AUDACES FORTUNA JUVAT

Paisie Aghioritul



Bunul Dumnezeu a făcut pe îngeri, dar unii dintre ei, prin mândria lor, au devenit diavoli. După aceea Dumnezeu a plăsmuit pe om, ca să completeze căzuta tagmă îngerească, şi a lăsat şi pe diavoli liberi până la un punct şi până la o vreme, ca să ne ajute prin răutatea lor, adică să dăm examene pe pământ şi să trecem în viaţa cerească cea veşnică. Cât timp trăieşte omul are dreptul să dea examene duhovniceşti. Examinare, după nu există.
Aşadar, să ne nevoim, să luăm fie şi numai nota de trecere duhovnicească aşa fel ca să intrăm în rai. Amin.
Cel ce se nevoieşte duhovniceşte războieşte pe vrăjmaşul diavol şi firesc este să fie şi luptat de acela. Omul care va birui pe vrăjmaşul cel înţelegător, va fi încununat de Hristos.
Experienţa se dobândeşte din focurile diavolilor pe care le primeşte ostaşul lui Hristos în lupta duhovnicească, înainte ca vrăjmaşul să înceapă lupta, începe bombardarea cu gânduri. Rugăciunea lui Iisus este arma cea mai grea împotriva gândurilor vrăjmaşului.
Sporirea duhovnicească a nevoitorului nu va depinde de bunătatea părintelui duhovnicesc, ci de gândurile bune ale ucenicului.
Ucenicul care primeşte gând viclean împotriva stareţului său şi îşi pierde încrederea în el cade singur, precum se prăbuşeşte cupola când se ia cărămida centrală, cheia.
Ca să se curăţească mintea şi inima trebuie ca omul să nu primească gânduri viclene, şi nici el să nu gândească în mod viclean. Ci să lucreze simplu şi smerit şi să se nevoiasca cu mărime de suflet.
Rândurile curate au mai mare putere duhovnicească decât toată asceza, postul, privegherea, etc, pentru cei ce se nevoiesc să îşi păzească curăţia lor sufletească şi trupească.
Războiul trupesc firesc se retrage cu postul, privegherea, rugăciunea, când nu există mândrie.
Atunci când gândul viclean împreună lucrează cu omul vechi trupesc face îndoit rău în suflet. Precum când diavolul împreună - lucrează cu omul face îndoit rău în lume.
Gândurile de hulă sunt toate ale diavolului şi nu ale omului.
Cu gândurile de hulă diavolul chinuieşte de obicei pe oamenii sensibili, ca să-i mâhnească şi să-i aducă la deznădejde.
Gândurile de hulă sunt ca avioanele ce ne deranjează cu zgomotul lor, fără să vrem, dar nici nu le putem împiedica. Cea mai grea armă antiaeriană este psalmodia, pentru că este şi rugăciune la Hristos, dar şi dispreţuire a diavolului.La începutul vieţii sale duhovniceşti nevoitorul alungă gândurile rele cu studiul duhovnicesc, cu rugăciunea neîncetată şi prin nevoinţa cu mărime de suflet. După aceea vin numai gânduri bune. Mai târziu se opresc şi gândurile bune şi nevoitorul simte o golire, după care vine iluminarea dumnezeiască în om.
Pe cel viclean îl cunoaşte omul lui Dumnezeu, în timp ce pe gândurile cele bune ale oamenilor vicleanul nu le cunoaşte.
Cea mai mare boală a epocii noastre o aduc gândurile deşarte ale oamenilor mireni, care aduc neliniştea. Vindecarea o dă numai Hristos prin pacea sufletească împreună cu veşnicia, numai omul să se pocăiască şi să se întoarcă la Hristos.
Cel mai mare păcătos are şi mult material pentru smerenie; iar multa smerenie atrage harul dumnezeiesc, numai omul să evite în continuare prilejurile, cauzele păcatului, ca să păstreze harul.
Pustia ajută mult la ştergerea patimilor sufleteşti deoarece în pustiul sterp pirul dispare, iar în mlaştină se face ca stuful.
Nu vă minunaţi de cei ce se apropie de lună, ci de cei se depărtează de duhul lumesc şi se apropie de Dumnezeu veselindu-se.
Omul care se îndepărtează de Dumnezeu nu află odihnă sufletească nici în viaţa aceasta vremelnică, dar nici în cea veşnică. Deoarece cel ce nu crede în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, cea veşnică rămâne nemângâiat şi în această viaţă, şi îşi osândeşte astfel sufletul pentru veşnicie.
Cu cât oamenii resping viaţa cea firească, simplă, şi înaintează spre lux, se măreşte neliniştea omenească. Şi cu cât înaintează în politeţea lumească, cu atât se pierde simplitatea, bucuria şi zâmbetul firesc al omului.
Dumnezeu este Mintea cea nesfârşită şi omul se înrudeşte cu Dumnezeu prin minte şi prin minte se apropie de El. Dumnezeu este Dragostea cea nesfârşită şi prin inimă curată omul îl trăieşte pe Dumnezeu. Dumnezeu este simplu şi omul prin simplitate crede, se nevoieşte smerit şi cu mărime de suflet şi trăieşte tainele lui Dumnezeu.
Anii trec, oamenii îmbătrânesc. Nu staţi la răscruce. Alegeţi o cruce potrivită cu mărimea voastră de suflet şi apucaţi-o pe un drum din cele două ale Bisericii noastre şi urmaţi-L pe Hristos în Răstignire, dacă vreţi să vă bucuraţi de înviere.
Crucile omeneşti sunt nişte cruciuliţe ce ne ajută la mântuirea sufletului nostru În timp ce a lui Hristos a fost foarte grea, deoarece pentru Sine n-a întrebuinţat puterea Sa dumnezeiască.
Cel mai bun medicament în orice încercare a noastră este încercarea cea mare prin care au trecut semenii noştri, numai să o aducem în mintea noastră.Iisus este dulce şi cine îşi aduce amărăciunea durerii sale la Hristos, amărăciunea i se preface în sirop dulce.
Vrei ca rugăciunea ta să se facă din inimă şi să fie bine primită de Dumnezeu? Fă durerea semenului tău a ta. Chiar şi numai un suspin din inimă pentru aproapele tău aduce rezultate minunate. Vestirea dumnezeiască a rugăciunii bine primite este mângâierea dumnezeiască ce o simte omul după acea rugăciune.
Rugăciunea liniştită de noapte ajută mult cu tihna ei şi este mai eficace şi pentru sporirea noastră duhovnicească, precum şi ploaia de noapte liniştită ajută mult la dezvoltarea plantelor.
Mult ajută trupului somnul de după apusul soarelui. Dar şi privegherea de după apusul soarelui mult ajută sufletul prin rugăciunea cu trezvie.
Trageţi mereu de aţa metaniilor până ce se vor dezgheţa uleiurile duhovniceşti ca să poată porni maşina duhovnicească şi inima să lucreze singură rugăciunea.
Potrivit cu jertfa şi rugăciunea ce o face omul pentru sine sau pentru semenul său, va primi şi ajutorul dumnezeiesc.
Increderea în Dumnezeu pentru cele ce nu se fac omeneşte este o neîncetată rugăciune tainică având rezultate minunate.
Cel ce se încrede în Dumnezeu seamănă slavoslovie şi adună bucuria dumnezeiască şi binecuvântarea veşnică. Cel ce seamănă ticăloşie seceră ticăloşie şi înmagazinează nelinişte (stres).
Viaţa cea dulce nu o simt cei ce se bucură de ea în chip lumesc, ci cei ce trăiesc duhovniceşte şi primesc şi cele amare cu bucurie, ca buruieni tămăduitoare pentru sănătatea sufletului şi se hrănesc numai pentru întreţinerea trupului.
Dacă flămânzeşte aproapele tău, dă-i hrana ta. Dacă nu există om flămând, dă hrana ta animalelor flămânde, pentru că te vei folosi sufleteşte din post pentru rai; în timp ce sărmanele animale nu au rai; au însă şi binele că nu au nici iad.
Bucuria ce o simte omul când primeşte binecuvântare materială este bucurie omenească În timp ce bucuria ce o simte omul când dă, este dumnezeiască. Cea dumnezeiască vine prin a da.
Schimbarea duhovnicească pe care o primeşte sufletul împreună cu veselia inimii chiar şi printr-o mică milostenie sau facere de bine faţă de semenul nostru, nu o poate da nici cel mai mare cardiolog, chiar dacă îi vei da un sac de dolari.
Cel ce se osteneşte pentru aproapele său din dragoste curată se odihneşte prin osteneală În timp ce acela care se iubeşte pe sine şi trândăveşte se oboseşte şi când stă.
Omul râvnitor în orice fel de viaţă s-ar afla, fie monah, fie mirean, va spori duhovniceşte pentru că va lucra cu mărime de suflet În timp ce omul care nu cultivă mărimea de suflet, ce i-a dăruit-o Dumnezeu, fără sporire va fi şi într-o viaţă şi în cealaltă.
Sarmanele animale sunt mai bune în maniere decât oamenii nesimţitori, deoarece fiind cumpărate şi de cei miloşi şi de cei nemilostivi se supun fără deosebire, lucrează din greu şi rabdă fără murmur şi fără de nici o plată.
Prin urmare ele se întrec în neagoniseală, în răbdare şi în ascultare.
Mai mare este dragostea omului care ridică smerit greşeala J VL aproapelui lui decât a aceluia ce ridică traista cea grea a împreună - călătorului său.
Primeşte nedreptatea ca binecuvântare mare, pentru că din asta îţi învistiereşti binecuvântare cerească Însă nu urmări anume să te nedreptăţească, pentru că asta ascunde o răutate politicoasă.
Când eşti nedreptăţit să nu spui: “Să-i răsplătească Dumnezeu!", pentru că atunci te blestemi singur cu politeţe.
Pe omul care îţi cere iertare sinceră când a greşit, să-1 ierţi cu bunătate de fiecare dată când greşeşte şi să-1 iubeşti şi de aproape. Iar pe cel viclean, ce îţi cere chipurile iertare, ca să-şi facă treaba lui şi mereu să te încurce în treburile lui, care vatămă sufleteşte şi pe alţi oameni, iartă-1 de şaptezeci de ori câte şapte şi în continuare să-1 iubeşti de departe şi să te rogi pentru el.
Primeşte nedreptatea cu bucurie, atunci când nu te vatămă sufleteşte. Cu cât omul este mai duhovnicesc cu atât mai puţine drepturi are în viaţa aceasta, deoarece drepturile celui drept le păzeşte Hristos în viaţa cea veşnică.
Cu cât se osteneşte trupul pentru Hristos, cu atât mai mult se veseleşte şi sufletul alături de El, şi prinosul omului faţă de semenii săi este mai eficace, deoarece atunci este duhovnicesc (prinosul).
Omul milos se pune în locul celui îndurerat, se roagă, mângâie, dar şi el este răsplătit de Hristos cu mângâiere dumnezeiască potrivit cu durerea lui În timp ce acel nemilostiv, ce urmăreşte locul celuilalt, când îl ia în stăpânire, ia în stăpânire şi stresul (neliniştea) şi trăieşte o parte de iad încă din această viaţă.Inlăuntrul dragostei faţă de aproapele nostru se ascunde dragostea noastră cea multă faţă de Hristos Înlăuntrul evlaviei noastre faţă de Maica Domnului şi faţă de Sfinţi se ascunde iarăşi multa noastră evlavie faţă de Hristos - de Dumnezeu în Treime.
Sfinţii îngeri slavoslovesc neîncetat pe Dumnezeu cu evlavie întraripată: “Sfânt, Sfânt..."
Pentru ca omul să zboare îngereşte, trebuie să lepede toate patimile sale sufleteşti şi lucrurile sale materiale la săraci, deoarece acolo unde este bogăţie materială este sărăcie duhovnicească.
De omul sărac chiar şi tâlharul se milostiveşte şi-1 miluieşte, în timp ce pe cel bogat tâlharul îl face neagonisitor într-un chip neplăcut. Bine este ca omul să se facă neagonisitor singur, potrivit Sfintei Evanghelii a lui Hristos, ca să moştenească împărăţia Lui cea cerească.
Deoarece viaţa cerească a oamenilor va fi îngerească, unii tineri mari la suflet o încep încă din această viaţă, făcându-se monahi şi trăind în feciorie, neagoniseală şi ascultare.
Una este Schima îngerească a monahilor şi monahiilor. “Nu este parte bărbătească şi parte femeiască" (Galateni, 111,28).
Pentru a se dezvolta în inima noastră cugetul monahicesc trebuie ca întâi să moară cugetul nostru lumesc şi să se facă pământ roditor. Iar ca să moară patimile trebuie să te gândeşti la moarte, la judecată şi să pătimeşti şi tu cu mărime de suflet pentru Hristos, Care multe a suferit, până la moarte, ca să ne slobozească.
Bine este ca monahul să moară la metania sa, dar în metanoia (pocăinţă).
Cine cunoaşte marea vrednicie a Schimei îngereşti, nu urmăreşte alte vrednicii. Dacă te faci un monah bun, te vei bucura îngereşte şi pe pământ şi în cer. Altfel te vor batjocori oamenii lumeşti şi se vor mâhni îngerii.
Monahul care trăieşte lumeşte este chinuit şi nefericit în viaţa sa. Va fi greu şi pentru Hristos: cu cine să-1 rânduiască în cealaltă viaţă, cu monahii sau cu mirenii?
Monahul este lumină, far pe stânci, un felinar pentru lume.
Când monahul nu vede oameni pentru Hristos, atunci vede mulţi oameni şi ajută eficient cu rugăciunea în lucruri ce nu se fac omeneşte.
Monahii sunt telegrafiştii Bisericii noastre şi din pricina aceasta se depărtează de zgomotele lumeşti, ca să aibă legătură bună cu Hristos, prin rugăciune, şi astfel să ajute.
Dacă monahul se compară pe sine cu mirenii în chip mândru va cădea, va deveni mirean. Dacă cere cu smerenie mila lui Dumnezeu şi se nevoieşte, văzându-i pe toţi ceilalţi oameni buni şi sfinţi, atunci urmează pe sfinţi.
Pentru ca sufletul să învie duhovniceşte trebuie ca omul să se răstignească, să-i moară patimile cele sufleteşti, mai ales iubirea de sine, fiica cea răzvrătită a mândriei, care împiedică harul dumnezeiesc şi urâţeşte chipul omului.Pentru ca monahul să sporească duhovniceşte trebuie să lase logica, să se smerească şi să lucreze cu inima. Iar ca să sporească monahia, trebuie să lase invidia, etc, să se îmbărbăteze duhovniceşte şi logica, să-i meargă înainte ca să-i înfrâneze inima.
Nu consideraţi timp pierdut lucrarea duhovnicească pentru voi înşivă, căci aceasta este o condiţie duhovnicească pentru voi, iar pentru semenii voştri un ajutor eficient.
Atenţie, nu vă faceţi nume bun, pentru că numele vostru va deveni după aceea cel mai mare vrăjmaş al liniştii voastre. Mai mare atenţie trebuie ca monahul să nu îşi scoată nume bun din viaţa lui duhovnicească atentă, deoarece îşi pierde ostenelile prin laudele omeneşti În timp ce dintr-o viaţă neatentă, cel ce se pocăieşte îşi plăteşte şi ceva păcate, deoarece a decăzut în ochii oamenilor.
Binele făcut de om se pierde când îl face cunoscut şi acela se mândreşte; se osteneşte în zadar şi se osândeşte.
Monahii ce se ocupă mereu cu zidiri de prisos şi lucrări lumeşti, se vede că sunt pământeşti, cărămidă - lut, şi deloc minte dumnezeiască.
Clădirile simple şi obiectele smerite transpun gânditor pe monahi în peşteri şi în sihăstriile simple ale Sfinţilor Părinţilor noştri, şi astfel se folosesc duhovniceşte În timp ce acele lumeşti aduc aminte de lume şi fac pe monahi lumeşti cu sufletul.
Sfinţii Atoniţi au fost oameni ca şi noi. Şi Athosul a fost munte sălbatec, ca şi ceilalţi munţi. Dar nevoindu-se Părinţii noştri cu mărime de suflet s-au sfinţit şi ei, au sfinţit şi muntele, numindu-se Sfântul Munte, iar noi acum ne umflam în pene că suntem aghioriţi.
Sfinţii noştri Părinţi au sfinţit pustia, au făcut-o petrecere duhovnicească; iar noi, din păcate, am făcut-o petrecere lumească.
Orice rânduială lumească în monahism este şi o mare neorânduială duhovnicească.Frate, să nu doreşti să adaptezi pustia cea liniştită la sinea ta lumească neliniştită, ci respectă pustia, ca să te ajute cu liniştea ei, ca să te pustieşti de patimile tale şi să fii dăruit cu har de Hristos.
Dacă vrei să te faci sihastru şi să rămâi în linişte, dobândeşte mai întâi liniştea ta lăuntrică în neliniştea dinafară prin gânduri bune.
Incepătorul care se desparte de obşte ca să se facă sihastru se aseamănă cu smochina necoaptă ce se rupe din smochin, care încă picură lapte. Aceasta dovedeşte că încă are nevoie de lapte.
Odinioară, când Marii Bătrâni erau mai mulţi, dobândeau şi tinerii sporire duhovnicească În vremea noastră, când cei mai mulţi suntem numai bătrâni, ce să facă tinerii?
Odinioară, Părinţii noştri aveau duh de nevoinţă. Posteau mult şi preferau fierturile, de aceea dobândeau sfinţenie şi sănătate trupească În vremea noastră, când fugim de nevoinţă şi fierturi, am devenit noi fierturi. Chiar şi găina, dacă şi-ar fi aruncat grăsimea ei, ar fi zburat şi n-ar fi prins-o uliul.
O traistă dacă duce cineva se în treabă când o va lăsa jos. Dar cum să poată căra continuu o greutate de prisos, care se adaugă prin lăcomie şi vatămă şi sănătatea!Omul nevoitor îşi vede trupul său scheletic ca pe prietenul sufletului lui, care-l ajută la sfinţirea lui În timp ce acela bine hrănit îşi face trupul vrăjmaş al sufletului său, care îl luptă. Şi atunci cel viclean caută prilejul să-1 bombardeze cu gânduri necurate.
După post, pâinea este dulce. După priveghere şi somnul este dulce. Iar după osteneală şi piatra cea vârtoasă ne odihneşte mai bine decât fotoliul.
Cu cât se depărtează cineva de omeneasca mângâiere,cu atât se apropie de el cea dumnezeiască.
Dacă oamenii ar fi trăit simplu, evangheliceşte, aproape de Hristos, s-ar fi îndulcit duhovniceşte de Hristos şi nu i-ar fi înecat stresul lumesc, încât să se amărască cu psiho - medicamente şi să devină netrebnici.
Deoarece comodităţile lumeşti au depăşit limitele lor, s-au făcut împiedicări. Sau înmulţit maşinile, s-a mărit şi ispita, l-au făcut şi pe om maşină, iar acum maşinile şi fiarele comandă şi pe om, de aceea şi inimile oamenilor au devenit de fier.
Evoluţia lumească împreună cu libertatea păcătoasă au adus această sclavie duhovnicească. Supunerea duhovnicească la voia lui Dumnezeu este libertatea sufletească, şi înaintarea duhovnicească are siguranţă dumnezeiască.Părintele duhovnicesc poartă răspunderea potrivit cu supunerea ucenicului.
Incepătorul este ca o casetă goală; răspunderea se va cere de la Stareţ.
Supunere nu este ca ucenicul să se supună la exterior, ci cu bucurie să fie supus cugetul lui la duhul Stareţului lui.
Cel ce îşi face voia sa, alungă voia lui Dumnezeu şi împiedică harul dumnezeiesc.Omul smerit primeşte iluminarea dumnezeiască deoarece nu are voie şi iubire de sine. Şi deoarece primeşte şi sfaturile cu smerenie, se face şi filosof.Ca să se supună cineva faţă de altul, trebuie să o facă sau din evlavie, sau din frică. Supunerea din evlavie este duhovnicească, iar cea din frică este disciplină militară.
Dacă nu se va îndrepta fiecare dintre noi, ca să se înmulţească binele, cum să poată stăpâni binele în chip bun?
Nu vă siliţi în mod egoist pe voi înşivă mai presus de puterile voastre, căci vă pricinuiţi stres. Hristos este Părinte iubitor şi nu tiran. Nevoinţa noastră cu mărime de suflet bucură pe Hristos.
Dacă nu ne putem nevoi mult, sau deloc, cel puţin să recunoaştem asta cu smerenie şi să cerem mila lui Dumnezeu. Dacă această smerită mărturisire nu ne-ar fi ajutat, Hristos nu ne-ar fi cerut-o.
Ca să audă cineva solia dumnezeiască a Cuvântului lui Dumnezeu şi ca să se schimbe, trebuie ca el însuşi saşi pună butonul său la aceeaşi frecvenţă pe care transmite Hristos prin Sfânta Sa Evanghelie, şi să pună în lucrare cu evlavie poruncile Sale dumnezeieşti.
Altceva este evlavia şi altceva este pietatea - precum evlavia ortodoxă răsăriteană diferă de pietatea apuseană europeană. Evlavia are harul dumnezeiesc, pietatea are minte omenească.
In epoca noastră, în care există această zăpăceală a minţii, am lăsat cărţile Sfinţilor Părinţi şi am pus mâna pe reviste, care mai mult zăpăcesc. Am lăsat şi Sfânta Evanghelie, cei mai mulţi, şi ne repezim să apucăm Pidalionul, experimentaţi şi fără experienţă, de aceea Sfinţitul Vas, Biserica noastră, este luptat de valuri.
Bine este să citeşti cărţi duhovniceşti, dar mai bine este să le pui în lucrare, să trăieşti duhovniceşte.
Om corect nu este acela care spune cuvinte corecte, ci cel ce trăieşte corect, evangheliceşte.Odinioară oamenii aveau scumpătate în viaţa lor, sinceritate, cinste, etc, iar lucrurile materiale erau atunci ieftine. Acum, din păcate, în anii noştri a fugit de la noi, oamenii, scumpătatea şi s-au scumpit lucrurile materiale.
Mai înainte, la fiecare lucrare a lor, creştinii îşi făceau mai întâi semnul Crucii, iar în problemele serioase făceau multă rugăciune În epoca noastră însă, din păcate, cei mai mulţi dintre noi nu numai că nu ne rugăm în problemele serioase, dar nici nu ne gândim, şi astfel plătesc şi ceilalţi necugetările noastre.
Orice gând bun ce vine în mintea omenească este de sus, de la Dumnezeu. Numai ceea ce coboară din nasul nostru când avem guturai este al nostru.
Fie oglindă, fie capac de conservă de ar fi cineva, nu străluceşte dacă nu cad razele solare pe el.
Nu vă mâhniţi dacă aveţi defecte din naştere, nici nu vă umflaţi în pene pentru virtuţile moştenite, deoarece Dumnezeu va lua în consideraţie doar lucrarea pe care omul o va săvârşi asupra omului său celui vechi.
Dacă caracterul de prunc ajută pentru sporirea duhovnicească, cel mânios ajută mai mult, numai că această putere a mâniei să fie întoarsă împotriva răului, a patimilor sufleteşti.
Precum la icoana sculptată este de lucru neîncetat când se lucrează la ea cu lupa, aşa şi sufletul omului are de lucru mereu, cu cât se curăţă ochii săi sufleteşti şi devin telescoape.
Dacă vreodată nu afli om să te oglindeşti duhovniceşte, depărtează-te puţin de chilia ta şi vezi-te de acolo ca pe o a doua persoană şi vei afla multe greşeli.Dacă omul nu-şi cunoaşte pe omul său cel vechi, ca să se smerească în mod firesc, smerenia nu poate deveni în el ca o stare, ca să se facă sălaş al harului dumnezeiesc.
Nu urmări să devii Stareţ pentru că şi a cugeta aceasta este o nereuşită. Nici să vrei să faci pe stareţul, dacă n-ai fost mai întâi ascultător.
Dacă te faci tu singur căpitan fără ca mai înainte să fi fost simplu marinar, cel puţin cere sfatul celor ce au călătorit pe mare, ca să nu te afunzi împreună cu tot echipajul (să-i îneci în mare).
Cel ce urmăreşte vrednicii, singur - singurel se va lupta în toată viaţa sa. Cel ce este împins de oameni, va avea asistenţa lor omenească. Iar cel ce este vestit de Dumnezeu, Dumnezeu va fi sprijinitorul lui.
Dacă din întâmplare cineva dintre voi, stareţii, vede puţin cruciş duhovniceşte, să nu ceară ascultare oarbă de la călugări, ca să nu cadă toţi în prăpastie, după cea scrisă: “Orb pe orb de va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă" (Matei, XV, 14).
Nu veniţi în grabă la mănăstire înainte de a vă despleti ghemele voastre lumeşti, dacă vreţi să vă împletiţi uşor în obşte.
Inainte de apleca din lume, fă o rugăciune din inimă către Hristos şi încredinţează-ţi părinţii şi fraţii lui Dumnezeu, şi de atunci înainte nu îţi mai aminti de ei, căci în felul acesta Hristos este silit să îi ajute.
Incepătorul ce îşi aduce aminte de părinţii şi fraţii lui, împiedică ajutorul dumnezeiesc. Dacă îşi aduce aminte şi de lume însemnă că foarte repede a uitat ce a tras ca să poată părăsi lumea.
Dacă nu te poţi despărţi de lume, nevoieşte-te cel puţin să dezrădăcinezi cugetul lumesc dinlăuntrul tău.
G reu se dezrădăcinează lumea dinlăuntrul nostru, dacă nu ne dezrădăcinăm mai întâi noi prilejurile de amăgire lumească.
Greu este ca să dobândească cineva dragostea dumnezeiască dacă nu îşi scoate dragostea sa din mica lui familie ca să intre în familia noastră cea mare, a lui Adam, a lui Dumnezeu!
Incepătorul nu trebuie să aspire cugetul lumesc la începutul călugăriei, pentru că va sfârâi mereu, ca lumânarea care ia apă în fitil la prima afundare.Tânărul zburdalnic şi egoist nu trebuie smerit deodată de stareţ, pentru că va da lăstăriş, precum pomul tânăr, care are multe sucuri, când i se taie prea multe ramuri.
Dacă pomul tău duhovnicesc este mic şi ramurile lui joase, primeşte îngrădirea duhovnicească, legătura care te asigură cu bucurie, ca să nu fi ciuntit şi netrebnicit de capre. Fă răbdare ca să creşti duhovniceşte, să te hrăneşti cu roadele tale şi să te răcoreşti sub umbra ta.
Copăcelul se leagă uşor cu sfoară şi nu cu sârmă, pentru că astfel se răneşte coaja şi se ofileşte. Şi îngrădirea începătorului să fie uşoară, cu binişorul, ca să nu se ofilească duhovniceşte.
Fiul duhovnicesc nu trebuie să dea drepturi duhovniceşti aspra sa nimănui altuia afară de Stareţul său, nici să îşi spună gândurile sale mirenilor sau să se smerească înaintea lor, căci se va vătăma sufleteşte de oameni care nu cunosc marea virtute a smereniei.
Războiul trupesc nu este o piedică pentru tânărul ce vrea să se facă monah, numai să nu se gândească la nuntă. Cu puţină nevoinţă, post, priveghere şi rugăciune se supune trupul duhului; fireşte, când există cugetare smerită. Tânărul, prin nevoinţă sa îşi câştigă în acelaşi timp şi plată cerească.
Nu porniţi spre monahism dacă aveţi inima voastră împărţită, căci astfel veţi eşua.Tânărul care îşi dă toată inima sa lui Hristos şi se lasă cu încredere în seama experimentatului său părinte duhovnicesc, uşor se despoaie de omul său cel vechi, precum cartoful nou se cojeşte cu mare uşurinţă În timp ce vârstnicul, dacă nu este foarte simplu şi smerit, seamănă cu cartoful cel vechi care se cojeşte greu. Şi chiar fiert de ar fi, trebuie să se cojească fiind cald.
Mai curată este schima care a pus-o cineva de mic, deşi s-a prăfuit puţin de vremea îndelungată, decât a acelui în vârstă, care a primit-o în cele din urmă ale sale şi care a dus-o curată şi călcată de la croitor la mormânt.
Cea mai mare pomenire pentru lume şi pentru strămoşii noştri este sporirea noastră duhovnicească, deoarece atunci aceasta cere ajutorul dumnezeiesc - afară de rugăciunea noastră ce are îndrăzneală şi de bucuria ce o simt strămoşii -în timp ce viaţa noastră urâtă provoacă întreită suferinţă.
Părintele cel mai mare şi mai bun este omul acela care a renăscut duhovniceşte, şi ajută şi la renaşterea duhovnicească a fiilor lui, să le asigure sufletele lor în rai.
Toţi cei ce s-au născut infirmi, ori s-au făcut infirmi de alţii sau din neatenţia lor, dacă nu murmură, ci slăvesc cu smerenie pe Dumnezeu şi trăiesc alături de Hristos, împreună cu mărturisitorii îi va rândui Dumnezeu.Bunul Dumnezeu este pe de-a întregul Dragoste şi se înduioşează şi de netrebnicul nostru prinos În timp ce noi oamenii mâncăm mierea cea dulce, lui Dumnezeu îi oferim ceara; dar El se bucură şi de acest prinos al nostru.
In timp ce Dumnezeu hrăneşte copacii cu gunoaie şi bălegar ca să ne dea frumoasele lor roade binemirositoare şi ne dăruieşte binecuvântarea Sa cea bogată, noi, oamenii ticăloşi, deşi ne hrănim cu roadele cele frumoase şi le facem gunoi, avem, din păcate, şi mândrie pe de deasupra.
Toţi oamenii primesc binecuvântările cele bogate ale lui Dumnezeu, dar puţini mulţumesc lui Dumnezeu şi sunt mulţumiţi şi bucuroşi lângă Hristos.
Mulţi oameni deşi le au pe toate, au deopotrivă şi mâhnirea, pentru că le lipseşte Hristos!
La Naşterea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, 8 septembrie 1980, Chilia Mănăstirii Cutlomuşi “Panaguda ".Sfântul Munte Athos, Monahul PaisieSfârşit şi lui Dumnezeu slavă!


[1] Din volumul Părinţi Aghioriţi - Flori din grădina Maicii Domnului, scris de Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004; traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuţescu, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos.

No comments: