë fshatarët. Në kanalin e radios shtetërore rumune, Antena Satelor redaktori përgjegjës i kanalit, Gheorghe Gelmez më përmend programe që realizohen prej tyre në bashkëpunim me organet e specializuara:
"Krahas informacioneve të dobishme për fshatarët që jepen në buletine nga ministria përkatëse dhe organizata të tjera të specializuara, Antena Satelor jep edhe një program të specializuar të përditshëm që titullohet, "Fshat rumun, fshat evropian", ku trajtohen çështje që lidhen me anëtarësimin në Bashkimin Evropian, ndërsa në mbrëmje është një program debat po për këto çështje."

Zhvillimi në rajonin e Banatit


Atje ku tranzicioni ka qënë më i lehtë dhe ku është kuptuar më së miri potenciali ekonomik i Rumanisë, është rajoni perëndimor i Banatit ku ndodhet qyteti i Timishoarës, qyteti i katërt për nga madhësia në Rumani.
Prefekti i qytetit të Timisoarës, Ovidiu Draganescu shpejgon se impakti i Evropës në rajonin e Timishit nuk u ndje shumë, pasi ky rajon ka parë invenstime të huaja që prej vitit 1992 kryesisht nga Italia, Gjermania, Austria dhe Franca.
Prefekti i Timishoarës thotë se biznesi i shit-blerjes është rritur
"Forca punëtore ka qënë e punësuar dhe në këtë rajon ne nuk kemi patur grupe të mëdha njerëzish që të emigronin jashtë pas anëtarësimit në BE."
Prefekti thotë se në procesin e zbatimit të standarteve evropiane, gjysma e njësive në blegtori mbyllën dyert e tyre pasi nuk i përmbushnin standartet.
Ky ishte impakti i parë. Kjo ndodhi nga që investitorët nuk deshën të investonin në këto njësi, ndoshta përfitimet ekonomike nuk ishin aq të mëdha sa të mbulonin kostot, shpejgon zoti Draganescu.
Investimet e mëdha në këtë rajon janë parë në fushën e industrisë dhe prodhimeve ushqimore.
Në Timish, Alkatel ka pas Parisit qendrën më të madhe, në fushën e prodhimeve ushqimore, Smithfiled kompania amerikane e mishit që më parë ishte e vendosur në Poloni, ka mbi katër vjet që është e vendosur këtu.
Por çfarë ndodhi me atë bujq dhe blegtorë që e panë se nuk mund të arrinin standartet?
"Në Timish, pronar tokash që nuk e shfrytëzojnë tokën për bujqësi apo blegtori janë në biznesin e shitblerjes së tokave. Shumë njerëz në këtë pjesë të Rumanisë janë pasuruar duke shitur dhe blerë toka," thotë prefekti Draganescu.
Në këtë pjesë të Rumanisë u panë edhe rezultatet e këtij biznesi. Mijëra e mijëra shtetas italianë erdhën këtu ngritën biznese dhe filluan të blejnë toka.
Biznesmeni austriak e sheh me leverdi investimin në Rumani
Kur ata erdhën këtu çmimi i tokës ishte më pak se 100 euro për hektar, tani ky çmim është të paktën 1500 euro për hektar.
Popullsia vendase u zgjua pak vonë dhe tani që është kuptuar rëndësia e vlerës së tokës askush nuk shet më.
Ndër ata që e kanë kuptuar potencialin rumun në agrikulturë është edhe konti austriak, Andreas Graf von Bardeau.
Konti austriak thotë se e zgjodhi zonën e Timishit për të punuar për shkak të afërsisë gjeografike, stabilitetit dhe se në këtë rajon flitet gjermanisht.
Timishoara njihet ndryshe edhe si "Vjena e vogël", sepse për një kohë të gjatë ka qënë pjesë e Perandorisë së Hazburgëve. Qendra e qytetit është plot me ndërtesa të ndërtuar në kohën e perandorit, ndërtesa që të kujtojnë shumë Vjenën. Konti von Bardeau ka blerë mijëra hektarë tokë që përdoret për drithëra dhe kullota. Ai ka punësuar rumunë që flasim gjuhën gjermane dhe i ka specializuar ata në Austri. Konti që ka një kështjellë për shtëpi në Austri e ka investimin e tij të parë jashtë vendit, kurse familja e tij ka biznese në Spanjë dhe në vende të tjera. Prodhimet bujqësore dhe blegtorale shiten brenda Rumanisë, kurse për mishin, bagëtitë dërgohen për t'u therrur në Austri, pasi therrtoret në Rumani nuk kanë ende standartet evropiane. Konti thotë se bujqësia është një investim shumë i rëndësishëm.
"Nëse arat dhe fushat janë të punuara, kjo është gjë shumë e mirë edhe për turizëm. Për mua është problem nëse dikush nuk e kupton se çdo vit humbasin miliona, nëse toka nuk punohet në të paktën 40 për qind të kapacitetit të saj. Rumania më parë eksportonte tani ajo importon."
Konti austriak thotë se nuk sheh aspak rreziqe në biznesin e tij në Rumani.
"E blemë tokën për 300 euro për hektar dhe pas 6 vjetësh kjo tokë kushton 2600 euro për hektar.
Investimet në vend kanë bërë që krahasuar me 10 vjet më parë, kur papunësia në qytetin e Timshoarës ishte në nivelin 16 për qind sot të jetë në nivelin 2 për qind. Në Bashki dhe Prefekturë na treguan se në këtë pjesë të Rumanisë dhe në mbarë vendin problem ka filluar të jetë mungesa e krahut të punës sidomos në ndërtim. Dy milion rumunë jetojnë dhe punojnë jashtë. Rroga mesatare është afërsisht 300 euro dhe përsa kohë kjo të jetë në këto nivele, shumë vendas do të preferojnë të qëndrojnë jashtë për të fituar më shumë.

Italianët dhe romët

Siç na tha edhe Prefekti i Timishoarës Ovidiu Draganescu, ndër të huajt që kanë përfituar më së shumti nga biznesi i shit-blerjes së tokave janë biznesmenët italianë. Këta të fundit i takoje në çdo cep të Timishoarës.
Në kohën që isha në Rumani në media kishte përditë lajme që kishin të bënin me vendimin e Italisë për deportimin e rumunëve që i cilësonte si kërcënim për sigurinë e vendit.
Në një program debat, italianë, rumunë dhe romë janë ftuar të flasin se si raste si ato të fundit në Itali nuk duhet të përgjithësojnë. Bashkëjetesa është e lehtë thotë një italian me emrin Guido i ftuar në progam.
Ai flet gjysëm italisht gjysëm rumanisht dhe nuk shtrohet problemi që atë të mos e kuptojnë e tillë është afërsia gjuhësore mes rumanishtes dhe italishtes.
Çështja nëse romët diskriminohen apo jo, diskutohet më shumë në Rumani se sa në perëndim.
E teksa kjo çështje kërkon një program special për tu trajtuar, se çfarë mendojnë qytetarët rumunë për atë që ndodhi në Itali merret vesh lehtësisht.
Një shofer taksie më tha se ishte i zemëruar me vendimin e Italisë për t'i kthyer romët në Rumani. "Kjo nuk është e mirë për ne, pasi vendi do të mbushet prapë me ciganë", tha shoferi.
Opinione të ngjashme kam dëgjuar plot madje edhe më të këqija.
Prej romëve kërkohet integrim, edukim. Me hyrjen në Evropë komuniteti romë që është minoriteti më i madh i Evropës, pret që të respektohet më shumë.
Episodi me Italinë për ta ishte një fillim zhgënjyes.
Në strehën për fëmijët romë në Timishoara, zonja Letitia Marc, e cila drejton Shoqatën e Grave Rome thotë se romët e kanë ende të vështirë të gjejnë punë në Rumani, pasi punëdhënësit preferojnë në të shumtën jo romë.
Ndërsa, djali i saj Leonard Bebi që punon si koordinator në qendër dhe është specializuar në Paris për të punuar si punonjës social, e sheh diskriminimin ndaj romëve më të madh në Rumani, sesa në perëndim.
"Në Rumani edukata qytetare nuk është ende në nivelin perëndimor. Romët që nuk janë të arsimuar nuk dijnë se ku të shkojnë për të gjetur mbrojtje".
Luciana Friedman gazetare e revistës Egalitatea Evreasca (Barazia Hebre), që i përket një komuniteti të vjetër etnik në Rumani e shikon kështu debatin lidhur me komunitetin romë.
"Jemi të gjithë njerëz dhe përtej faktit që quhemi minoritet apo shumicë, jemi pjesë e të njëjtës shoqëri dhe duhet që ta respektojmë njëri-tjetrin. Unë nuk jam për fjalën tolerancë, mendoj se respekti është gjëja më e rëndësishme mes njerëzve dhe me kalimin e kohës, zgjidhja, - pavarësisht nga nacionaliteti, - është njohja."
Hyrja në Evropë ishte një ëndërr e madhe për rumunët e thjeshtë dhe tani që u arrit, u kuptua se përtej portës së BE-së ka ende një rrugë të gjatë për të përshkuar, rrugë që për më të vegjlit është edhe më e vështirë.
Qytetarët e thjeshtë duan që tani që janë në Evropë të marrin fund përplasjet si në kohën kur e ndjenin veten si qytetarë të dorës së dytë.
Një burrë mjaft i mplakur, që shiste kundër ligjit në trotuar një shishe vere fshati, në një lagje të varfër të Bukureshtit e në një ditë mjaft të ftohtë nëntori më tha:
"Nuk na vjen mirë për atë që po ndodh në Itali. Ne nuk jemi ciganë, jemi të gjithë kushërinj me italianët. Romakët e dakët ishin një.
Përballë tij, lart mbi një pallat të vjetër të lyer me ngjyra të çelura që po veniten, varet reklama e kandidatit të partisë në pushtet për Parlamantin Evropian.
Sllogani thotë: "Unë promovoj Rumaninë".
Dhe në këtë kuadër, nuk ka se si mos të të vijë në mendje Migjeni dhe vargu "mjerimi i mirëfilltë ndjen tradhëti...".
"Evropa ishte një mashtrim i madh", më thotë plaku, "Evropën e ndjejnë ata që kanë përfituar përherë, biznesmenët, tregtarët, qeveritarët."

Korrupsioni dhe zakoni


Kryeqyteti i Rumanisë, Bukureshti është një qytet i bukur, por jo kur bie shie, nga që ka shumë ndërtesa gri ato reflektojnë zymtësirë. Dhe i zymtë, i shëmtuar i trishtë, m'u duk stacioni qendror i trenit, Gara de Nord.
Unë udhëtova nga Timishoara natën me tren dhe megjithë kushtet që për këtë linjë janë të klasit të parë, trenat janë të vjetër dhe udhëtimet zgjasin shumë kohë, në mënyrë të veçantë udhëtimi me makinë.
Hyrja në Bashkimin Evropian do të thotë shkurtim të kësaj rruge gati me gjysmën e saj.
E megjithë amortizimin Rumania është e lidhur me rrugë hekurudhore me pjesën tjetër të Evropës.
Teksa zbresim në platformë një njoftim me megafon thotë se treni nga Praga do të vonohet për shkak të një greve në Hungari.
Sapo dal nga stacioni trotuari verdhon nga taksitë e shumta. Shoferët e tyre të dalin përpara e të ftojnë në korr.
Siç ndodh në këtë bisnes, jo të gjitha makinat punojnë me taksimetër. Megjithatë ato janë mjaft të lira dhe po kaq i lirë është edhe transporti publik.
Gati 10 vjet më parë, në kohën kur jetoja në Bukuresht nuk mbaj mend të kem pritur gjatë, metronë, autobusin, tramvajin apo trojelbuzin.
Qe gjatë udhëtimit me autobus dhe tren ku përjetova edhe formën e parë të parregullsive në Rumaninë evropiane.
Në Timishoara m'u desh të jepja më shumë se çmimi real i biletës, pasi më thanë se nuk kishte bileta. Mëngjesin kur zbritëm në Bukuresht, pasagjerët e trenit me të cilin udhëtova numëroheshin me gishta.
Ndërsa rasti i parë ishte udhëtimi nga aeroporti për në qendër të Bukureshtit. Megjithëse autobusi ishte i pajisuar me matës për bileta dhe abone, pasagjerët vendas i jepnin nga xhami shoferit disa lei.
Kartmonedhat futeshin nga një vendi i krisur i xhamit që e izolonte shoferin me pjesë tjetër të autobusit. Shenja "mos i fol shoferit", më dukej sikur shkruante "Mos i jep shoferit"!
Por ky është thjesht një zakon i vjetër...
Lufta kundër korrupsionit ka qënë ndër kritetet kryesore në listën e standarteve të anëtarësimit. Rumania ka dhënë tregues se e ka luftuar atë, por kjo është një luftë e gjatë siç na tregon edhe zëvendësshefi i Zyrës Kombëtare Antikorrupsion, Doru Tzulus.
Zyra Anti korrupsion u ngrit më 2002, por në vitin 2004 iu hoq e drejta për të hetuar direkt pushtetarët. Në 2005 kur u ristrukturua iu hap rruga për hetuar pushtetarët pa qënë nevoja e dekreteve.
Vetëm gjatë vitit 2006 janë bërë 127 padi, 360 të pandehur u çuan në gjyqe, ndër ta 11 pushtetarë, mes të cilëve edhe një ish zv/kryeministër.
"Puna është e vështirë. As unë, as kolegët e mi nuk jemi kërcënuar në një mënyrë apo tjetrën, por presioni është i përditshëm. Nëse duan të ndërhyjnë politikanët nuk e bëjnë këtë direkt, sepse mund të denoncohesh në shtyp, ata gjejnë mënyra indirekte", tha zoti Tzulus. I pyetur nëse është lehtësuar detyra e tij që kur Rumani ka hyrë në BE si u përgjigj: "Institucioni nuk e ka ndryshuar mënyrën e punës si në aspektin e komunikimit ashtu edhe në aspektet e tjera. Ne si prokurorë na ndihmon shumë fakti që Rumania ka hyrë ne BE, por puna jonë nuk është influencuar në asnjë lloj aspekti, dosjet janë po ato, puna është po ajo. BE ka një mekanizem monitorimi që ndjek punën e bërë prej nesh, por nuk ka instrumenta për të ndërhyrë".
Më pas prokurori tregon se për të reklamuar një shkelje korruptive ka një numër telefoni, një tjetër mundësi është mbushja e një formulari që ndodhet në faqen e internetit të zyrës anti-korrupsion.
"Gjëja më e mirë," thotë zoti Tzulus, "është që njerëzit të vijnë direkt në institucionin tonë, pasi mund të arranzhohet kapja në flagrancë." Një procedurë e vjetër kjo që funksionon prej kohësh.
Ajo që dëgjuam më shumë kur folëm me qytetarët për ndryshimet prej anëtarësimit në BE, ishte se mentaliteti do kohë për t'u ndryshuar.
Doru Tzulus thotë se i pëlqen të besoj se e ka mbështetjen e opinionit publik në luftën kundër korrupsionit. Ndërsa vetë lufta sapo ka filluar. "Në nivel institucional shtetëror ka korrupsion në të gjitha nivelet dhe kjo është konstatuar nga puna ime e deritanishme", shton ai. Ndërsa përsa u takon përfundimeve të proceseve gjyqësore të rasteve të mëdha të korrupsionit, zv/shefi i Zyrës Anti korrupsion, është i bindur se në fillim këtij viti do të jepen edhe vendimet e para në proceset ndaj ish pushtetarëve.

Tregu i madh i punës


Një grup fëmijësh, në rolin e figurantëve përgatiten për xhirimet e një filmi artistik me metrazh të shkurtër, bashkëprodhim italian edhe rumun dhe që ka si temë një artist kloun që vjen në Bukuresht për t'i mësuar fëmijët e rrugës se si të bëjnë diçka të vlefshme me jetën e tyre, duke i mësuar mjeshtri cirku.
Që prej fillimit të procesit integrues, Rumania u bë tërheqëse për kineastët e huaj, të cilët kanë realizuar prodhime të ndryshme. Ardhja e yjeve hollivudianë dhe regjizorëve të njohur nuk përbën lajm sensacional në vend.
Dan Alexandru, operator i njohur filmi dhe shef katedre në Akademinë e filmit, thotë se ndryshimi në industrinë e filmit ka filluar prej vitesh.
"Lindi një valë e re kineastësh të huaj, të cilët e kuptuan së pari se çfarë shihej jashtë, çfarë shijesh ka jashtë dhe prej kësaj rrodhi edhe vlerësimi."
Zoti Aleksandru thotë se Rumania është kthyer në një vend shumë tërheqës për të huajt. Dhe ai përmend se si zhvillohet kjo në kompaninë prodhuese me të cilën bashkëpunon.
"Në Castel Film që ka studio të një niveli botëror punohen non stop filma amerikanë. Kanë ardhur dhe vijnë yje amerikanë. Pjesa më e madhe e operatorëve në këto produksione janë nga Rumania dhe kjo është e mirë për tregun e punës."
Bashkëprodhimet me të huajt janë të zakonshme në Rumani
Megjithëse ndryshimet në vend nuk janë edhe aq të dukshme për syrin e dikujt që e viziton vendin pas disa vjetësh, ajo që i ngroh vendasit është një ndjenjë e mirë, se Rumania ka hyrë rrugën e drejtë të prosperitetit dhe zhvillimit dhe me një demokraci që perfeksionohet.
Në kohën që ishim në Timishoara, presidenti rumun Traian Basescu po bënte fushatë për votën uninominale, pra një kandidat një vot.
Në fjalimin e tij në prefekturën e Timishoarës ai tha se parlamenti rumun është një ndër institucionet, tek i cili populli nuk ka besim.
Ai fajëson klasën politike rumune, përse qytetari i thjeshtë mendon gjithnjë e më shumë se vota e tij nuk ka rëndësi.
Presidenti Basescu është mjaft popullor, por fushata e tij nuk ka simpatizantë në mesin e pushtetarëve si kryetari i Bashkisë së Timishoarës, i cili thotë se përplasjet përplasjet këtij viti mes qeverisë dhe presidentit nuk e ka lehtësuar punën e vendorëve.
"Situata e krijuar nga Basescu nuk është zgjidhja më e mirë për të ardhmen e vendit dhe unë jam shumë i zhgënjyer", thotë Gheorghe Ciuhandu.
"Përpara hyrjes në Bashkimin Evropian ne kishim shumë bashkëpunim dhe projektet të përbashkëta të financuara nga Evropa dhe bankat evropiane. Pas hyrjes në BE po përpiqemi të thithim sa më shumë investime."
Një prej problemeve, vëren ai është se në administratën lokale në përgjithësi nuk gjen njerëzit e duhur me ekspertizën e duhur.
Në Timishoara ka tre herë më shumë investime se sa mesatarje në shkallë kombëtare.
Zoti Ciuhandu që ka qënë profesor në Universitetin Politeknik të Timishoarës, ndër më të mirët në vend, thotë se ideja për të vendosur lidhje direkte me investitorët të huaj i lindi, kur shihte në fillim të viteve 90 se si shumë studentët të tij emigronin menjëherë pas përfundimit të shkollës.
"Ajo që i tërhoqi të huajt, ishte transparenca, lehtësimi i byrokracisë, u treguam se mund të blinin tokë të merrnin truall me qera, pra u krijuam kushte të tilla që ata të merrnin vendim shumë shpejt," shpejgon ai.
Tani problem për rajonet e zhvilluara si Timishoara është mungesa e krahut të punës.
"Mungesa e krahut të punës është problem. Sidomos në sektorin e ndërtimit është e rëndësishme që të tërhiqen rumunët që jetojnë jashtë, përndryshe do të kërkohet të punësohen punëtorë nga Kina apo nga vendet e Ballkanit, siç edhe ka ndodhur.
Zoti Ciuhandu përmend se po zhvillohen konsultime me qeverinë fqinje serbe për të sjellë punëtorë krahu në Rumani.
Kryetari i bashkisë së Timishoarës u jep këtë këshillë qyteteve ballkanike që duan të ndjekin shembullin e Rumanisë dhe të mos i lënë të rinjtë të emigrojnë në masë.
"Të punojnë shumë dhe të përpiqen të vendosin lidhje me vende në BE. Pra të kenë lidhje të mira, të përpiqen të marrin fonde nga BE-ja. Të përgatisin punonjësit e bashkive për projekte të tilla, sepse një prej problemeve që kemi ne sot në Rumani është se qëllimi im ynë ishte të anëtarësoheshim në BE dhe tani që e arritëm kemi zbuluar se nuk kemi kapacitetetin për momentin që të fillojmë projektet."
Ky vit (2008) kur Rumania feston përvjetorin e parë në Bashkimin Evropian, do të shohë rezultate e para të proceseve të mëdha gjyqësore anti-korrupsion, ata që ishin të shpejtë me projektet në agrikulturë do të mund të marrin lajme të mira për subvencionet nga Evropa, Rumania do të jetë ndoshta shtëpia e re për punëtorët e huaj që do të mbushin boshllëqet në tregun vendas të punës.
Rumania, thonë analistët është në rrugën e duhur të prosperitetit, megjithëse ajo pritet të jetë mjaft e vështirë, por siç e ëndërronte një shekull e gjysëm më parë i madhi poet Mihai Eminescu, "Rumania me krahët nervoze, armë të fuqishme po shkon drejt ardhmërisë së madhe."


Şeila Azis*
Turcia între Orient şi Occident
(Turqia mes Lindjes dhe Perëndimit)


Republica Turcia este situată în Orientul Apropiat; o ţară întinsă pe două continente, Europa şi Asia, aflată aproape în totalitate în Peninsula Anatolia, cu 3 % din teritoriul său aflat în regiunea Munţilor Balcani din Europa de Sud-Est. Turcia are graniţă cu opt ţări: Grecia şi Bulgaria, la nord-vest; Georgia, Armenia şi Azerbaidjan, la nord-est; Iran, la est; Irak şi Siria, la sud. Teritoriul Turciei este scăldat la vest de Marea Egee, la sud de Marea Mediterană, iar la nord de Marea Neagră.
Având o suprafaţă de 780.580 km pătraţi, ceea ce este considerabil în raport cu cea a statelor vecine, Turcia este situată într-o regiune „explozivă”, unde diferite state au fost angajate deseori în crude şi interminabile războaie. Strâmtorile Bosfor şi Dardanele care separă sau, putem spune, care leagă Asia de Sud-Vest de Europa de Sud-Est se află în Turcia. Anatolia e situată între Marea Neagră, la nord şi Marea Mediterană, la sud, cu Marea Egee şi Marea Marmara, la vest. Datorită poziţiei sale geografice între Europa şi Asia şi între cele trei mări, Turcia a fost şi este o răscruce istorică, leagănul şi piatra de încercare a mai multor civilizaţii şi, totodată, un important centru comercial.
Strâmtorile au reprezentat întotdeauna un important punct strategic. Lupta pentru a obţine stăpânirea lor a fost de-a lungul veacurilor pricina conflictelor militare distrugătoare despre care tocmai am amintit. Pot să descriu cu titlu de curiozitate istorică faptul că, pentru a-i opri pe „musafirii nepoftiţi”, locuitorii Bizanţului au construit un lanţ de fier de 700 metri lungime, care, aşezat sub apă între cele două ţărmuri, a închis trecerea din Bosfor în Cornul de Aur (situat între Marea Marmara şi Bosfor). Un alt lanţ şi mai lung, de 1700 metri, împiedica trecerea vaselor prin strâmtoare, la Turnul Mangan. Sunt sigură că la vremea când se petreceau toate acestea, războinicii de atunci nu se gândeau că le voi considera curiozitate istorică, ci mai degrabă, strategie de apărare militară.
Strâmtorile Bosfor şi Dardanele au atras atenţia chiar şi a genialului Michelangelo, care a propus ca cele două continente să fie legate printr-un pod gigantic, lucru care s-a şi realizat în epoca modernă.
Mările care înconjoară teritoriul ţării prezintă o deosebită importanţă atât din punctul de vedere al comunicaţiilor dintre Turcia şi restul lumii, cât şi din cel al legăturilor dintre diferite regiuni ale ţării.
Din punct de vedere administrativ, Turcia este împărţită în 81 de provincii (denumite „iller”, în limba turcă), la rândul lor, divizate în mai multe subprovincii, districte sau arondismente (847). În fruntea fiecărei provincii se află un fel de „prefect” („vali”, în limba turcă); acesta, de regulă, este membru al partidului majoritar regional şi reprezintă Guvernul în provincia respectivă. Districtele sunt conduse de un fel de „guvernator”, intitulat „kaimakam”, numit de către Ministrul de Interne.
Deşi capitala Republicii Turcia este oraşul Ankara, Istanbul rămâne capitala istorică a ţării, centrul financiar, economic şi cultural, aflat chiar şi în prezent într-o ascensiune greu de imaginat.
Turcia este ţara unor mari contraste, dacă avem în vedere, cel puţin, condiţiile sale naturale. „Aici poţi întâlni munţi înalţi cu vârfuri ce ating 4000 – 5000 de metri, cât şi podişuri şi câmpii întinse. Peisajul ţării se remarcă prin varietatea sa: în apropierea stepelor, unde printre ierburi arse şerpuiesc drumuri prăfuite, întâlneşti zone tropicale umede, unde precipitaţiile anuale trec de 2500 mm; zăpezile veşnice de pe culmile munţilor sunt în imediata apropiere a zonelor cu vegetaţia veşnic verde ce creşte la poalele acestor munţi. Contraste deosebit de puternice există între regiunile din interiorul ţării şi cele de pe litoral”[3].

În general, Turcia este o ţară muntoasă (întâlnim aici lanţul munţilor Pontici, în regiunea Marea Neagră; în sud, sistemul muntos Taurusul Apusean – „Likis”, Taurusul Central – „Kilikiya” şi Taurusul Răsăritean – Taurusul Central – Armean; munţii din regiunea Mării Egee; muntele Ulu Dag, supranumit „Olimpul din Bursa”; masivul Ararat, la graniţa cu fostele state sovietice, de care se leagă legenda biblică despre „arca lui Noe”), bogată în podişuri şi câmpii (Podişul Anatoliei şi o parte din Podişul Armean; depresiunile Cukurova şi Akova), cu păduri veşnic verzi.
Anatolia este brăzdată de numeroase cursuri de apă, de la torentele din regiunea de munte, până la marile fluvii cu forţe uneori greu de stăvilit. În Podişul Armean, pe teritoriul Turciei, izvorăsc Tigrul şi Eufratul, care se varsă în Golful Persic.
Pe aceste meleaguri, cu forme de relief dintre cele mai variate şi cu o climă subtropicală având o multitudine de nuanţe climatice, prin luptă şi muncă neobosită, s-a format şi armonizat caracterul poporului turc.
Turcia are o populaţie de aproximativ 70 milioane de locuitori dintre care în jur de 15 milioane locuiesc în Istanbul şi în zonele periferice ale acestuia.
Limba oficială este turca; grupa etnică majoritară este turcă (75%), iar grupurile etnice minoritare în Turcia sunt: kurzii (20%), arabii levantini, azerii, armenii, asirienii, bulgarii (pomaci), tătarii crimeeni, georgienii, grecii, kazahii, kirghizii, osetienii, rromii, sârbii bosniaci, turkmenii, uzbecii. Populaţia turcă majoritară, inclusiv turcii crimeeni, vorbesc limba turcă, aceasta făcând parte din familia limbilor altaice. De asemenea, în Turcia se vorbesc şi alte limbi altaice, cum ar fi azeră, kirgiză, tătară, uzbecă, turcmenă etc., dar şi limbile indo-europene: greacă, armeană, bulgară, albaneză etc.; în plus, se vorbesc limbile caucaziene, cum ar fi georgiană şi cecenă. Minorităţile arabofone (levantinii şi asirienii - sirienii) vorbesc araba levantină din Nord, respectiv asiriana, limbi din familia şamito – semitică.
După cum vedem, sunt aproape 30 de limbi vorbite în Turcia, din familiile limbilor altaice şi indo-europene, aparţinând grupei limbilor indo-iraniene.
Aşa cum am constatat, cea mai importantă minoritate etnică din Turcia rămâne, evident, comunitatea kurdă, cu aproximativ 13 milioane de locuitori, populaţie care vorbeşte o limbă din grupa indo-iraniană, aparţinând familiei indo-europene.
Este dificil de stabilit cu exactitate numărul de vorbitori ai fiecărei limbi minoritare, deoarece legislaţia turcă nu permite obţinerea de date asupra recensământului populaţiilor etnice minoritare.
Religia recunoscută oficial în Republica Turcia este musulmană (80% dintre turcii musulmani sunt sunniţi, iar restul de 20% sunt afiliaţi curentului musulman şiit). Dintre non-musulmani, se disting comunitatea armeană, comunitatea evreiască, grecii – ortodocşi, comunitatea asiro-caldeeană, catolicii şi, într-un număr foarte mic, în jur de câteva sute, comunitatea protestantă.
La momentul semnării Tratatului de la Lausanne (1923), aproape 300.000 de greci - ortodocşi au fost autorizaţi să locuiască în Turcia. Nu se ştie exact câţi greci au mai rămas în zilele noastre în această ţară, dar estimările ne determină să credem că nu mai mult de 2500 de indivizi. Majoritatea lor trăiesc în Istanbul, ca şi în oraşele Imbros (azi, Gokceada) şi în Tenedos (actualul oraş turc Bozcaada); în orice caz le este interzis să locuiască în altă parte a ţării. De aceea, tinerii greci - ortodocşi au preferat să părăsească ţara pentru a locui în Grecia şi S.U.A. Comitetul de la Helsinki pentru Drepturile Omului a recunoscut, în noiembrie 1991, că Turcia violează în mod sistematic drepturile omului, ale minorităţii greceşti, prin practici apreciate ca fiind inacceptabile, cum ar fi: urmărirea de către organele de poliţie turcă, restricţiile privind libertatea de exprimare şi libertatea religioasă (confesională), discriminarea în materie de educaţie, limitările asupra dreptului de control al organismelor caritabile, denegarea identităţii etnice. Este evident că minoritatea greacă din Turcia este pe cale de dispariţie.
Pe de altă parte, armenii reprezintă, numeric, cea mai importantă minoritate creştină din Turcia (peste 100.000 de persoane), dar situaţia lor rămâne fragilă şi vulnerabilă. Aceasta se explică, mai ales, prin evoluţia istorică, în particularitate, prin genocidul din 1915, negat vehement şi constant de autorităţile turce. Să ne reamintim că, după opinia statului armean, în jur de 1,5 milioane de armeni au fost masacraţi în timpul ultimilor ani ai ocupaţiei Imperiului Otoman (1915-1923), în cadrul unei operaţiuni militare vizând să expulzeze populaţia armeană din Turcia Orientală. Dar statul turc a afirmat întotdeauna că nu a avut loc niciun masacru sistematic şi că cea mai mare parte a populaţiei armene a părăsit ţara din proprie voinţă, în timpul războiului civil. Pentru autorităţile turce nu au avut loc niciodată decât „deplasări (migrări) de populaţie din cauza războiului”. Nu este puţin probabil că genocidul armean continuă să ridice grave probleme Turciei; dacă responsabilităţile individuale au fost uitate, nu se întâmplă acelaşi lucru şi cu răspunderea statului, în calitatea sa de subiect de drept internaţional. Genocidul armean rămâne o rană a Turciei. Cu toate acestea, comunitatea armeană este, în prezent, bine integrată, chiar asimilată societăţii turceşti şi mai mulţi membri ai săi fac parte din înalta „burghezie” turcă, probabil şi datorită ocupaţiei lor principale, comerţul, în special cu bijuterii.
Trebuie să vorbesc, totodată, şi despre comunitatea evreiască, a cărei populaţie variază între 8000 şi 10.000 de persoane. Cea mai mare parte a evreilor din Turcia locuiesc în Istanbul, dar o mică parte a comunităţii trăieşte la Izmir (în jur de 2.500 de persoane), precum şi în Bursa, Canakkale, Adana, Ankara. Evreii din Turcia nu sunt îngrijoraţi de regimul statal, care îi consideră „aliaţi”, pentru a-i instala în Israel. Ei se bucură de 18 sinagogi în serviciu la Istanbul, însă cele mai multe nu funcţionează decât pe perioada verii; altele, doar în zilele de sărbătoare. Evreii, care ,de altfel, vorbesc toţi limba turcă în calitate de limbă maternă, au dreptul de a studia ebraica în sinagogi şi în şcoli private. Ei reprezintă un alt segment al populaţiei turceşti cu o situaţie materială foarte bună şi cu un procent al intelectualilor însemnat.
Prin urmare, minorităţile etnice şi lingvistice din Turcia nu sunt „deloc mulţumite de soarta lor”, ca să folosesc un eufemism. Problema kurdă, despre care voi vorbi în detaliu pe parcursul acestei lucrări, pare să aibă efecte asupra tuturor celorlalte minorităţi. Pentru că asirienii locuiesc în regiunile rurale din sud – estul ţării, unde au loc desele ciocniri cu populaţia kurdă, au fost consideraţi şi trataţi ca fiind kurzi. Mi-e greu să cred, cunoscând poporul turc, trăind în mijlocul lor, că este capabil de asemenea nedreptăţi inumane. Probabil că sunt doar confuzii ale autorităţilor statului turc, amplificate ca efect de către mass-media străină. În orice caz, forurile internaţionale competente în domeniul drepturilor omului, în colaborare cu autorităţile turce, sunt singurele în măsură să stabilească şi să dezvăluie adevărul despre tratamentul aplicat acestor minorităţi.
În ceea ce priveşte minoritatea greacă, persistă o situaţie mai dificilă din februarie 1974, când Turcia a invadat nordul insulei Cipru; din acel moment ei sunt asociaţi „grecilor - ciprioţi” şi consideraţi ca duşmani ai poporului turc. În opinia mea, pot fi cazuri izolate, în special în ultima perioadă, de tratament ilegal aplicat acestora, care se reflectă, în „ochii” presei occidentale, ca având un caracter generalizat.
În orice caz, în calitatea noastră de fiinţe raţionale, sociale şi umane, nu putem accepta situaţii, chiar şi izolate, individuale, de încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, reglementate prin norme imperative ale dreptului internaţional contemporan, norme de jus cogens, de la care nu se poate deroga sub nicio formă şi în nicio împrejurare, nici măcar în cazuri exoneratoare de răspundere (forţa majoră, starea de necesitate, situaţia de pericol, legitima apărare). Cu atât mai mult, Turcia nu trebuie să permită astfel de situaţii, cu cât ea este stat membru al unor organizaţii internaţionale cu rol fundamental pentru apărarea ordinii juridice interne şi internaţionale: ONU, NATO, OSCE, OECD, OIC, Consiliul Europei, iar din 1999, Turcia este ţară candidată pentru aderarea la Uniunea Europeană.
Sistemul politic al Turciei este acela de Republică parlamentară. Republica Turcia a fost întemeiată la 29 octombrie1923, din rămăşiţele Imperiului Otoman.
Originile istorice ale Turciei moderne se regăsesc în sosirea triburilor turce în Anatolia secolului al XI- lea. În urma înfrângerii turcilor selgiucizi de către mongoli, un vid de putere permite noii dinastii otomane să devină o forţă importantă în regiune.
În secolul al XVI-lea, ajuns la expansiune maximă, Imperiul Otoman acoperea Anatolia, Africa de Nord, Orientul Apropiat, Europa de Sud-Est şi Caucazul. După înfrângerea suferită în primul război mondial, puterile învingătoare au căutat împărţirea Imperiului prin Tratatul de la Sevres. Cu sprijinul Aliaţilor, Grecia invadează şi ocupă oraşul Izmir, în conformitate cu Tratatul.
La 19 mai 1919, este iniţiată o mişcare naţionalistă sub conducerea lui Mustafa Kemal Paşa, comandant militar care s-a distins în timpul bătăliei de la Gallipoli. Acesta încearcă revocarea termenilor Tratatului semnat de sultan la Istanbul, mobilizând fiecare parte a societăţii turceşti, în ceea ce avea să devină războiul turc de independenţă („Kurtuluş Savaşi”, în limba turcă).
La 18 septembrie 1922, armatele de ocupaţie ale Antantei sunt învinse şi ţara eliberată. Sultanul abdică la 1 noiembrie 1922, încheindu-se astfel 631 de ani de stăpânire otomană. Urmează, probabil, cea mai semnificativă perioadă din istoria modernă a Turciei, Prima Republică, despre care voi vorbi în continuare.

PRIMA REPUBLICĂ TURCĂ.

PERSONALITAEA MARCANTĂ A LUI MUSTAFA KEMAL ATATURK

Ascensiunea generalului Mustafa Kemal


Om politic de o perspicacitate excepţională şi geniu militar, Ghaziul Mustafa Kemal este cea mai proeminentă personalitate din Asia Mică a istoriei contemporane. „Este în această carieră zbuciumată, care a cunoscut înfrângeri sufleteşti şi riscuri personale ce au mers până pe muchea morţii - un amestec ciudat de elemente omeneşti şi elemente care trec dincolo de posibilitatea noastră de apreciere.”[4]

Mustafa Kemal s-a născut în 1881, la Salonic, într-o familie modestă: tatăl, funcţionar la Datoria Otomană din Salonic, mama, mahomedană de origine albaneză, Zubeida, femeie care nu avea ştiinţa scrisului şi cititului, dar cu o voinţă de fier, care cu siguranţă se va regăsi în caracterul puternic al omului de stat şi de războaie.
Tânărul eminent, „conştiincios la învăţătură, dar capricios, ursuz, mândru, singuratic şi distant” termină Şcoala militară de la Salonic, urmând cursurile Şcolii de ofiţeri de la Monastir. Aici îl întâlneşte pe intelectualul Fethy, cu care va lega o prietenie pentru totdeauna, viitorul Fethy – Bey, ambasadorul Turciei lui Kemal Ataturk la Londra.
La douăzeci de ani, Mustafa Kemal, ca sublocotenent de cavalerie, este trimis la Constantinopol, fiind admis pentru excepţionale aptitudini militare, fără examen, la Şcoala superioară de război.
În această perioadă, Imperiul Otoman se află în plin proces de descompunere. Corupţia atinge întregul aparat al Imperiului turcesc, iar Europa întreagă aşteaptă prăbuşirea „bolnavului”. În tot acest timp un singur element rămâne neatins, factura sănătoasă a tineretului turc, îndoctrinat de ideile reformatoare, de dorul revoluţiei.
Temperamentul franc, caracterul onest şi integru al tânărului sublocotenet Mustafa Kemal îi deschid uşile Asociaţiei revoluţionare secrete „Vatan” („Patria”), cu sediul în Şcoala de război de la Constantinopol, organizaţie în rândurile căreia va desfăşura o susţinută activitate politică. Este arestat de forţele de poliţie ale Sultanului, în cele din urmă graţiat şi trimis spre „reculegere” în garnizoana de infanterie de la Damasc. Pentru o perioadă de timp, Mustafa Kemal se dedică în întregime pregătirii sale militare, cunoscând toată tehnica de luptă împotriva Druizilor, dar mai ales studiind la faţa locului regiunea respectivă, presentiment al viitorului său destin.
Revenind la Salonic, descoperă că locul asociaţiei Vatan fusese luat de asociaţia „Uniune şi progres” a Junilor Turci. Spre deosebire de „Vatan”, care constituia o asociaţie strict internă, cu un caracter exclusiv naţionalist, asociaţia revoluţionară „Uniune şi Progres” a ofiţerilor aşa-numiţi „Junii Turci” are un caracter internaţional, fiind o filială a francmasoneriei occidentale, cu aceeaşi tendinţă reformatoare a politicii interne, dar în ceea ce priveşte orientarea şi finanţarea este internaţională. Adept al principiului pe care nu l-a părăsit toată viaţa – „Turcia a Turcilor”, Mustafa Kemal nu se va împăca nicicum cu nuanţa internaţională şi francmasonică a acestei mişcări.
În anul 1909, Junii Turci organizează o mişcare revoluţionară fulgerătoare care determină detronarea Sultanului Roşu, Abdul – Hamid, şi înlocuirea acestuia cu Sultanul Mohamed al V- lea, penultimul sultan al Turciei, şi formarea unui nou guvern revoluţionar.
În această perioadă de profunde frământări revoluţionare, guvernul Junilor Turci, sub inspiraţia directă a lui Enver – Bey, conducătorul acestei mişcări, adoptă o politică germano-filă, aservind interesele materiale ale Turciei, economiei şi finanţelor germane, făcând apel la ofiţerii germani pentru organizarea armatei turceşti. Starea aceasta de lucruri creează o profundă nemulţumire în interiorul ţării şi este aprig criticată de naţionalistul Mustafa Kemal: „În afară că ne umileşte inutil, declarându-ne incapabili de a ne organiza măcar sub aspectul milităresc, din punct de vedere economic, nu văd consecinţele practice, după doi ani de zile de influenţă germană şi comandament german în toate posturile economice şi financiare.”[5]
În timpul campaniei din Tripolitania, nordul Africii, împotriva invaziei trupelor italiene, se formează capacitatea de adevărat comandant al lui Mustafa Kemal, acţionând tot timpul calm şi cu prudenţă, sesizând cu o uimitoare perspicacitate soluţiile de strategie în luptă. Cunoscându-i îndeaproape pe arabi, are convingerea că între poporul turc şi aceştia nu există afinităţi, în afara religiei mahomedane; din acel moment va fi preocupat de problema turcă în sensul cel mai strict posibil.
În urma războiului balcanic din 1912, Imperiul suferă grave înfrângeri: Tracia Inferioară rămâne turcilor, fiind luată de la bulgari, iar din fostul imperiu turcesc rămân în Europa teritoriile actuale ale Republicii Turcia. Viaţa economică şi financiară trece aproape direct sub auspiciile guvernului de la Berlin, autorităţile locale turceşti având un rol mai degrabă de „intermediar simpatic”.
Orgoliul neamului turcesc „erupe” şi de data aceasta în persoana lui Mustafa Kemal, aflat deja la sfârşitul primei sale tinereţi, care vede salvarea Turciei numai prin propriile sale mijloace: „Ori ne putem salva singuri ori nu merităm să trăim ca popor!”, frază devenită celebră în istoria dezbaterilor politice din Turcia şi nu numai.
Turcia participă la primul război mondial alături de Puterile Centrale, în ciuda sfaturilor adresate de Mustafa Kemal guvernului Junilor Turci de a păstra neutralitatea. El califică gestul guvernului turc drept o „greşeală istorică”.
Cariera eroică a celui destinat să devină părintele Turciei moderne începe cu adevărat în timpul bătăliei de la Gallipoli, însărcinat fiind cu apărarea strâmtorilor Dardanele, împotriva atacurilor franco – engleze. Importanţa victoriei turceşti de la Gallipoli este de netăgăduit. Dacă ar fi căzut Dardanelele şi Constantinopolul, Turcia ar fi fost scoasă din luptă, legătura Franţei, Angliei şi Italiei cu Rusia ar fi fost asigurată direct prin Marea Neagră, iar războiul s-ar fi terminat, probabil, mai devreme. Popularitatea eroului turc creşte fără precedent în rândurile populaţiei turceşti.
Urmează victorii după victorii pentru „Eroul din Gallipoli”: campania din Caucaz împotriva trupelor ruseşti, campania de rezistenţă din Siria, dar soarta ţării este cum nu se poate mai jalnică. Aliaţii câştigă războiul şi Turcia ajunge, de data aceasta, la discreţia Angliei.
Revoltat de ură şi de mânie pe neputinţa clasei politice turceşti, Mustafa Kemal se retrage, în mai 1919, în Anatolia, leagănul Turcismului, care dăduse în timpul războiului trupele de elită ale armatei: „Numai acolo există încă suflet turcesc nealterat, mândrie naţională şi câmp liber pentru acţiune de proporţii istorice. Anatolia constituie terenul propice pentru încercarea de trezire a demnităţii naţionale şi cristalizarea conştiinţei de sine a neamului. Masele din Anatolia puteau sluji credinţele lui de iluminat, care îndrăznea să voiască reînvierea naţiunii turceşti şi asigurarea unei vieţi independente”.
Tratatul încheiat la Sevres pecetluieşte soarta dramatică a Turciei: Franţa ocupă provincia Adana, Anglia îşi rezervă Urfa, Ayntab şi Maraşa, iar Italia, Adalia şi Konia. Constantinopolul devine un oraş internaţional, sub protectorat anglo-franco-italian, Anatolia, transformată în Republică armenească, armata şi marina turcă, desfiinţate. Puterile aliate exercită controlul asupra întregii vieţi publice din cele câteva provincii rămase din Imperiul turcesc.
În aceste condiţii umilitoare, împotriva decretului imperial de „punere în afara legii” a generalului Mustafa Kemal, insurecţia armatei şi a Parlamentului devine o realitate. Adunarea Naţională întrunită la Angora, după propunerea lui Mustafa Kemal, declară că este singurul for reprezentând voinţa unanimă a ţării. Se întrunesc astfel condiţiile declanşării războiului civil, a „revoluţiei kemaliste”.

Revoluţia kemalistă


Atitudinea ostilă a sultanului, sprijinit de forţele duşmane, determină izbucnirea războiului civil. Între trupele luptând sub semnul Kalifului şi armatele revoluţionare din Angora, aflate sub comanda directă a generalului Mustafa Kemal, ciocnirea este crâncenă. Istoria acelei perioade este presărată de acte militare de o cruzime greu de imaginat. Iniţial, armatele sultanului repurtează o serie de victorii, înaintând spre inima Anatoliei.
De la bun început, Mustafa Kemal, „numai el singur a crezut în renaşterea morală şi materială a poporului turc prin propriile forţe”. Şi în această împrejurare tragică, el îşi păstrează intactă încrederea în sine şi în victoria integrală a credinţelor sale şi ale poporului pentru care şi în numele căruia luptă: „Independenţă sau moarte, asta e deviza vieţii mele de-acum înainte! Nu mai îngădui lamentări în jurul meu. Cine vrea să meargă, definitiv, cu mine pe drumul vieţii libere sau al morţii, bine! Cine nu, poate pleca chiar de-acum!”. Sunt vorbe de o tărie morală şi o voinţă de inegalat, specifice unui conducător de oşti şi de ţară cum greu mai poate avea Turcia modernă de-acum înainte. Este conştient că în clipele acelea de cumplită criză ale renaşterii unui popor, el întruchipează trăsăturile originale şi aspiraţiile esenţiale ale neamului său.
Mustafa Kemal sesizează principiul fundamental al unei mişcări politice: „dinamismul credinţelor şi simplitatea soluţiilor asigură triumful, nu mulţimea adeziunilor sau numărul mare al personalităţilor conducătoare”.[6] Trebuie să recunoaştem nota de fanatism a ideologiei şi credinţei sale, ce decurge din toate discursurile susţinute, naţionalismul la graniţă chiar cu şovinismul.
De sub mantaua cenuşie, purtând nimbul eroismului din Gallipoli, generalul Mustafa Kemal îşi conduce armata spre victorie. Trupele sultanului sunt nimicite, iar armata revoluţionară înaintează spre Constantinopol. Sunt atrase de partea sa toate forţele politice din ţară. Adunarea Naţională din Angora, în unanimitate, îl alege Preşedinte, proclamându-l şeful mişcării de independenţă a Turciei. În răspunsul trimis de noul lider politic al ţării Preşedintelui Republicii Franceze sunt afirmate cu tărie idealurile poporului turc de a-şi apăra şi manifesta prerogativele şi drepturile sale de putere suverană.
În faţa pericolului extern, cea dintâi măsură este aceea de a reorganiza şi întări armata, prin aprovizionarea ei adecvată cu arme şi provizii de alimente, dar şi prin reintroducerea disciplinei severe. Constituţia imperială fiind caducă, iar cea nouă, revoluţionară, nefiind încă redactată, voinţa sa are putere de lege. Mustafa Kemal posedă cu desăvârşire arta dozării reformelor, unul din elementele esenţiale ale succesului de-a lungul zbuciumatei sale cariere militare şi politice.
În vara anului 1921, trupele greceşti declanşează ofensiva admirabil pregătită, dar armata revoluţionară turcă obţine o victorie însemnată, la Sakharia. Pentru a-i alunga definitiv însă pe greci din Asia Mică, Mustafa Kemal acceptă sprijinul, constând în arme şi echipament de luptă, din partea francezilor, italienilor şi americanilor, aceştia, la rândul lor, având tot interesul de a diminua influenţa Angliei în Orientul Apropiat. În 1922, armatele turceşti obţin victoria definitivă împotriva grecilor, ajungând până la ţărmurile Mediteranei, iar numele comandantului turc cunoaşte celebritatea mondială.
Este epoca în care elementele creştine, grecii şi armenii, iau, în masă, drumul exilului; sute de mii de oameni părăsesc Asia Mică, trecând în Europa şi în provinciile ocupate de francezi şi englezi.
Prin Tratatul preliminar de la Mudania, încheiat cu trupele aliate, reprezentate de generalul englez Haringtone, se realizează primul punct, capital, al mişcării kemaliste: Turcia scapă de sub umilinţa stăpânirii străine. Ultima fază a războiului de independenţă se încheie fără luptă şi vărsare de sânge, contrar tuturor aşteptărilor.
Urmează însă perioada cea mai grea: refacerea internă şi aşezarea Turciei pe noi temeiuri spirituale şi materiale, creându-i o nouă structură internă politică. Este, fără îndoială, etapa în care se manifestă geniul politic al Ghaziului Mustafa Kemal, etapă de răscruce în istoria „vie” a Turciei.
Structura de stat în viziunea guvernului de la Angora, recunoscut acum de Puterile Aliate, este prezentată, în cadrul unei declaraţii publice a reprezentantului extraordinar de pe lângă poporul din Constantinopol şi Tracia, generalul Refet – Paşa: „Nici sultan, nici mare – vizir, nici guvern personal, ci conducere democratică prin reprezentanţii aleşi de popor în Adunarea Naţională, care deţine întreaga putere executivă şi legislativă a ţării; miniştrii, desemnaţi prin delegaţie dintre deputaţi, sunt direct răspunzători faţă de Adunare. Sultanul rămâne numai Kalif, fără niciun amestec în viaţa politică şi nicio atribuţie în acest domeniu”. Bineînţeles că afirmaţiile politice ale generalului Refet – Paşa au inspirat teamă şi incertitudine în cercurile din jurul Sultanului, încercările acestuia de a ajunge la un compromis cu Guvernul de la Angora fiind însă fără şanse de reuşită.
Atitudinea reprezentantului extraordinar la Constantinopol dezvăluie starea de spirit a revoluţionarilor naţionalişti faţă de regimul imperial şi tendinţele de reformă radicală pentru viitor.

Crearea Turciei moderne.
Reformele lui Mustafa Kemal Ataturk

A) Problema reorganizării statului. Abolirea Sultanatului


Începe o nouă fază în evoluţia şi istoria revoluţiei kemaliste, lupta internă pentru
transformarea radicală a structurii juridice a Statului şi adaptarea organică a vieţii sociale noilor provocări.
Liniile esenţiale ale programului reformator sunt cristalizate în mintea Ghaziului, fără a le destăinui nimănui, temându-se de reacţia nehotărâtă a oamenilor săi în reformarea radicală a ţării: „Turcia a turcilor, niciun interes, oricât de ispititor, nu trebuie să ne reţină în afară de interesul care poartă pecetea autentic turcească; dezvoltarea tuturor aspiraţiilor neamului în cadrul frontierelor naturale, liberaţi integral de orice tutelă sau influenţă străină, stăpâni absoluţi pe propriile noastre destine. Adaptarea ritmului de viaţă a statului imperativelor civilizaţiei şi progreselor contemporane în domeniul material şi spiritual. Înlăturarea instituţiunilor vetuste, care au atrofiat posibilităţile de dezvoltare normală ale poporului turc: Sultanatul, Kalifatul, obiceiurile retrograde şi toată carcasa putredă a vechiului imperiu. Noua formă structurală a statului: Republica”.
Astfel, în 1922, Adunarea Naţională, în unanimitate, desfiinţează Sultanatul, puterea suverană „pământeană” trecând asupra reprezentanţilor naţiunii. Sultanatul era o instituţie de ordin politic, care până atunci funcţionase în chintesenţă cu Kalifatul, instituţie de ordin religios, spiritual şi etern, constituind expresia voinţei divine.
Constrâns de împrejurări, ultimul descendent al unei dinastii seculare, Sultanul Mohamed VI ia drumul exilului. Nepotul său, Abdul – Medjid este numit de Adunare Kalif al Islamismului, fără nicio atribuţie de ordin politic.
Măsura desfiinţării Sultanatului are şi reacţii adverse din partea prietenilor de odinioară care doreau o monarhie constituţională şi se temeau de conducerea dictatorială a Ghaziului.

B) Instrumentul de luptă politică: Partidul Republican Popular

Cum este şi firesc într-o societate ce-şi construieşte drumul spre democraţie, în interiorul Adunării Naţionale, se conturează două curente politice: unul liberal, iar celălalt conservator, reprezentate de două grupări: Grupul liberal, devotat Ghaziului şi Grupul conservator, reticent la reformele de regenerare a Turciei, deşi bine intenţionat.
În aceste condiţii, Mustafa Kemal pune bazele Partidului Popular, făcând din acest organism instrumentul său de luptă politică în rândul maselor populare. Era nevoie de o astfel de organizaţie care să asigure legătura permanentă între şeful suprem şi popor.
În Proclamaţia către ţară din data de 7 noiembrie 1922, în care anunţă crearea Partidului Republican Popular, el cere părerea tuturor categoriilor sociale, în special a intelectualilor, denumindu-l „partidul întregii naţiuni”: ţăranii, marii proprietari de pământuri, meşteşugarii şi micii comercianţi, marii capitalişti, lucrătorii – muncitorii industriali, intelectualii şi oamenii de ştiinţă. Propaganda de lămurire şi atragere a maselor populare pentru partid reuşeşte în mod excelent.
Deşi este părăsit de personalităţi marcante ale revoluţiei kemaliste, care vedeau o stare de incompatibilitate între calitatea sa de Şef de Stat şi cea de Şef al Partidului Republican Popular, Mustafa Kemal se sprijină pe devotamentul intact al armatei şi forţa noului partid politic, care se înfiripă şi dezvoltă pretutindeni în ţară.

C) Proclamarea Republicii


Pentru a depăşi pericolele ce se întrezăresc din starea de incertitudine privind încheierea unei păci definitive cu Puterile Aliate, mai ales la începuturile consolidării unui nou stat, Mustafa Kemal îşi îndreaptă eforturile în direcţia normalizării raporturilor cu foştii inamici, învestindu-l cu această competenţă pe Ismet – Paşa, vechiul şi credinciosul său prieten.
Delegat al Turciei la Conferinţa de Pace de la Lausanne, acesta încheie în numele ţării sale, Tratatul de Pace, în termeni dintre cei mai satisfăcători pentru turci.
Profitând de succesul repurtat şi de plecarea ultimelor trupe din Constantinopol, în atmosfera generală de simpatie populară, Mustafa Kemal propune Adunării o lege specială, prin care capitala statului turc să fie mutată la Ankara, lege votată în unanimitate la 13 septembrie 1923.
Turcia îşi regăseşte, în inima Anatoliei, centrul de gravitate, departe de „atmosfera cosmopolită , deformată – amestec de islamism degenerat şi orientalism european impur – a vechiului Bizanţ”[7].
Un alt punct esenţial al programului revoluţiei kemaliste este realizat în aceste împrejurări favorabile: proclamarea Republicii. De la desfiinţarea Sultanatului până în acel moment, conducerea ţării era încredinţată guvernului Adunării Naţionale, care exercita efectiv atribuţiile prin miniştri delegaţi dintre parlamentari. Aceste delegaţii puteau fi oricând retrase de Adunare. În calitate de preşedinte al Adunării, Mustafa Kemal era, în fapt, un fel de Preşedinte de Republică. Sosise momentul pentru ca situaţia existentă să fie legalizată.
La 29 octombrie 1923, Ghaziul propune Adunării Naţionale decretul prin care se proclamă Republica Turcia. Cu toată opoziţia forţelor reacţionare, 60% din numărul deputaţilor votează decretul. Discursul său de câteva ore are o valoare istorică remarcabilă: „ Am aşteptat până acum, pentru că am fi pus în primejdie realizarea ţelului nostru, dacă am fi vorbit de Republică, înainte de momentul oportun. Delimitând atribuţiile Adunării, care vor rămâne exclusiv legislative, de însărcinările Guvernului, care vor avea un caracter strict executiv, vom ieşi din haos. De aceea, trebuie să schimbăm regimul. Iată hotărârea mea: Turcia se va transforma în Republică, având în frunte un Preşedinte”. [8]

Mustafa Kemal este ales Preşedintele noului Stat. Conform noilor prevederi constituţionale, tot el exercită atribuţiile de Preşedinte al Adunării, prim – ministru, general suprem al armatei şi şeful Partidului Republican Popular.

D) Desfiinţarea Kalifatului

Regimul republican întâlneşte, totuşi, în calea consolidării sale o serie de adversităţi din partea cultului mahomedan, conservator prin excelenţă, şi a cercului de nemulţumiţi de la Constantinopol, din jurul Kalifului Abdul – Medjid, ultima „dovadă vie” a dinastiei Osmanilor.
După ce se informează personal de starea de spirit a armatei, propune Adunării decretul prin care desfiinţează Kalifatul, la 3 martie 1924. În aceeaşi zi, pe cale de consecinţă, Adunarea votează suprimarea Ministerului Cultului Islamic şi al Fundaţiilor de Pietate Musulmană, introducând în locul şcolilor religioase , principiul şcolii unice, laice.
Totodată, numeşte o comisie de jurişti care să redacteze codurile civil, comercial şi penal, pentru a înlocui dispoziţiile anacronice, caduce, ale codurilor religioase.
Crearea unei noi structuri a statului, dându-i un caracter, în fapt, laic, reducerea religiei la o problemă de conştiinţă individuală, clarificarea, e drept, relativă, a vieţii politice interne, stabilirea de relaţii diplomatice, de „bună prietenie”, cu puterile străine şi armonizarea intereselor Turciei cu interesele acestora, iată numai câteva din marile realizări ale revoluţiei kemaliste. Urmează o nouă etapă în evoluţia reformării statului turc, anume, procesul de adaptare a noii vieţi formelor de civilizaţie şi progresului epocii contemporane. Pentru aceasta, este nevoie de schimbarea mentalităţii orientale retrograde şi pasive a poporului turc, înlăturarea totală a instituţiilor şi simbolurilor anacronice. „Spre Occident şi înapoi la sursa autentică a vieţii turceşti” devine deviza epocii reformatoare pe care Ghaziul Mustafa Kemal înţelege să o inaugureze, începând cu anul 1925. Noile reforme se succed la intervale scurte de timp, Preşedintele Republicii Turcia folosind metoda sa practică, persuasivă şi oportunistă.

E) Suprimarea fesului

Fesul turc era de origine grecească, adoptat dintr-un capriciu al Sultanului Mahmut, care ordonase să fie purtat de întreaga suflare mahomedană. Cu trecerea vremii, deşi nepractic şi ridicul, portul fesului se înrădăcinează în obiceiurile mahomedanilor, devenind un simbol religios: deosebirea credincioşilor musulmani de restul lumii păgâne, creştinii.
Sesizând factura înapoiată a fesului, Mustafa Kemal propune o lege, adoptată în unanimitate de Adunarea Naţională, privind suprimarea acestuia. Poporul turc se adaptează destul de rapid acestei măsuri, trecând rând pe rând, la purtarea pălăriei occidentale. Ultimul vestigiu al regimului imperial defunct, turbanul, semnul distincţiei prin pietate, omagiu adus spiritului teocratic, este şi el suprimat, purtarea lui fiind permisă doar slujitorilor din moschee. „Pe deasupra credinţei coranice, conştiinţa omenească liberată îşi reia drepturile sale. Adoptând pălăria, turcul devine, în sfârşit, cetăţean al lumii”[9], iar „pălăria, ca uniformă generală, apare astăzi ca simbolul împăcării universale”[10]. În acelaşi spirit al laicizării, sunt desfiinţate şi congregaţiile religioase, instituţii şi oratorii bisericeşti, în care se preda învăţământul religios, numeroase fundaţii dervişe, conduse de faimoşii şeici. Lăcaşurile acestora sunt folosite, din acel moment, pentru şcolile statului. Sunt introduse calendarul şi orarul occidentale; sunt promulgate: Codul civil, redactat după modelul celui elveţian, dar adaptat noilor realităţi ale Turciei, Codul comercial, Codul obligaţiunilor şi codul penal, care înlocuiesc dispoziţiile perimate şi confuze ale textelor religioase.
În 1928, este suprimat din textul constituţional articolul care proclama islamul religia oficială a statului republican. Astfel laicizarea vieţii turceşti capătă învestire oficială.

F) Introducerea alfabetului arab

Alfabetul arab utilizat de turci încă de la trecerea acestora la religia islamică, prin natura dificultăţilor sale (612 caractere), rămăsese necunoscut unui procent de peste 90% din populaţie, care era analfabetă. În aceste condiţii, apare ca absolut necesară reforma gramaticii şi a foneticii limbii turce. O comisie de specialişti este însărcinată cu această misiune, în scurt timp, alfabetul latin devenind o realitate. În numai câţiva ani, numărul cunoscătorilor de carte creşte considerabil.

G) Emanciparea femeii

Noul Cod Civil din 1928 prevede emanciparea femeii, care îşi poate administra singură patrimoniul. În 1930 i se acordă dreptul la vot la Cameră şi eligibilitatea în consiliile municipale. Toate acestea intervin ca un corolar al renunţării la purtarea voalului, în special în rândurile femeilor din marile oraşe şi intelectuale. Emanciparea femeii reprezintă în orice societate unul din temeiurile modernismului, care are la bază familia, constituită prin egalitatea celor două sexe. În 1934, li se acordă femeilor dreptul de a fi alese în Adunarea Naţională; cu ocazia alegerilor din acelaşi an, 20 de femei sunt alese în Cameră. Prin abrogarea poligamiei, se revine la vechea structură a familiei turceşti, care nu cunoscuse nici vălul şi nici haremul, femeile având aceleaşi drepturi şi obligaţii cu bărbaţii.

H) Continuarea reformelor; cercetarea; turcizarea numelui

Noua societate turcă devine tot mai interesată de originile sale istorice şi sociale de dinainte de anul 1288, epocă în care tribul Osman, trecând la islamism, părăseşte câmpiile Sangaliei şi deşertul Gobi, îndreptându-se către apus. Este înfiinţat în acest sens, Institutul de cercetări istorice şi arheologice, care, după îndelungi cercetări, ajunge la o serie de constatări capitale pentru istoria autentică a poporului turc: originile sale, sumeriană şi hitită. Noua teorie asupra originilor poporului turc pare să combată concepţia ascendenţei mongoloide a acestuia.
Naţionalizarea integrală a vieţii turceşti culminează cu turcizarea limbii prin purificarea ei de „infiltraţiunile” străine şi repunerea în circulaţie a cuvintelor de autentică sursă turcă. Limba osmanlie, vorbită de aşa-zisa elită a ţării, era un amestec de arabă şi persană, conţinând un număr restrâns de cuvinte pur turceşti. Rolul esenţial în naţionalizarea limbii îl are Institutul de cercetări lingvistice de la Constantinopol.
O nouă măsură logică şi firească este turcizarea numelor. De peste şapte secole, turcii purtau aceleaşi nume, lipsite de distincţia patronimică, precum arabii, persanii egiptenii şi alte popoare islamice. Legea respectivă prevede pentru toţi cetăţenii turci obligaţia de a adopta, în termen de un an, „un nume de origine curat turcească”. Cel dintâi exemplu este dat de însuşi Mustafa Kemal, căruia Adunarea îi decernează numele simbolic de „Ataturk”, adică „Părintele turcilor”.
Paralel cu toate aceste reforme de ordin spiritual şi social, în Turcia nouă începe o perioadă uriaşă de construcţii în toate domeniile, de modernizare a oraşelor şi a căilor de comunicaţie.
Din nefericire, orice început are şi un sfârşit; ceea ce contează însă este cum ajungem la acest sfârşit, cu tărie de caracter şi „coloană vertebrală” sau dimpotrivă, umili.
La 10 noiembrie 1938, în Palatul alb de pe malul Bosforului, la Dolmabahce, Mustafa Kemal Ataturk se stinge din viaţă, dar nu şi din conştiinţa poporului renăscut din propria sa cenuşă: „Asiatic ca factură, sălbatic ca temperament, general de rasă, om politic genial, figură de erou în adevăratul sens al cuvântului, Ataturk rămâne cea mai originală şi strălucită personalitate politică a contemporaneităţii.”[11]
(va urma)

[1] Irena Luto, gazetare e BBC-së, seksioni shqip, në Londër. Materiali botohet me pëlqimin e autores.

* Născută în 25 septembrie 1976 la Constanţa. Licenţiată în drept la Universitatea din Bucureşti şi absolventă a masteratului de drept comunitar şi internaţional a Universităţii Nicolae Titulescu din capitală. În prezent ocupă funcţia de consilier parlamentar la Grupul Minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor. Fire jovială şi deschisă, apreciază modernitatea şi spiritul european, neuitând însă să pună în lumină valorile tradiţionale autentice, în spiritul unităţii în diversitate.
[3] L. Braşoveanu, N. Grigorescu, „ Turcia”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 9[4] Petre Ghiaţă, „Lupul cenuşiu”, Editura „Ideia”, Bucureşti, 1939, p. 16[5] Id. 2, p. 35[6] Id. 2, p. 76[7] Id.2, p. 118[8] Id.2, p. 119[9] Gentison, „Mustapha Kemal”, Editura Bossard[10] Henry Laporte, „La nouvelle Europe”[11] Id. 2, p. 180

No comments: