RES, NON VERBA

Kopi Kyçyku

Balcanii şi Uniunea Europeană[1]

Aş vrea ca această modestă comunicare s-o încep prin a-l evoca pe marele erudit, care a fost Nicolae Iorga. Istoric cu o viziune clară asupra trecutului şi viitorului Europei, viziune împrospătată ciclic de un bagaj imens de informaţii şi de una dintre cele mai surprinzătoare memorii care i-au fost date omului să aibă, Nicolae Iorga ştia prea bine câte suferinţe poate produce în viaţa popoarelor balcanice imaginea negativă şi deseori superficială a acestora în restul lumii. Marele om de ştiinţă a privit Balcanii ca pe locul unde s-a născut, s-a legănat şi s-a copt „copilul” care, cu timpul, a devenit Bătrânul Continent, iar pe balcanici - ca băştinaşi autentici ai săi.
Pornind din aceste considerente istorice şi sufleteşti, Nicolae Iorga a pregătit terenul pentru generaţiile viitoare, punându-le în mână arma ştiinţei adevărate împotriva insinuărilor, jignirilor şi făcăturilor de tot felul. Şi nu numai. Prin argumentarea faptului că Peninsula Balcanică, Sud-estul european, reprezintă vatra unde stă mereu aprinsă flacăra progresului şi a civilizaţiilor cele mai timpurii, create tot pe aceste meleaguri, marele savant a întipărit în mintea şi în inima popoarelor regiunii noastre, „născute într-o zodie fără noroc”, mândria de a-i aparţine.
Pentru noi, locuitorii Peninsulei Balcanice, ai Haemus-ului, europeni deopotrivă, interesul faţă de istoria comună, de problemele comune şi faţă de tot ceea ce se scrie despre Balcanii, este firesc. Despre niciuna din celelalte regiuni ale Europei nu s-a scris atât de mult ca despre Balcanii. Evenimentele care au avut loc în cursul ultimelor două decenii, dezmembrarea Iugoslaviei, au scos Balcanii pe primul plan al agendei politicii şi al mass-mediei internaţionale. De-a lungul istoriei, sintagma „butoi de pulbere” a sunat ca o metaforă atribuită unui teritoriu plin de conflicte şi mistere, unde realul s-a împletit cu imaginarul. A venit însă o zi când războaiele, realitatea groaznică, au dat la o parte încărcătura emoţională a acestei metafore, scoţând în adevărata sa lumină tot ceea ce este în stare să facă Haemus-ul: să aprindă focuri cu ajutorul paranoiei şi al urii etnice patologice.
În acest cadru, lângă conceperea şi studierea corecte a istoriei contemporane, este necesară o analiză a aspectelor socio-psihologice, respectiv a constituţiei spirituale a balcanicilor, a gamei variate de etnii şi de religii, a tradiţiilor literare-artistice şi a culturii în genere.
Conflictualitatea din Balcani trebuie văzută din origini, odată cu formarea statelor balcanice de către Marile Puteri ale vremii, în ajunul agoniei Bolnavului din Bosfor, a dezbinării Imperiului Otoman, pentru a continua cu Congresul de la Berlin (1878), respectiv cu Conferinţa de la Londra (1913), Conferinţa de Pace de la Paris (1919) şi cea de la Yalta (1946).
În conformitate cu propriile interese şi în funcţie de rivalităţile momentului, Marile Puteri au dat naştere unor state balcanice cu etnii şi populaţii amestecate, dând teritoriile altora celor cărora istoric ne le aparţinuseră nicidecum. Procedând astfel, au făcut posibil ca, de mai bine de un secol, popoarele noastre „să trăiască în duşmănie”, după cum s-a exprimat marele poet albanez, preotul catolic erudit, Gjergj Fishta.
Tot în funcţie de nişte interese strategice, fiecare naţiune balcanică, într-o anumită perioadă istorică, a fost „preferata” Marilor Puteri europene. Sigur că, datorită trecutului lor, pe primul loc au fost grecii. Apoi vin românii, sârbii, bulgarii şi, „la coadă” albanezii. Aceştia din urmă şi-au proclamat independenţa în 1912, în cadrul unui stat ciuntit, mari teritorii ale lor fiind trecute „în curtea vecinilor”.
Cercetătorul rus Venelin spune că „bulgarii pe vremea Imperiului Otoman erau consideraţi blânzi de către ocupanţi, raya cuminte… Moldovenii şi valahii au fost totdeauna semi-liberi… Albanezii au fost mereu semi-independenţi, fiind luptători mândri, care s-au pus în serviciul turcilor doar ca să câştige, sau contra plată. Munţii impunători le-au ocrotit colţişorul mic”. Mai departe, Venelin evidenţiază voinţa balcanicilor „de a munci pentru o viaţă mai bună, comparabilă cu cea a claselor superioare”. Balcanii au fost mereu doar la un pas departe de ţările auto-botezate moderne, diferenţa constând la nivelul dezvoltării economice şi în tehnologie.
Majoritatea popoarelor balcanice de astăzi au trăit timp de două milenii sub aceleaşi imperii multinaţionale: roman, bizantin şi otoman, după primii ani de rezistenţă fiind cuprinse, vrând-nevrând, în viaţa imperiilor respective. Aceasta este soarta popoarelor mici.
Totodată au fost două milenii de schimburi între diferitele popoare: schimburi culturale, lingvistice şi umane, dar şi de ciocniri între ele, respectiv cu imperiile ori de câte ori acestea din urmă întreceau măsura în violenţă. Acest fenomen a avut loc mai ales când s-a dezbinat Bizanţul şi mai apoi Turcia, adică pe vremea creării statelor naţionale.
Sub această optică poate fi explicată şi criza iugoslavă, deci nu prin fantasme balcanice, prin harababuri proverbiale de schimbări religioase şi culturale, ci prin criterii raţionale: principiile neatârnării necondiţionate naţionale, împotriva status-quo-ului tabu, respectând drepturile etniilor şi ale minorităţilor, precum şi alte principii, pe care le-a proclamat pentru prima dată Preşedintele american Wilson la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919 şi care încep să devină o realitate palpabilă abia astăzi, în epoca progreselor dinamice şi a marilor integrări.
Iredentismele balcanice, în opinia cercetătoarei de origine bulgară Maria Todorova, profesor la Universitatea americană din Illinois (vezi cartea „Balcanii imaginari”), nu izvorăsc din religie, ci din naţionalismul agresiv, care actualmente continuă să ţină în suspensie regiunea noastră, o problemă pe care lumea civilizată trebuie s-o rezolve odată pentru totdeauna. Numai astfel Balcanii se vor europeniza în totalitate.
În această direcţie, obstacolele cele mai mari nu sunt standardele, ci înapoierea economică şi izolarea Balcanilor de Europa. Aceasta trebuie să-l cunoască pe Homo Balcanicus nu numai prin eroii literari, ci în realitatea propriu-zisă, căci adoptarea unei atitudini corecte faţă de Balcani este mult mai complexă decât caracterele cercetate în cadrul literaturii şi al folclorului.
În ultimii ani, Balcanii s-au schimbat în bine, câteva ţări ale acestei regiuni devenind membre UE. Astfel, „Balcanii imaginari” - sintagmă folosită tot de Maria Todorova - cândva o zonă de interes economic şi strategic pentru marile state europene, au fost „îngropaţi” pentru totdeauna. În momentul de faţă, europenizarea entităţii Balcani constituie un proces care nu poate fi oprit: în luarea deciziilor legate de soarta Balcanilor ponderea unor state europene scade, atitudinea americană devenind predominantă. Timpurile moderne au scurtat distanţele, amplificând mişcarea liberă a balcanicilor. Balcanii trebuie văzuţi cu ochii zilei de mâine, spre care sunt îndreptaţi, nu ca o zonă „anticivilizatoare”. Trecutul se evocă doar pentru a-i servi actualităţii, pentru a trage învăţăminte, nu ca un scop în sine. Căci înapoierea balcanicilor nu poate fi explicată doar prin faptul că ei au fost subjugaţi de Bizanţ şi apoi de turcii otomani. Moştenirea otomană a fost depăşită, cel puţin de un secol, moştenirile nefiind eterne, ci fenomene istorice trecătoare. Orice fetişizare sau exagerare a lor este o propagandă ideologică vulgară, care tinde să justifice continuarea stării de înapoiere. Această teză a fost părăsită pentru prima dată de către turcii înşişi, care sunt moştenitorii direcţi ai Imperiului Otoman, prin Revoluţia Kemalistă din 1923.
În legătură cu starea de înapoiere a Balcanilor, aceasta trebuie înţeleasă ca un fenomen relativ, care va fi înlăturat prin muncă de-a lungul timpului. În acest context, nu trebuie să uităm că, de-a lungul istoriei, au existat perioade întunecate inclusiv pentru Europa Occidentală, având pentru ea consecinţe mai grave decât cele înregistrate în Balcanii secolului trecut. Importante pentru ţările balcanice sunt voinţa şi iubirea de progres şi de integrare cu demnitate în familia europeană. În Europa însă, nu poţi fi acceptat dacă continui să fi încărcat cu bagajul miturilor trecutului şi cu intenţia de a subjuga alte popoare, împiedicând dezvoltarea întregii regiuni. Aderarea individuală sau în grup la UE a ţărilor din Balcanii Occidentali coincide cu însuşi obiectivul Comunităţilor Europene care, împreună cu SUA, fac eforturi pentru soluţionarea definitivă a statutului Kosovei, a cărei independenţă va îmbunătăţi consistent clima în raporturile interetnice şi va reduce tensiunile din regiune. Orice altă soluţie, nu numai că este inacceptabilă pentru albanezi, ci şi riscantă pentru stabilitatea regională, devenind o piedică serioasă pe calea integrării ţărilor balcanice, inclusiv a Serbiei, în UE.

[1] Kumtesë e paraqitur para qarqeve akademike rumune, në janar 2007.

No comments: