OAZI I PËRKTHYESIT / OAZA TRADUCĂTORULUI

Bajram Sefaj

Binecunoscutul prozator, critic, eseist şi publicist kosovar Bajram Sefaj, născut în 1941, a efectuat studiile la Facultatea de Drept din Prishtina, urmând cele de Drept şi de Relaţii Internaţionale la Zagreb (Croaţia). Este membru al Asociaţiei Scriitorilor Albanezi, respectiv al Asociaţiei Ziariştilor Independenţa din Kosova. De peste 15 ani locuieşte în Franţa, unde desfăşoară o vastă activitate literară-publicistică la nivel european. Mărturie în acest sens stau numeroasele publicaţii ale sale: culegeri de nuvele şi povestiri, romane, articole critice etc.

Insomnia[1]
(Pagjumësia)
nuvelă

Insomnia îl înfricoşa un pic şi din fragedă copilărie se trezea involuntar, îl dureau oasele, iar acum, pentru prima oară în viaţă, noaptea aceasta îi părea mai lungă decât toate ce avusese până atunci, îi părea ca o imensă batistă înmuiată de lacrimi sau de sânge, nu reuşea să distingă nimic în acea beznă care ajungea dintr-o dată până la pupilele ochilor limpezi şi totdeauna înlăcrimaţi, pe care nici promisiunile inutile nu-i au înveselit. Între corpul său, inima sa agitată şi peretele sumbru al camerei, nu se găsea nici cel mai mic loc pentru o respiraţie uşoară, nici pentru altceva, acea respiraţie devenind chiar mai penibilă când între corpul său, inima agitată şi peretele sumbru al camerei, se instala acel întuneric compact şi deloc obişnuit, asemănător beznelor adânci, el era gata să-l atingă cu mâinile pe care le-a ridicat spre peretele camerei cu dorinţa, cu singura dorinţă în clipa aceea, de a-l duce cât mai departe posibil, să-l înece şi să-l nimicească, să-l prefacă în praf şi pulbere intenţionând să-l arunce prin micile ferestre acoperite ale camerei vecine, prinsă de întunericul dens, care îl antrena într-o strângere nemiloasă, orice fiinţă în viaţă, prezentă într-o lume redusă la extrem, fiind într-un somn tulburător, el şi-a închis ochii ca şi cum ar fi dorit să învingă culoarea neagră a cestei nopţi de toamnă târzie, al cărei sfârşit el nu-l zărea măcar ironic, scufundându-se în propriile gânduri, ale unui copil care abia îşi parcursese cea dintâi câmpie a adolescenţei
în timp ce pe pupilele ochilor săi limpezi se depunea din ce în ce mai mult această beznă înnodată de noaptea tomnatică, iar el medita şi din nou medita despre multe şi multe lucruri care, înlănţuite şi acoperite, se lăsau antrenate reciproc, şutând zgomotos pe pieptul său, iar el nu-şi dădea seama prin ce uşă ieşeau torentele preocupate de gândurile sale care-l încercau, umplându-l în sudoare, ca şi cum ar fi căzut prada celor mai mari febre, el număra respiraţiile tuturor membrilor familiei care, aidoma unor bucăţi de lemn mort, se întindeau sub aspra pătură neagră, având deasupra paie umedă, iar el nu dorea altceva decât să-i cadă în ochii mişcaţi o ţâră de somn, pentru a atinge astfel moartea cu braţele sale pentru a se arunca într-o nouă zi, el făcea fel de fel de jocuri emoţionante despre care aflase că pot să-ţi închidă ochii într-un somn dificil, visa fluturi albi, cai albi în curse, torente ale Izvorului râului Drin Alb şi cum se sfărâmă din vârful stâncii, el visa multe şi multe alte jocuri care acum îi chinuiau sufletul, el nu era în stare să le relateze, doar că să cadă pe ochii săi limpezi un somn adânc
nici unul dintre ochii săi nu reuşea, niciuna din rugile sale n-au fost luată în seamă, şi când toate soluţiile au rezultat închise, el a început să facă socoteli şi să le numere încă o dată respiraţiile celor cinci fraţi ai săi şi tot atâtor surori, precum şi respiraţiile mai adânci ale mamei şi ale tatălui, căindu-se, căindu-se dur, s-a răzgândit atât de mult încât s-a umplut în lacrimi, am dreptul să gândesc, şi-a zis, şi chiar să cred că nu există în lume o altă cameră mai îngustă decât aceasta, că nu se găseşte pe tot globul o încăpere mai întunecată care să închidă între cei patru pereţi ai ei o istorie mai vastă şi mai amară decât aceea care se petrece aici, printre aceste bucăţi de lemn ale familiei mele, el a început în tăcere să-şi aducă aminte rând pe rând istoria fiecăruia în parte, a început cu mama celor unsprezece copii, cele unsprezece naşteri grele nereuşind să ocupe niciodată coperta celei mai mici cărţi din lume, alături de ea tata şi lacrimile sale ascunse, fratele mai mare, chinul mare care se consideră ca cea dintâi bucurie peste tot aiurea, cel de-al doilea, cel de-al treilea, prima soră, cea de-a doua, cea de-a treia, cel de-al patrulea frate, cel de-al cincilea, cea de-a patra soră, cea de-a cincia… câte grâne, câte furnici în acelaşi timp în interiorul unei mici camere sumbre, într-o noapte tomnatică fără sfârşit, el ura ca ziua următoare să aducă acestor figuri palide lumină şi căldură, el a trecut mâinile sale slabe şi uscate pe fiecare dintre chipuri, le atingea fruntea, sprâncenele, nasul, obrajii, măselele… mâinile subţiri s-au oprit la din nou la faţa celei de-a patra surori şi a celui de-al cincilea frate, această trecere uşoară a mâinii sale pe chipul celei de-a patra surori şi a celui de-al cincilea frate, parcă îi spunea ceva mai mult, în palmele sale urme mai adânci s-au grevat, ele au scris în mâinile sale o istorie care nu-i rămânea decât s-o citească şi, aidoma celor mai reuşite parapsihologii, ca într-un vis imortalizat foarte clar, el a presimţit pentru viaţa celei de-a patra surori respectiv celui de-al cincilea frate, un drum lung şi greu, el a presimţit că celei de-a patra surori urma să-i fie furate toate bunătăţile, toate speranţele, urma să fie privată de virginitate şi de dreptul de a se logodi, de a se mărita, în privinţa celui de-al cincilea frate, el a presimţit că urma să-şi piardă totul, ca şi cum ar fi asaltat de nişte valuri de furnici negre, care, până la urmă, l-ar aduce în fire
el făcea eforturi să iasă câtuşi de puţin din acel coşmar negru şi să-şi întindă braţul într-o manieră mai bună şi mai atrăgătoare, să viseze ceva care l-ar purta pe aripile albe ale unui fluture, dar cu greu s-a văzut la capătul unui sat unde, singuratică şi tăcută, se înălţa casa pe care toţi sătenii o considerau turn mare, şi odată prins de această viziune pieptul i-a fost asaltat de o febră împreună cu un torent de îngrijorări, revenindu-i în minte până în amănunte tot ceea ce spusese despre ea şi între-timp văzuse cu proprii ochi, că într-adevăr era vorba de un mare turn, în care nu pătrunsese niciodată şi chiar ura să nu pătrundă, dat fiindcă turnul era deja învăluit de adevărul potrivit căruia într-o zi urma să se povestească că, în caz că intrai acolo bine mersi, ieşeai într-o stare cât se poate de rea, aceasta producându-se aşa cum se povesteşte aici, cu voievozi şi căpetenii, turnul tăcând acolo pe deal, la extremitatea satului aidoma unei umbre impunătoare de unde vocile explodau fie ara fie iarna prin ferestre, lângă drumul care ducea spre deal, exista un punct în viaţa oamenilor acestui loc care rămânea ancorată atât în sufletul copiilor, că în cel al celor mai în vârstă, din moment ce treceau în apropierea sa, râsetele luau sfârşit, se instala tăcerea, turnul atrăgea atenţia, le fura privirea, era impunător
viziunea marelui turn îl scutura profund, îl deranja, îl extenua până în măduva oaselor, până când fruntea sa mică se scufunda în noi valuri de sudoare, se întorcea în spate, învăluit de singura dorinţă ca drumul lung şi anevoios al acestei nopţi fără sfârşit lipsită de somn, să se oprească pe undeva şi astfel dispus, el s-a oprit la sălciile sale, care i-au venit imediat ca o speranţă, i s-au părut dulci, înţelepte, dar dintr-o dată nefericite, numai că el nu şi-a întins mâna ca să prindă vreo pâraie din ramurile lor dulci, el visa cât de bine era să arate ca acest arbore, liniştit, lipsit de ură, şi i-a venit în minte jocul nefast cu tovarăşii săi, el se jucau aşadar pe ascunselea, iar copilul mai preferat este cel mai îndemânatic, în sensul de a se disimula, el se ascundea în cavitatea cea mai mare a sălciilor, scuturând arborele putrezit în interiorul găurii, el atinsese o bucată de metal rece, care îl înspăimântase atât de tare încât a scos o voce vibrantă, datorată lacrimilor sau îngrijorării, e acelaşi lucru, jocul se oprea pe câmpie, copiii se adunau în jurul deschizătorii vechii sălcii şi fiind ajutaţi de mâinile mici, scoteau muşchiul din cavitate, care arăta ca două bombe galbene, ca două verze, jocul de ascunselea lua sfârşit în urma unei adevărate terori, explozia puternică a bombelor proiectase ca ţintă copii aidoma unor nuci stricate înotând pe valurile spumante ale lui Drini primăvăratec, bombele lăsaseră în spatele lor două gropi asemănătoare cu doi ochi negri şi orbi, gropi care niciodată în viaţă nu se vor închide
el s-a întors pe partea dreaptă, peretele micii camere sumbre îi strângea în continuare pieptul, făcându-i din ce în ce mai grea respiraţia, iar el se întreba câţi ani ar dura această lungă noapte, respiraţiile mamei sale, tatălui său, precum şi a celor cinci surori, a celor cinci fraţi, erau acum neregulate, mai adânci şi mereu insuportabile, la un moment dat această noapte i s-a părut transformată într-o perdea de oameni pierduţi până la urmă în marea universului, neputând să-şi regăsească niciodată cărarea albă
el s-a ghemuit şi mai mult devenind prada setei, inundat de sudoare, când l-a scuturat un fir de gândire care îl ducea spre un drum mai luminos, a ieşit însă în sat şi, în principala şi singura stradă, el a căzut peste agresorii cu bărbi negre pe care îi văzuse cu mulţi ani în urmă şi care însămânţaseră aici sămânţa funestă, el şi-a adus aminte de această ordine scurtă şi tranşantă începând cu cea dintâi barbă neagră, tu, tu, tu, tu… barba neagră numărase până la o sută de oameni dintre cei mai frumoşi ai satului şi îi trimisese pe drumul care ducea spre păşuni… o întoarcere bruscă pe partea cealaltă ca şi cum ar visa să-şi arunce în spate această amintire, care îl bulversa până la măduva oaselor ori de câte ori i se înfăţişa în minte, i-a venit dorinţa să aibă în mână un ceas pentru a măsura tic-tac-urile sale liniştitoare, aşa credea că s-ar uimi şi s-ar amuza cât mai bine, dar iată că în sânul acestei nopţi surde i se crea impresia că totul luase sfârşit, nimic nu se mai mişca, totul murise, ca într-un somn etern, funebru, după această moarte totală, gândurile îl ocupaseră, ele se mişcau şi se plimbau prin spaţiile insurmontabile ale amintirilor pentru a-l înfunda odată pentru totdeauna în propriile mărunţişuri care îi lezau respiraţia, nu i-a mai rămas decât să se irite împotriva acestui acest cocoş răutăcios per care îl hrănise cu propriile mâini zile întregi, ca el să nu-şi scoată măcar un cucurigu prin care ar anunţa începutul zilei, iar mai apoi se irita şi mai mult împotriva câinelui complet alb care ar fi parcurs o viaţă întreagă fără s-o ducă până la capăt fortuit, cel părăsit tăcea ca şi cum moartea îl atacase în plină inimă
acum el nu mai număra nici întoarcerile pe dos, pe o parte sau pe cealaltă, el se simţea înconjurat în lumea sa mică făcută între întuneric şi patru pereţi întunecaţi ai camerei, îi veneau în minte fărâmituri de gânduri şi de amintiri care se înghesuiau între templele sale, el trecea fulgerător încă o dată toate cărările de unde erau ţesute firele nopţii lipsite de somn şi el şi-a concentrat din nou atenţia pe chipul celei de-a cincia surori şi al celui de-al patrulea frate, într-o zi, când el va fi mare, sau orice ar fi, ar fi scris o elegie
pe corpul său uscat şi ostenit, mama sa i l-a luat în sân şi imediat pe pupile, iar apoi pe toate membrele corpului i s-a întins un văl fin de somn datorat căldurii sânului mamei sale, el nu a aflat precis când această noapte i-a întins din nou batista noii zile…
cu mulţi ani mai târziu, în cursul unei alte nopţi cu totul diferite, plin de viaţă şi ferm, el şi-a adus aminte de acea noapte şi a încercat să verse ceva pe hârtie.
Traducere din franceză de Kopi Kyçyku

***

Frederik Reshpja në italisht
nga Astrit Cani

(Vijon nga numurat e kaluar)

DOLORE

Nostalgia sale dalle radici e va in fiore.
O ciliegio che mia madre piantò
Io sono tuo fratello!

Entrambi ci ha cullati nelle sue mani:
Cresci, cresci figlio mio!
Cresci, cresci o ciliegio!

Ah, mia madre da una classe all’altra:
Figlio, gli dei si sono adirati.
Come era bello quando eravate piccoli
E pregavate entrambi la Madonna.

Culla il vento lo strazio delle foglie
O forse le mani della mamma disegnate al volo.
Cresci, cresci o ciliegio!
Io non fiorirò più a questo mondo…

MOMENTO

Il cielo assurdo, il mio sogno che un giorno avrei volato!

Capita alle volte che si faccia marzo
Ma la solitudine è d’inverno.

I tuoi occhi mi guardano da oltre l’orizzonte delle nevi
Alla fonte ove dormono le stagioni, danza il marmo delle leggende.

Stanotte tu diventerai pietra!
Non amerai mai più!

Il cielo assurdo, il giocattolo dei bimbi d’aria!
E io che credei un giorno avrei volato…

LASCIAMI VENIRE CON TE

Nel campo camminano i gitani e sulle spalle
I tamburi pendono come salme
Mentre gli spiriti del deserto
Non si sveglieranno mai più.

Dal nido della pioggia è volato
Il canto delle nuvole carico di pianto.

Lasciami venire con te!
Questo è il mio ultimo tramonto.
Io vengo da te per morire, non l’hai capito?

Devo proprio morire e devo poi
Cospargere il sangue mio sulle rose
Sotto una luna di Gerusalemme.

VENGONO I GITANI

Vengono i gitani con tamburi e luna
Alî, piangono e si sgolano.
Come in fretta hanno montato le tende
Attorno alla mia anima d’acqua.

Ero giovane ed ero bello,
Ero ardente in amore.
Ora tante cose ho trascurato
Per un po’ di luna e magia…

Si sgolano i gitani coi tamburi
Per i crucci dei deserti lontani.
Io veglio e veglio al rivo del fiume,
Dannato d’amore e di luna.

Il coro di rose versa lacrime d’oro
Di tamburi e luna, rattristato.
Ah, com’ero giovane e bello un tempo
Un tempo in un marzo passato!

DOVE ERI TU

Dove eri tu quando uscii da solo sotto la luna?
Su quale altra luna passeggiavi mai?

Dov’eri quando disegnavo il tuo profilo
Sul vetro del tramonto che si franse con triste cigolio?

Poi venne la notte piena della tua assenza
Poi rivenne la notte
E così sarà fino all’ultimo giorno delle notti.

Scesi alla fonte
Tenendo tra le mani il vaso fragile dell’aurora
Vidi il tuoi occhi conservati nella memoria delle acque.

La vecchia quercia ha smesso la corona autunnale
Come un sovrano che abdicasse.
Fa niente, a me questa maledizione m’ha raggiunto.
Ma come farà il bosco senza te? Come farà a farsi autunno?
O forse non si farà autunno mai più?
Allora a nome di chi cadranno le foglie?
A nome di chi verranno piogge, nebbie, arcobaleni?
Ah, cuore mio, torna a porre mano sulle stagioni!

VECCHIA AMICA

No tu noi sei imbianchita vecchia amica
Ma l’amalgama pazzesco degli specchi
Ti ha coperta d’inverno.

Scappa agli specchi,
I stagni sono più onesti
Perché ti fanno narciso.

Ma come sei sparita tutt’a un tratto?
Eri così, piena di fughe anche da giovane…

Ti cercai per le hall degli alberghi,
Solo in un punto presso un vecchie bar,
Ala spezzata di gabbiano in fuga
Rimaneva un poco d’inverno da te.

LE ALPI MALEDETTE

Le Alpi Maledette,
magia di pietra, disegnata con tormento.

Dolenza di una rapsodia dimentica
Ansima nel vento, chissà dove.
Dicembre cade a gocciole tra i pini
Spuntati dai verdi anni di Omero.

Nubi sui dirupi
Brandendo le scimitarre di pioggia,
Sul fondo dei ruscelli le spoglie dei lampi a biancheggiare.

Ma dove ti sei dissolto tu che facesti tutta questa sciagura
Solo per un bacio lasciato a metà?

PIOGGIA DI LUNA

Da arlecchino ch’è uscito a passeggio
Pel giardino dimentico dell’infanzia,
La luna afflitta tra le nuvole
Calpesta i ramoscelli della pioggia.

L’ermo lago sul rivo della notte,
S’inquieta tra le braccia del vento
E sotto la sirena dell’onda azzurra
Lacrima sul viso dormiente della leggenda.

Le stelle sull’asfalto come un vespero spezzato.
E i pioppi come monaci neri.
Nascosto tra gli alberi dove origlia
Antico assassino, lo strazio.

Eh, si potrebbe che il coltello dello strazio
Da qualche parte mi lasci giù per terra,
Nascosto in un tramonto incrinato
Nascosto tra piogge di luna…

LUOGO NATIO DELLA MAMMA

Lassù la luna erige scale di luce sull’abisso
Lassù assurge il mio cuore
Forgiato dal legno di liuto

Lassù appeso nei rami di quercia
Ho la mia bisaccia di canti.
Ho perso il bastone per strada
Vicino al ruscello ha germogliato.

Ho visto l’infanzia della mia mamma
Custodita nei riflessi delle fonti,
I canti della sua giovinezza
Ormai mutate in vento.

ELEGIA PER LA MAMMA

Aereo che fugge per le nebbie
Reietto dell’isola di luce...
Ah, dove sei caduta, dove ti sei dissolta così?
È spuntata l’erba dai tuoi occhi,
È spuntata l’erba dalla tua voce.

Dai colli ora scende le notte pregando per te.
È questa l’ora in cui le ombre si prosternano
E tu stai rannicchiata sotto terra
Al marmo rovesciato degli dei…

Ora che non ci sei, non verdeggia più l’alloro
Solo la mia voce di gioventù echeggia su foglie gialle
E l’alloro porge corone in gloria al tramonto
Come era tutto un mondo quando c’eri tu
Ma ora è giunta solitudine che cancella ogni cosa,
Ora che solo da qualche parte all’orizzonte
I lampi si fanno la croce e brandiscono i coltelli.

Ah, dove sei caduta, dove ti sei dissolta così?
Mamma, mamma verranno le nevi
Cadranno sull’erba che è spuntata dalla tua voce…

(Vijon)

[1] Preluată din revista franceză Encres Vagabondes (Cernelii vagabonde), nr. 5, mai-august 1995.

No comments: