LABIRINTET E SHKENCËS / LABIRINTURILE ŞTIINŢEI

(Komunikimi dhe sistemi informacional në menaxhim)

Comunicarea este nu numai inevitabilă în momentul în care se întâlnesc doi oameni, dar uneori poate fi vitală.
Aptitudinile de comunicare sunt aptitudini care trebuie învăţate şi perfecţionate în permanenţă.
Spre deosebire de alte tipuri de comunicare, comunicarea managerială prezintă o serie de particularităţi ce rezidă din scopul, obiectivele şi rolurile acestei comunicări.
O astfel de comunicare are loc în cadrul unei structuri organizate şi în contextul unei culturi organizaţionale. Strategiile de comunicare adoptate de manager trebuie să asigure implementarea strategiei.
În acest context comunicarea îndeplineşte mai multe roluri.
Un prim rol constă în asigurarea unei identităţi proprii firmei respective. Totodată, compania dobândeşte şi o imagine creată de efectul actelor sale asupra celor din jur. Identitatea companiei şi imaginea sa reprezintă personalitatea companiei.
Un alt rol al comunicării este acela de a crea o imagine pozitivă a acestei companii.
În ceea ce priveşte informaţia, aceasta are o importanţă deosebită. Pentru membrii unei organizaţii prima informaţie este reprezentată de misiunea şi obiectivele acesteia. Aceasta este, de altfel, informaţia de bază care trebuie sa le fie comunicată de către managerii companiei. Toţi membrii firmei trebuie să comunice între ei pentru a putea primi şi transmite informaţii, creând în acest fel fluxuri de comunicare. În cazul unei companii cu activitate internaţionala comunicarea eficientă devine crucială. Activitatea internaţională implică realizarea comunicării dincolo de graniţele naţionale cu una sau mai multe culturi diferite. De aceea, aceste diferenţe culturale trebuie să fie foarte bine cunoscute şi înţelese pentru a reuşi folosirea unui limbaj, a unor semne şi simboluri specifice fiecărei culturi.

Rolul informaţiei în comunicare pentru managementul internaţional

Puterea unei firme, şi nu numai, este dată din ce în ce mai mult de cunoaştere, iar aceasta presupune informaţii. Acestea trebuie să fie din ce în ce mai multe, mai diverse, obţinute în timp cât mai scurt. În condiţiile unei avalanşe de informaţii, pentru a nu fi sufocaţi, dezorientaţi sau surprinşi de evenimente nepregătiţi, este necesar un sistem informaţional.
Sistemul informaţional este definit ca ansamblul datelor, circuitelor si fluxuri-lor informaţionale, procedurilor şi mijloacelor de tratare, menite să contribuie la fundamentarea, stabilirea şi realizarea sistemului de obiective al organizaţiei (Burdus, Caprarescu, 1999, p. 366).
Sistemul informaţional presupune, în construcţia şi funcţionarea sa, existenţa unor componente cu caracter general, indiferent de specificul organizaţiei.
Astfel, datele sunt descrieri cifrice sau letrice ale unor acţiuni, fapte, procese, fenomene, care privesc mediul intern sau extern al organizaţiei.

Informaţiile se definesc ca ansamblul de date care aduc beneficiarului un spor de cunoaştere privind organizaţia şi mediul ei, şi care îi oferă elemente de noutate necesare îndeplinirii obiectivelor individu-ale.
Circuitul informaţional este traiectul parcurs de date, informaţii, decizii, de la emiţător la destinatar (Burdus, Caprarescu, 1999; 369).
În aceea ce priveşte fluxul informaţional, acesta este determinat de deciziile referitoare la una sau mai multe activităţi specifice vehiculate pe trasee prestabilite cu o anumită viteză, frecvenţa şi pe anumiţi suporţi informaţionali.
Informaţia în comunicare are un rol esenţial în eficientizarea activităţii unui manager.
Fluxurile informaţionale sunt stabilite prin filozofia de comunicaţii a companiei şi se află în strânsă legătură cu sistemul organizatoric al acesteia (Popa, Filip, p.226).
Aici trebuie avută în atenţie şi clasificarea informaţiilor care circulă prin aceste fluxuri.
Într-o primă fază distingem informaţii absolute. Ele devin informaţii distribuite din momentul în care încep să circule. Problema constă în detectarea, selectarea şi distribuirea informaţiilor absolute.
În acest context, important este de unde se culeg informaţiile. Răspunsul este foarte clar, din exteriorul sau interiorul firmei.
Detectarea şi selectarea informaţiilor necesare depinde de ce anume se cunoaşte în cadrul firmei şi cine le cunoaşte din cadrul organizaţiei.
Astfel, informaţia distribuită devine informaţie absolută pentru ultimul nivel la care se opreşte distribuţia.
Când fluxul de informaţii are loc de sus în jos, informaţiile absolute sunt deţinute de către conducerea companiei. Deseori se întâmplă ca nivelurile inferioare să reclame o distribuţie inadecvată a informaţiilor.
În aceste cazuri managerul deţine informaţiile necesare dar nu le distribuie, iar nivelurile superioare invocă lipsa acestor informaţii. Rezolvarea problemei implică realizarea analizei la cel mai înalt nivel şi obţinerea informaţiilor absolute din afara companiei. Specialiştii în domeniu apreciază că se cunosc patru tipuri de mediu (Emery si Tris, 1965, p. 21-32).
Primul tip de mediu este cel liniştit – aleator. În această categorie de mediu, atât scopurile firmei cât şi pericolele pe care trebuie sa le evite sunt relativ constante şi distribuite aleator în mediu.
Al doilea tip de mediu este denumit liniştit – grupat. Activitatea într-un asemenea mediu implica o abordare pe termen lung din partea companiei. Conectarea numai pe scopuri de scurtă durată ar putea avea ca efect orientarea companiei spre o zonă de factori nocivi.
Al treilea tip de mediu este cunoscut sub denumirea de mediu disturbat – reactiv. Caracteristica este data de disturbarea sa de prezenţa competitorilor. Este necesar a şti ce fac aceştia şi de a reacţiona (Popa, Filip, p. 226).
Al patrulea tip de mediu este şi cel mai complex. Este aşa-numitul mediu turbulent. Acesta este cunoscut ca un mediu foarte dinamic. Specific acestui tip de mediu este faptul că impune schimbarea strategiilor de bază ale companiei pentru a asigura supravieţuirea.
Prin interacţiunea ei cu mediul, compania trece de la un tip de mediu la altul, proces care implică schimbarea strategiilor de acţiune şi, implicit, a nevoilor informaţionale.
Practic, informaţiile influenţează şi chiar dictează modul de acţiune. Informaţia apare însă ca urmare a interacţiunii individului de percepţiile sale asupra mediului. Nedetectarea corectă a informaţiilor necesare duce însă întotdeauna, la eşecul companiei (Popa, Filip, p.227).
Sistemul de distribuţie al informaţiilor absolute constituie un pas important de realizat după rezolvarea problemei informaţiilor absolute.
Realizarea sistemului de distribuţie a informaţiilor de către manageri implică o alternativă ce constă în a comunica angajaţi-lor datele care să ducă la cunoaşterea de către aceştia a fazelor principale ale activităţii companiei.
Strategia optimă şi cea mai des utilizată este de a comunica fiecărui departament numai informaţiile care îl privesc strict (Popa, Filip, p. 227).
Un rol important în comunicarea informaţiilor este legat de conţinutul acestora. Pe baza acestui criteriu se poate realiza comunicarea unor informaţii de mediu, o comunicare motivaţională sau o comuni-care instrucţională.
De menţionat că aceste tipuri se află într-o strânsă legatură între ele.
Distribuirea şi mai ales succesiunea distribuirii informaţiilor au în cadrul lor, o importanţă deosebită.
În practică, un proces de comunicare complet trebuie să cuprindă toate cele trei tipuri de comunicare.
Ordinea comunicării acestor informaţii depinde însă de filozofia de comunicaţii a companiei.

Procesul comunicării internaţionale

Comunicarea constituie un proces complex în care sunt implicaţi mai mulţi factori şi sunt parcurse mai multe etape.
Factorii acestui proces vizează existenţa unui mesaj, al unui emitent al acestuia şi al unui receptor. Etapele ce trebuiesc parcurse de acest proces au la bază instrumente şi canale specifice acestora.
În analiza procesului comunicării am pornit de la cele doua etape de bază ale acestuia, elaborarea mesajului şi transmiterea acestuia.

Mesajul

Mesajul reprezintă obiectul comunicării. Scopul comunicării este însă ca mesajul să fie recepţionat şi înţeles în ideea în care a fost transmis.
Primul pas în procesul comunicării îl reprezintă stabilirea necesităţii unei anumite comunicări. Apoi, mesajul trebuie elaborat astfel încât receptorii acestuia să o înţeleagă. Acest aspect constituie elementul principal al comunicării. Mai ales când receptorul este format din persoane care aparţin unor culturi diferite ce pot avea un proces de gândire diferit.
După ce am convenit asupra acestor prime elemente ale comunicării, pasul următor vizează stabilirea structurii mesajului. Aceasta trebuie să se bazeze pe reacţia aşteptată de receptor şi în funcţie de ea, abordarea poate fi una directă, la obiect, sau poate fi o abordare indirectă.
În comunicarea internaţională stilul de abordare trebuie să ţină seama de particularităţile culturale (Popa, Filip, p. 233). De exemplu, americanii preferă abordarea directă; alte culturi consideră o asemenea atitudine ca fiind nepoliticoasă şi deranjantă.
Una din problemele foarte importante ale comunicării internaţionale vizează claritatea mesajelor, stilul deschis, diplomaţia şi politeţea acestora.

Canalele de comunicare

În epoca informaţională, modurile de comunicare ale unui mesaj sunt foarte variate. Totul este o alegere a celor mai potrivite canale şi modalităţi de comuni-care.
Majoritatea specialiştilor în domeniu apreciază că un sistem de comunicare eficient trebuie să îndeplinească o serie de condiţii. Dintre acestea evidenţiem:
- informaţia trebuie să fie transmisă cu o viteză care să o menţină în actualitate;
- informaţia trebuie să fie accesibilă;
- raport echitabil între costul transmiterii şi volumul şi urgenţa informaţiilor;
- informaţia trebuie să fie clară şi primită în condiţii de oportunitate.
În literatura de specialitate sunt prezentate o multitudine de modalităţi de transmitere a unui mesaj folosind un anumit canal de transmitere. Tabelul de mai jos sintetizează aceste modalităţi şi canale corespunzătoare (Level si Galle, 1988,p.87).

Modalităţi şi canale de comunicare

ORAL
SCRIS
NONVERBAL
Discursuri
Scrisori
Atingeri
Radio
Telefon
Mimică
Telefon
Ziare
Apropiere fizică
Întâlniri de grup
Aviziere

Televiziune
Telexuri

Filme
Faxuri

Videoconferinţe
Posta electronică


Cele trei tipuri de comunicare au atât avantaje cât şi dezavantaje. Practica demonstrează că atunci când un mesaj este repetat prin mai multe canale de comunicare, el va fi înţeles mult mai bine şi mai profund.

Comunicarea orală

Este prima formă de comunicare umană şi cea mai eficientă. Aceasta datorită contactului direct şi al răspunsului imediat. În cadrul comunicării orale, oamenii pot pune întrebări şi clarifica problemele pe loc, iar contactul direct dintre manager şi subordonaţi induce un efect psihologic pozitiv. Comunicarea orală poate fi înregistrată şi arhivată.
Dintre dezavantaje amintim lipsa contactu-lui vizual în comunicarea telefonică şi radiofonică.
Această formă de comunicare se recomandă a fi realizată în momentul în care este necesar un impact puternic asupra receptorilor şi un răspuns rapid din partea acestora (Popa, Filip, p. 235).

Comunicarea nonverbală

În literatura de specialitate se afirmă că de cele mai multe ori gesturile spun mai mult decât cuvintele.
Studiile realizate în domeniu au identificat mai multe sisteme de clasificare ale limbajelor nonverbale. Ceea ce este esenţial este faptul că indiferent de sistem, sunt recunoscute trei categorii de limbaj: limbajul corpului, limbajul mediului si limbajul vocii.
Unii specialişti au clasificat limbajul corpului în cinci categorii: gesturi emblematice, gesturi ilustrative, gesturi emoţionale, gesturi regulatoare şi gesturi de adaptare.
În legătură cu gesturile emblematice, acestea sunt gesturi general acceptate care exprimă anumite idei, în cadrul unei culturi. De remarcat că acelaşi gest poate avea semnificaţii diferite în cadrul mai multor culturi. De aceea se impune o atentă studiere a gesturilor emblematice ale culturii în care se va realiza comunicarea.

· Gesturile ilustrative au darul de a întări mesajul verbal şi sunt realizate simultan cu acesta. Şi aici trebuie acordată o atenţie culturii în care se va face comunicarea.
· Gesturile emoţionale însoţesc întotdeauna mesajul, evidenţiind starea de spirit a celui care realizează comunicarea. Aceste gesturi sunt mai greu de controlat, ele reflectând starea emoţională (Popa, Filip, p.236).
· Gesturile regulatoare sunt cele realizate prin mişcările corpului, ale ochilor sau ale mâinilor în anumite momente ale comunicării şi au rolul de a sublinia aceste momente. Ele sunt realizate fie de către cel care comunică, fie de către receptori.
· Gesturile de adaptare sunt gesturi inconştiente care permit adaptarea la o anumită situaţie de moment. Ele sunt cunoscute sub numele de ticuri nervoase (Popa, Filip, p. 237).
Limbajul mediului este cea de a doua categorie de limbaj nonverbal şi vizează spaţiul de comunicare şi îmbrăcămintea.
Prin observarea comportamentului cotidian au fost descoperite patru distanţe practicate de indivizi în funcţie de activitatea desfaşurată sau de tipul de persoană cu care intra în relaţie (Hall, 1966, p. 28).
Astfel, există o distanţă intimă de 40 – 50 cm de la care oamenii vorbesc cu prietenii sau cu cei apropiaţi familiei. Aceasta diferă în funcţie de cultura celor care comunică.
· Distanţa personală este practicată în relaţiile cu prietenii şi persoanele simpatizate. Este de 50 – 75 cm pentru prietenii apropiaţi, depăşind un metru pentru cei indiferenţi nouă. Distanţa este influenţată puternic cultural. Astfel, italienii, grecii, francezii, folosesc un spaţiu personal mai restrâns decât americanii. Germanii, elveţienii, suedezii şi britanicii preferă un spaţiu mai mare comparativ cu nord-americanii (Burdus, Caprarescu, 1999, p.432).
· Distanţa socială arată spaţiul necesar confortului psihic în relaţiile sociale. În raporturile de serviciu, ea se poate situa la 2 – 3 metri în mod obişnuit. Distanţa socială creşte pe măsură ce relaţiile sunt mai oficiale (Burdus, Caprarescu, 1999, p.433).
· Distanţa publică se instalează între persoanele cu statut managerial şi social inegale. Tipul comunicării acceptată pentru o anumită distanţă diferă de la o cultură la alta. De exemplu, americanii acceptă distanţa intimă doar pentru comunicarea cu cei foarte apropiaţi, în timp ce japonezii preferă această distanţă intimă şi în cazul unor negocieri (Popa, Filip, p.237).

Selectarea modalităţilor şi canalelor de comunicare

Literatura de specialitate evidenţiază faptul că nici o modalitate de comunicare nu este perfectă. De aceea trebuie selectată o anume modalitate şi un anume canal de comunicare.
În acest scop este necesară o analiză complexă a unor factori cantitativi şi calitativi.
Analiza cantitativă urmăreşte în esenţă următorii factori:
1. auditoriul ţintă (răspândire geografică, poziţia în companie, vârsta, sex, educaţie, obiceiuri);
2. numărul total al celor care receptează comunicarea prin modalitatea respectivă;
3. segmentarea audienţei pe categorii; estimarea audienţei interesate în comunica-re;
4. costul comunicării
Analiza calitativă este cea care dă multă bătaie de cap managerilor. Ea urmăreşte în principal intensitatea impactului pe care îl are mesajul asupra receptorilor.
Această analiză se poate face luând în considerare gradul de selectivitate, gradul de înţelegere, gradul de credibilitate, gradul de interacţiune şi gradul de acţiune al mesajului.
Unii specialişti folosesc metoda matriceală ca metodă de analiză, prin realizarea unor diagrame de impact precum cea din figura de mai jos.

Diagrama intensităţii de impact

Grad de selectivitate
RIDICAT


Conferinţe

Aviziere

Grad de interacţiune
SCĂZUT


Contacte personale

Presa de specialitate


Grad de interacţiune
RIDICAT

Presa

Prezentări
Grad de selectivitate
SCĂZUT

Sursa : I. Popa si R. Filip, 1999, p.238

Luând în considerare cei cinci factori enumeraţi mai sus, se pot realiza zece astfel de diagrame.
În comunicarea internaţională, pe lângă toate aceste elemente, în procesul de selectare a modalităţii de comunicare, cultura este un alt element foarte important, care, neluat în calcul, duce la eşecul comunicării.
Aşa cum afirma şi Geert Hofstede referitor la cele patru dimensiuni culturale ale managementului, se constată că toate ţările caracterizate de un puternic colectivism (una din cele patru dimensiuni) au o cultură orală, în timp ce ţările caracterizate prin individualism au o cultură scrisă.
Literatura de specialitate apreciază că într-o ţară cu o cultură orală, de regulă, vor fi preferate metodele de comunicare orală, centrul de greutate va fi asigurat de contactele permanente şi de recomandările verbale.
Într-o ţară cu o cultură orală, managerul care va avea de realizat o comunicare în scris, va exista tendinţa acestuia de a o face în logica unei comunicări orale.
În alegerea metodei de comunicare, complexitatea contextului cultural constituie un alt element ce trebuie luat în considerare.
În ţările care au un context cultural complex, comunicarea realizată este o comunicare implicită.
Modul în care este percepută puterea este un element care influenţează comunicarea. În orice cultură există o anumită distanţă faţă de putere, distanţă mai mare sau mai mică.
Superiorii vor încerca întotdeauna să menţină şi să crească distanţa faţă de subordonaţi, în timp ce aceştia din urmă vor încerca întotdeauna să o reducă.
Indiferent de cât de mare este distanţa faţă de putere, aceasta din urmă impune o barieră în calea comunicării (Popa, Filip, p.240).

Fluxurile de comunicare

În orice organizaţie comunicaţiile se realizează pe anumite fluxuri, a căror diversitate solicită încadrarea lor în anumite grupe, utilizând mai multe criterii.
Astfel, în funcţie de direcţie, comunicarea poate fi: descendentă, ascendentă, orizontală şi diagonală.
· Comunicarea descendentă urmează, de regulă, relaţiilor de tip ierarhic, derulându-se de la nivelul managementului de vârf, către nivelurile de execuţie. Principala problemă a acestui tip de comunicare o constituie marea probabilitate ca mesajul să fie filtrat în timp ce este vehiculat de la un nivel la altul, deoarece, fiecare interpretează mesajele în funcţie de propriile necesităţi sau obiective (Burdus, Căprărescu, p.428).
· Comunicarea ascendentă. Prin acest flux se realizează transmiterea informaţiilor de la nivelul subordonaţilor către nivelurile superioare ale managementului. Prin ele se vehiculează rapoarte, cereri, opinii, sugestii. Comunicarea ascendentă are un rol deosebit în eficientizarea procesului de comunicare, deoarece atestă recepţia mesajelor transmise de manageri.
Dacă este o comunicare formală iar distanţa ierarhică este mare, apare din nou riscul distorsionării informaţiilor.
· Comunicarea orizontală (laterală) este folosită între persoane sau compartimente situate la acelaşi nivel ierarhic. Prin această comunicare se facilitează coordonarea activităţilor ce vizează obiective comune, excluzând intervenţia managerilor de nivel superior.
· Comunicarea diagonală este utilizată în condiţiile în care membrii companiei nu pot comunica prin alte canale. Acest tip de comunicare prezintă o serie de avantaje: economia de timp şi costuri, folosirea unor relaţii informale, potenţarea unui climat bazat pe apreciere reciprocă.
După gradul de oficializare, comunicarea poate fi formală şi informală.
· Comunicarea formală se realizează prin canale ierarhice stabilite în structura organizatorică. Aceasta este comunicarea oficiala şi autoritară. În acest context, în majoritatea cazurilor comunica-rea formală este o comunicare scrisă, sub forma statutelor, regulamentelor, a scrisori-lor, memoriilor şi a anunţurilor oficiale (Popa, Filip, p.240).
· Comunicarea informală este utilizată în cadrul firmei, însa în afara canalelor oficiale. Acest tip de comunicare se distinge prin viteza şi eficienţa cu care circulă informaţiile. Problema de care trebuie să se ţină seama aici este aceea a circulaţiei zvonurilor.
În concluzie, pentru a realiza o comunicare eficientă, un manager experimentat trebuie să ştie cum să îmbine comunicarea formală cu cea informală (Popa, Filip, p.240)

Eficienţa comunicării

Eficienţa comunicării este asigurată prin recunoaşterea şi mai ales prin evitarea unor bariere. În continuare vom analiza câteva dintre aceste bariere.
O prima barieră o constituie lipsa unei strategii a comunicării. De obicei, această barieră apare datorită lipsei timpului necesar. Soluţia pentru depăşirea ei este una ce ţine de câştigarea de timp.
O a doua barieră poate apărea în procesul planificării comunicării prin luarea în considerare a unor premise false (Popa, Filip, p.242). Soluţia în acest caz este o analiză atentă a receptorului şi a mediului în care acţionează acesta.
Bariere apar şi în etapa de realizare a mesajului propriu-zis. În acest context, o primă barieră este legată de abundenţa informaţiilor. Aici reacţiile pot fi contradictorii. O primă reacţie este de a ignora o parte din informaţii, unele dintre acestea putând fi însă necesare.
Al doilea pericol îl constituie prelucrarea greşită a unei părţi a informaţiilor, ceea ce poate duce la un mesaj eronat. Abundenţa informaţiilor poate avea ca efect întârzierea prelucrării unei părţi a acestora.
O altă reacţie firească împotriva avalanşei informaţiilor o constituie filtrarea acestora.
În realizarea mesajului, o altă barieră o constituie exprimarea săraca a conţinutului acestuia. Lipsa clarităţii şi a preciziei are consecinţe grave asupra înţelegerii mesajului. Această barieră apare îndeosebi în cazul comunicărilor scrise.
O barieră importantă în calea comunicării eficiente este reprezentată de alegerea unui canal inadecvat. Cu cât canalul este mai lung, cu atât va creşte riscul distorsionării mesajului.
În comunicarea internaţională, pe lângă aceste bariere apar altele noi, de altă natură. Barierele specifice comunicării internaţionale pot fi grupate in trei mari categorii: bariere de limbă, bariere de cultură şi bariere de percepţie (Popa, Filip, p. 243).
· Barierele de limbă vizează limba folosită în comunicare, în situaţia în care nu este cunoscută decât emitentului mesajului.
· Cultura naţională devine o barieră în momentul necunoaşterii ei de către cei din afară. În procesul comunicării, aceasta se manifestă în stilul de a comunica. Sunt ţări care practică o comunicare explicită şi altele care practică o comunicare implicită.
· Percepţia reprezintă procesul de interpretare a mesajului de către receptor. Fiecare individ are o anumită percepţie asupra mediului din jurul său, mediu din care provin mesajele.
Studiile realizate asupra percepţiei au evidenţiat influenţa a patru factori care distorsionează percepţia : stereotipurile, efectul de halo, percepţia selectivă şi proiecţia.
· Stereotipurile constituie primul factor disturbant de percepţie. Acestea identifică un individ, folosind un raţionament simplificat, ca făcând parte dintr-un anumit grup sau dintr-o anumită categorie (vârstă, sex, rasă etc.)
Datorită stereotipiilor, de exemplu, nu se vor comunica informaţii secrete unei femei prin prisma ideii că nicio femeie nu poate ţine un secret.
· Efectul de halo este un al doilea factor disturbator care poate duce la o percepţie greşită. Acesta se produce în momentul în care un individ este apreciat şi categorisit în funcţie de un singur atribut al acestuia. Un astfel de “efect de halo” este reprezentat de ceea ce numim “ prima impresie”.
· Percepţia selectivă se produce datorită tendinţei oamenilor de a vedea lucrurile doar din punctul lor de vedere. Efectul acestei selecţii îl reprezintă neperceperea sau neacceptarea lucrurilor care ies din această sferă proprie de înţelegere.
· Proiecţia constă în proiectarea propriilor atribute către ceilalţi indivizi. Acest fenomen se produce datorită ignorării celor din jur.Ţinând seama de numărul mare şi varietatea acestor bariere este foarte greu să realizezi o comunicare, îndeosebi în mediul internaţional, care să fie eficientă în proporţie de 100%. Totul este să cunoaştem şi să evităm pe cât posibil aceste bariere. Aceasta presupune experienţă şi mai ales arta de comunica.

[1] Ion David, conferenţiar universitar doctor, născut în Comuna Potoceni, judeţul Buzău, la 2 aprilie 1949, licenţiat în ştiinţe militare, economice şi juridice. Absolvent al cursurilor postacademice şi postuniversitare ,,Geopolitică şi strategie” – Universitatea Naţională Carol I, “Management organizaţional” – Academia de Poliţie ,,Al.I.Cuza”, Bucureşti. Doctor în Ştiinţe Militare – Universitatea Naţională de Apărare Carol I, Bucureşti. A lucrat la Academia de Poliţie ,,Al.I.Cuza” din Bucureşti şi la Centrul de Studii Postuniversitare al MAI. Secretar ştiinţific al Facultăţii de Ştiinţe Economice, Juridice şi Administrative, a Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte “Gheorghe Cristea” din Bucureşti, titular al disciplinelor: Terorism şi antiterorism (Mass-media şi statul pe timpul crizelor generate de terorism), Războiul psihologic şi informaţional, Istoria crizelor politice internaţionale, Management, Management public, Economii şi Politici guvernamentale, Economie mondială, Spaţiul economic European. Este autor al volumelor: Manual de Economie mondială, Curs de macroeconomie, Curs de microeconomie, terorism, antiterorism, mass-media, Migraţia şi libertatea etc.

No comments: