DUO (I)


Lirika e pakicave të dyfishta
Lirica dublelor minorităţi

Në Rumani jetojnë kaherë përfaqësues të 19 pakicave kombëtare. Revista Haemus ka botuar vazhdimisht pjesë të krijimtaria e tyre nga shtetet-amë, ose nga atdheu i dytë. Në numurat që pasojnë, krijimtaria e pakicave kombëtare në Rumani e gjetkë do të zerë një vend më të gjerë në faqet e revistës.

Albanezi / Shqiptarë

Asdreni

Pseudonimul lui Aleks Stavre Drenova, născut la Drenova lângă Korça în anul 1872 şi decedat la Bucureşti în anul 1947. A studiat ştiinţele politice la Bucureşti. Poet distins, este unul dintre întemeietorii literaturii albaneze moderne, lăsând în urma lui volumele “Raze de soare” (Bucureşti, 1904), “Psalmi de călugăr” (Bucureşti, 1912) etc.



Sărmanul dor

Dincolo, pe deal
La un colţ de sat
O căsuţă stă
Sub un plop ingrat

O bătrână mică
Stă la vatra veche
Tare-i singurică
Duh fără pereche

Nu mai arde focul
Flacări, nici scântei
Ghemuită-i mama
În sufletul ei.

Pâine nu mai ai
Tu, bătrâna mamă,
Ajutor vai, vai
Şi hainele-ţi cheamă.

Peste lacrimi, jos
A lumii tăcere
Pe pământul ros
Calcă cu durere

Fiii-ţi sunt departe
Singurică stai
Doar de colţuri parte
De pustiu tu ai

Când râde, vorbeşte
E nebună, zic
Cei ce-n pribegie
N-au pierdut nimic

Cu dorul de fiii
Ce de mult nu-i are
Umbră-ntre făclii
Singurică moare!



Lasgush Poradeci

Pseudonimul literar al lui Llazar Gusho, poet, gânditor, traducător, născut la Pogradec, Albania, în anul 1899 şi decedat la Tirana în 1987. A studiat la Bucureşti şi la Graz, Austria, unde şi-a susţinut doctoratul cu o lucrare privind opera poetică a lui Eminescu. A fost cel mai apreciat liric albanez al secolului al XX-lea. Poet prin excelenţă, Poradeci a lăsat moştenire volumele “Dansul stelelor” (prima ediţie: Constanţa, 1933) şi “Steaua inimii” (prima ediţie: Constanţa, 1937).


Roua şi lacrima

Când soarele a răsărit, roua lacrimii i s-a mândrit:
“Neagra soartă te-a aruncat în noroi, pe pământ,
nici nu semeni tu cu mine - fiica soarelui mult iubit,
sora vântului şi prietena ghiocelului prea sfânt.

A spus lacrima imediat: “Durerea m-a născut cu adevărat,
şi ies din ochiul suferind al inimii omeneşti,
iar când din cer tu pici în jos, ca spulberată
mă-nalţ eu spre albăstrimile cereşti…



Iulie

Un abur dens şi-un vânt ce îl subţie
şi soarele cu jaru-i ascuţit,
caisa-i coaptă, iarba: ‘n pribegie,
iar puiul de şopârlă-i fericit.

Căldura a stors din noi ultima vlagă
printre ciulini, de unde ea s-a dus,
stau una ‘n alta învăţând să tacă,
sfârşit de iulie şi foc, deşi apus…




Mitrush Kuteli

Pseudonimul lui Dhimitër Pasko, prozator, poet, critic literar, economist, jurnalist şi traducător (Pogradec, 1907-Tirana, 1967). A studiat ştiinţele economice la Bucureşti. Autor al volumelor: "Nopţi albaneze", "Poetica lui Lasgush Poradeci", "Ago Jakupi şi alte povestiri", "Kapllan Aga al lui Şaban Sabia", "Cântece şi strigăte din oraşul incendiat", "Asalt şi lacrimi", "Poemul Sfântului Naum", "Fan Noli - traducător şi critic literar", "Într-un colţ al Iliriei de jos", "Exil şi întoarcere" etc. Publicăm această superbă poveste – cuprinsă, de altfel, şi în antologia ”Frumuseţea care ucide”, Librarium Haemus, Bucureşti 2006 – în semn de recunoştinţă pentru ceea ce spaţiul mioritic i-a adus literaturii albaneze moderne şi nu numai.



Primăvara în Transilvania

- „Tu, nici anul acesta nu vei putea să-ţi petreci Paştele în ţara ta. Fiindcă, în loc să stai închis în acel oraş foarte zgomotos, mai bine vino la noi. Eu şi toţi membri familiei mele, te aşteptăm cu drag”.
Aşa mi-a scris prietenul meu Luçian T. din oraşul Baia Mare. La sfârşitul scrisorii, adăugise şi următoarele cuvinte, cu acel scris de om cult, ponderat:
„Aici avem primăvară. O primăvară dulce cum nu am mai văzut. Hotărâşte-te şi vino. Va fi aici şi Salustiu, fratele meu, cu soţia. Dacă ai dori, ne plimbăm prin Maramureş, până în apropiere de fluviul Tisa, precum şi în munţi, la valea râului Vişeu. Locuri frumoase care merită să fie văzute”.
Scrisoarea mai spunea:
- „Domnişoara L. - al cărei caiet cu poezii îl ai acolo ca să-l analizezi (adu-l dacă vrei) - m-a întrebat dacă vei veni…”
Nu era prima oară că primeam scrisori şi invitaţii de acest gen din partea colegului meu înţelept, de care mă lega o prietenie strânsă de când eram la Universitate, dar legăturile oraşului mare, care îl ridică pe om atât de sus, dar şi îl aruncă atât de jos, erau foarte puternice şi nu mă lăsau.
De data aceasta am simţit un mare gol în suflet, pe care nimeni nu putea să mi-l umple. M-am hotărât repede şi am plecat.
A fost sfârşit de aprilie.
Drumul lung, dar foarte plăcut, mai ales valea râului Prahova, valea râului Timiş, printre păduri verzi, iar apoi câmpia care începe cu oraşul Braşov.
Toate acestea parcă le-am acum în faţă, fiindcă am stat tot timpul la fereastra vagonului, ca un sărman.
La Cluj - Koloszvarul de astăzi - n-am stat decât o singură zi, ca să mă întâlnesc cu nişte prieteni, să-mi arunc o privire la marea bibliotecă a Universităţii, precum şi să mă plimb puţin, cu trăsura, prin parcul atrăgător al oraşului, lângă râul Someş.
Şi de data aceasta, la fel ca alte ori, mi-a făcut o mare impresie statuia ecvestră masivă, din alamă, a regelui maghiar, Matiás Korvin şi a vasalilor săi, situată ăn faţa catedralei oraşului. Dat fiindcă regele Korvin este cu sânge român, statuia sa rămăsese intactă. I se adăugise o inscripţie a penei ironice a profesorului N. Iorga. Din câte mi-aduc aminte, inscripţia sus menţionată avea următorul conţinut: Matiás Korvin, invincibil în lupte, a fost învins numai de propria naţiune, atunci când a încercat s-o calce”. Această frază făcea aluzie la o bătălie, care îl pusese pe Korvin faţă în faţă cu prinţul Moldovei, fiind învins de acesta din urmă.
După ce am dat mâna cu prietenii şi colegii mei, printre care aflându-se şi Ferhat Mehmeti, inspector de finanţe, considerat de al nostru deoarece era ginerele lui Ibrahim Themo, am pornit spre Baia Mare, de-a lungul văii Someşului.
Oraşul Baia Mare - Nagy Banya - îl văzusem şi cu altă ocazie, dar aceasta se întâmplase sub cerul obosit al lui august.
Acum era primăvară.
În timpul nopţii plouase uşor, ceea ce îi împrospăta frumuseţea. Mirosea a ţărână, a flori şi a iarbă fragedă fermecătoare.
Prietenul m-a întâmpinat la gară. Casa era plină cu oaspeţi şi bucurie.
Venise, cu o zi în urmă, şi Salustiu T. cu soţia, o frumuseţe de neîntrecut: părul auriu, înaltă, dulce - una din acele fete pe care le întâlnim rareori în viaţă. Salustiu era mai tânăr decât Lucian, dar, pentru motive lesne de înţeles, se însurase mai devreme. Am uitat să vă spun că românii din Transilvania, majoritatea uniţi cu Roma, de veacuri poartă nume romane (Salustiu, Ulpiu, Treboniu, Caius) ca să evite maghiarizarea numelor.
În avântul convorbirilor şi al distracţiei, nu-mi dau seama cum am ieşit la fereastră, am aruncat o privire peste acele dealuri şi iată! am rămas fără grai: mi s-a părut că ninsese.
Sunt florile de măr, mi-a explicat prietenul, constatând uimirea mea. Este aprilie şi a înflorit pădurea întreagă. Toate aceste coline în faţa noastră, sunt acoperite numai de pomi de măr. Acolo unde se sfârşeşte mărul, începe pădurea castanilor.
Fără să întârziem mult, am plecat de acolo, deoarece dorul meu cel mare era să mă plimb printr-o pădure de castani, ca să-mi aduc aminte de ţara mea. Am păşit prin străzile liniştite ale oraşului, prin cărările parcului, unde lucrau - în faţa vreunei crengi înflorite - studenţii şi studentele Şcolii de pictură; am trecut prin cimitirul oraşului şi am intrat în „pădurica” merelor. Flori albe se scuturau peste capetele noastre.
Am mers apoi pe alte urme şi am pătruns în pădurea castanilor.
Aromă de flori şi de ţărână proaspătă.
Aromă de codru, în primăvară. Mi-am adus aminte de versul unui cântec vechi bulgăresc: „Hubava si gore moja - Mirishesh na mladost”. Da, frumos eşti, tu, codrul meu, miroşi a tinereţe…
Aruncând privirile mele jos, am căzut în plasa gândurilor.
- La ce de gândeşti?- m-a întrebat prietenul.
- Iată - i-am spus - castanii şi merele înflorite îmi trezesc dorul adormit de ţara mea. Şi acolo a înflorit acum mărul, iar lacul străluceşte. Când îmi închid ochii, aroma pe care o simt, este aceeaşi cu cea a pădurii mele.
Astfel a început sejurul meu în oraşul Baia Mare, la acel sfârşit de aprilie. Am umblat prin acele păduri şi dealuri cu un dor şi avânt copilăresc.
Plimbându-se, am coborât până la margine de drum, unde ochii mei au văzut o minune: o căsuţă invadată de flori şi verdeaţă, ca în basme şi peste basme. Dinâuntru veneau sunete rare de pian.
- Vrei să intrăm? - m-a întrebat prietenul cu zâmbetul pe buze.
Dat fiindcă nu i-am răspuns repede, el a continuat:
- Ştii cine locuieşte aici? Domnişoara L.
- Eh - am spus - suntem ca la un roman romantic. Primăvară, flori, pian. Acum iată şi poezii. Şi o poetă…
- E mai bine să plecăm.
Eram gata să plec, când pe o ramură, deasupra uşii grădinii, s-a ivit un băiat - n-avea mai mult de 14 ani - îmbrăcat foarte simplu, cu pantaloni scurţi şi sandale.
Prietenul mei s-a apropiat de el şi i-a spus ceva la ureche.
Băieţaşul a coborât şi a ieşi la o străduţă.
- Este frăţiorul Domnişoarei L. Aşa stă tot timpul, până la toamnă.
Umblă ici-acolo, urcă în pomi, nu se amestecă cu colegii.
- Niţel sălbatic.
- Doar niţel…
Uşa s-a deschis.
O fetişcană blondă - ca o poloneză (chiar era), cu ochi cenuşii, gene lungi care se mişcau întruna, mai degrabă scundă decât înaltă, îmbrăcată cu o rochie închisă cu „muşchetari” albi la mânecă şi la gât.
Aceasta era poeta cu care, de şase luni, datorită prietenului meu, ţineam o corespondenţă romantică privind arta poetică. Îmi trimisese un caiet – ca să-mi dau cu părerea - conţinând poezii care miroseau a primăvară, a ţărână proaspătă, a flori, cu ecouri de dureri ale viitorului, cu strigăte de viaţă şi ţipete de moarte, cu misticism de martiri.
Îi dădusem, prin scrisori, câteva sfaturi în legătură cu tehnica versificării, precum şi cartea poetului Rainer Maria Rilke „Scrisori către un tânăr poet”.
I-am întins mâna.
- Tu eşti D’Artagnan?
Graţie isteţimii sale, şi-a dat seama de aluzia mea la albul gâtului şi la muşchetari. Strângându-mi mâna, mi-a răspuns:
- Tu eşti Athos?
Şi am rămas aşa: eu Athos, ea D’Artagnan.
Am şi eu mijloacele mele de a cunoaşte oamenii (în măsura în care pot fi cunoscuţi): modul cum îţi dau mâna şi modul cum scriu. Pe Domnişoara L. până atunci o cunoşteam după scris. Analiza mea spunea: isteţime, delicateţe, sensibilitate, feminitate, claritate, entuziasm, activitate. Când un D’Artagnan româno-polonez mi-a strâns mâna cu atâta căldură prietenească, mi-am dat seama că analiza mea nu greşise.
Oamenii dubioşi au o manieră flegmatică în a da mâna, o mână moale, lipsită de viaţă.
- Câţi ani ai D’Artagnan?
(Fetelor nu trebuie să le cer ce vârstă au, pentru mine însă domnişoara L., cu sunet polonez la sfârşit, nu era Maria-Magdalena L., ci tovarăşul meu mai mic D’Artagnan).
- Am exact şaptesprezece ani, Athos.
Genele domnişoarei L. i s-au mişcat aidoma apei la mare, iar privirea-i era deschisă – oglindă a sufletului.
Nu era foarte frumoasă Maria-Magdalena, acea primăvară de şaptesprezece ani, acea strigare de aprilie, acea privire deschisă, acele gene ce băteau neîncetat ca mercurul, îi oferau o frumuseţe deosebită, de care nu se bucurau celelalte fete de vârsta ei, copii banale ale fetişcanelor-tip ale peliculei cinematografice americane. Câteva din poeziile „tovarăşului” D’Artagnan fuseseră publicate în ziare şi reviste locale, precum şi într-un periodic al tineretului catolic, care apărea în capitală. Se deosebeau prin avânturi frumoase, curate, limpezi, spre Dumnezeu, spre viaţă, spre lumină. Reflectau un suflet proaspăt, ca florile, ca roua grădinii în care fuseseră scrise.
E un nume care, fără îndoială, se va înălţa dacă îşi va continua drumul larg. Dacă „tovarăşul” D’Artagnan, care, de şapte ani încoace, era totdeauna primul în clasă, comitea unele greşeli în privinţa ritmului şi a metricii, la piano cânta fără niciun cusur.
Iar eu, omul chinuit al capitalei, ce mi-o udasem de atâtea ori peniţa în fiere, am stat şi am auzit ore în şir fanteziile degetelor albe ale Domnişoarei L. Mi le-a repetat de câteva ori cântecul lui Solveig de Peer Gynt, o serie de cântece fine ale spiritului polonez, precum şi un număr de cântece populare româneşti, pline de lirism şi nostalgie.
Ferestrele erau deschise. Merele înflorite. Picături de ploaie pe frunze şi flori. Iar mâinile „tovarăşului” D’Artagnan alergau neîncetat peste clapele pianoului. Prin intermediul lor, mă înălţam spre cer şi coboram iarăşi pe pământ. Deseori chiar sub pământ, în adâncul său.
Astfel, încetul cu încetul, mi s-au topit toate păsurile aduse din capitală.
M-am uitat la Lucian. Părea liniştit, bucuros, probabil şi fericit. Ştiam că atunci era profund îndrăgostit de o brunetă din oraş (tatăl ei fusese, în timpul conflagraţiei mari, în Albania, ca ofiţer al Austriei), acum însă temelia acestei iubiri se clătina peste ape…
Ne-am încrucişat privirile, zâmbind.
D’Artagnan a simţit emoţiile noastre, şi-a întors capul, s-a uitat la noi, legându-ne cu un fir magic şi lăsându-ne muţi.
- Te rog să fii atent acum, iar mai târziu am să-ţi spun ceva - a intervenit colegul T.
Degetele albe ale lui D’Artagnan alunecau pe clapele de asemenea albe, emanând un cântec nou, pe care nu-l auzisem vreodată. Era Grieg şi nu era Grieg… Era primăvară, cu clopote de turme, cu ape de pârâu, cu sunete nostalgice.
D’Artagnan şi-a întors complet faţa spre noi.
Apoi sunetele s-au potolit.
- V-a plăcut cel din urmă?
„Tovarăşul” L. nu a aşteptat răspunsul meu.
- Aceasta este o compunere a Domnişoarei L. de şaptesprezece ani.
D’Artagnan a zâmbit.
Genele sale nu s-au mişcat pentru câteva clipe şi am reuşit să văd cât de frumoşi, cât de proaspeţi îi erau ochii cenuşii.
- D’Artagnan, îmi pare rău că nu eşti băiat. Aş dori să-mi fi fost coleg apropiat - şi i-am întins mâna.
Mi-a strâns-o.
Când m-am pregătit să plec, pe pian am zărit o câmaşă brodată manual, aţă şi ace.
- În fiecare primăvară brodez câte ceva pentru fratele meu, dar el nu le îmbracă niciodată. Am deja o colecţie din toate vârstele sale. El umblă dezbrăcat prin păduri şi mănâncă flori. La şcoală însă învaţă bine. „C’est un petit sauvage”.
- D’Artagnan cel dintâi al clasei, D’Artagnan poet, D’Artagnan compozitor, D’Artagnan specialist în a broda. D’Artagnan doar şaptesprezece ani. Tu eşti un miracol, D’Artagnan!
De când ne-am întâlnit, acesta era momentul că, pentru prima dată, Domnişoara L. a devenit roşie la obraji. O aură nouă i-a acoperit faţa proaspătă ca piersica. Genele au bătut repede-repede, aidoma aripilor unei răndunici când se apropie de pământ.
Apoi am ieşit pe străduţe, sub merele înflorite.
- Vă aştept de ziua Paştelui, la un ceai colegial, fiindcă am invitat şi colegele de clasă, precum şi câteva studente.
- Vei fi şi tu printre noi, D’Artagnan?
- Sigur că da, „îmi voi face onorurile casei”.
Şi mi-a întins mâna din nou…

Paştele în acel an l-am petrecut la biserica unită din oraşul Baia Mare.
Sfânta slujbă a fost ţinută de canonicul T., tatăl colegilor mei Lucian şi Salustiu.
După aceea, episcopul Alexandru a vorbit plin de vervă despre lupta împotriva războiului, pentru pace şi dreptate în lume, tocmai atunci când însăşi temelia păcii şi a dreptăţii se îndreptau spre prăpastie.
Am umblat în ziua aceea prin prieteni şi cunoştinţe, având parte ore de neuitat.
Undeva, sub un cireş înflorit - ca într-o pânză imprimată japoneză – stăpânul casei, care fusese deputat al ţării şi prefect al oraşului, mi-a vorbit de Albania şi tocmai de locurile mele natale, pe unde trecuse în timpul marii conflagraţii.
Mi-l aduc aminte şi acum, spunea, acest fost ofiţer al Austriei, fiind aşezat lângă masa încărcată cu darurile Paştelui, sub cireşul înflorit, mi l-aduc aminte foarte bine lacul albastru, înconjurat de munţi aspri. Acei munţi i-am călcat cu piciorul, deoarece m-am luptat în acele locuri, care aveau zăpadă şi în luna mai.Locuri aspre, dar şi frumoase.
Peste capetele noastre s-au scuturat flori de cireş.
El a mai adăugat:
- Ne-am luptat, lăsând numeroşi morţi pe acele meleaguri: colegi, prieteni, fraţi. Nu ştiu dacă mai sunt mormintele lor.
Eu îmi aduceam aminte ca în vis uniformele cenuşii ale austriecilor - cu care acoperiseră atâtea popoare - mărşăluind cândva pe cărările satului meu, în acel teribil an al foametei.
Numeroase fuseseră mormintele lor, acolo, pe un plai de castani. Mureau de răni, de boli, de foame.
Apoi cimitirul a fost netezit, transformându-se în podgorie.
Unele din oasele mari, pe care nu le topise ţărâna, au fost aruncate într-o groapă comună, la colţul podgoriei, lângă tufişuri. Acum, din mormintele austriece, nici urme nu există…
Omul care lucrase pământul acolo, Gjokë se chema, îmi povestise cândva despre un pumn de dinţi din aur, înfipţi în oase.
I-am scos din oase cu mare greutate, cu ciocanul în mână, că erau tari.
Bine confecţionează dinţii cei din Austria.
Nu puteam să-mi explic acea tristeţe care a năvălit peste mine sub acel cireş înflorit, lângă masa plină de darurile Paştelui.
Stăpânul casei, care îmi vorbise în mod special despre Albania, nu a mai întrebat de morminte.
- Hei, omule, coboară pe pământ, nu sta posomorât, mi-a strigat Salustiu T. ciocnind cu tărie paharul său cu al meu. La mulţi ani!
- No, servus, i-am spus eu, folosind expresia locului cu o uşoară ironie, şi l-am ridicat paharul.
Era un vin atât de bun şi uşor, vinul acesta al văii râului Someş, în paharele subţiri, cristaline, încât nu apăsa deloc pe buze.
După ce ne-am golit paharele, Salustiu m-a aţâţat prieteneşte pentru melancolia mea.
- Nu vă preocupaţi că este trist acum - a spus - deoarece mărul a înflorit şi va deveni din nou bucuros: Baia Mare este frumoasă, dar şi mai frumoase sunt domnişoarele noastre.
Am râs cu toţii.
Mai mult însă a râs el însuşi.
Cu o ofensivă de bucurie ca nimeni altul.
Adevăratul motiv al tristeţii mele însă, nu l-a înţeles nici el, dar nici eu.
Parcă-l am şi acum în faţa ochilor pe avocatul Salustiu T., cu chipul său optimist, totdeauna optimist, cu ochii castani în spatele ochelarilor cu ramă elegantă, în care nu se vedea nicio urmă de durere. Era plin de viaţă, sufletist, viteaz, cu un curaj implacabil privind viitorul.
Când râdea, şi râdea des, lăsa să i se vadă dinţii albi, iar printre ei, o strălucire aurie, în dantura de jos.
Nicio legătură nu făceam între dintele său din aur, strălucitori, şi pumnul cu dinţi culeşi în mormintele austriecilor, când a fost săpat terenul.
… Era primăvară, el era tânăr, cu o femeie frumoasă în preajmă, pe care o iubea la fel ca ca pe propria viaţă, era în ţara lui.
Legătura la care m-am referit mai sus şi tristeţea mea le înţeleg acum, după atâţia ani, aflând că Salustiu a căzut la Stalingrad, în luna august din patruzeci şi doi.
Salustiu T. era farte tânăr, mai tânăr decât mine şi decât fratele său (căruia îi spunea totdeauna „fratele meu cel bătrân”, fiindcă acesta se căsătorise mai devreme), dar viaţa o trăise pe deplin.
Ca student, iar mai târziu ca liber profesionist, se ducea des la capitală, conform unui program precis, ca să se distreze. Umbla prin teatre, frecventa mai degrabă teatrul de operă, se ducea la concerte, la restaurante cu orchestre selecte - singur sau însoţit - iar fratele său, puţin mai timid, mai stăpânit, mai închis în sine, prefera tot timpul orga grea al Catedralei Sfântului Iosif sau conferinţa vreunui orator clerical sau civil.
De când era student şi până când s-a însurat, Salustiu publicase mult în ziarele locale, pregătise şi ţinuse conferinţe culturale, recitase poezii… Personal organizase spectacole teatrale în câteva oraşe transilvănene, cu artişti diletanţi, majoritatea studenţi şi studente, pe care îi selectase şi îi adunase. Sigur că, fiind foarte talentat, un rol de jucat la teatru şi-l rezerva pentru sine însuşi.
În acele spectacole făcuse cunoştinţă cu frumoasa fată, cu părul auriu, de care s-a legat pe viaţă.
Anecdotele şi întâmplările pe care ni le povestea despre această relaţie erau nenumărate.
Cândva, îmi spunea, cu vădită bucurie, făcându-ne să râdem în hohote, organizase un spectacol la Baia Mare. Piesa fiind bună şi artiştii la fel de buni, şcolile respective le-au dat voie elevilor şi elevelor s-o vizioneze.
Însuşi directorul unei şcoli, preot unit, prieten apropiat al tatălui lui Salustiu, foarte rigid în concepţiile sale privitoare la noile curente ale tineretului, a luat loc pe un fotoliu în faţă, între propria fată (aceasta reprezentând un „flirt” vechi al tovarăşului Salustiu) şi soţie.
Dar ce improvizaţie îi trecuse prin cap regizorului nostru? S-o înceapă piesa cu un soi de balet à la music-hall. Baletul, fireşte, nu poate fi interpretat decât într-un costum apropiat de cel al Evei. Când şi-a dat seama de asta, directorul-preot şi-a acoperit ochii cu mantaua ca să nu vadă nimic, şi-a luat de o mână soţia şi de alta fata, ieşind afară ca furtuna. Fata însă, în drumul spre uşă, continua să fie cu ochii pe scenă, pe balet…
Această întâmplare, Salustiu ne-o povestise de mai multe ori, cu completările respective, făcându-ne să explodăm în râsete. Dat fiind că pe preotul în cauză îl cunoşteam, puteam s-o gust „materia” împreună cu nuanţele sale locale.
În ceea ce priveşte piesa, în ciuda faptului că directorul a fugit, ea a continuat, bucurându-se de un real succes.
Frumos ca înfăţişare, dulce în vorbe, foarte cultivat şi cu o ironie rafinată, a fi în preajma lui era totdeauna o plăcere, iar multe fete frumoase ale oraşului, care visaseră şi speraseră cândva să devină al lor, continuau să se uite la el cu dragoste. „Paznicul” însă, cu părul de aur, se afla totdeauna lângă el. Şi faptul acesta, alături de alte episoade ale trecutului, era pentru noi o ocazie de distracţie fără capăt.
Şi când stăteam de vorbă sau goleam pahare, unul după altul, tovarăşul Lucian T. („fratele meu cel bătrân” cum îl poreclea Salustiu) consuma film după film pentru a-i trece în veşnicie zâmbetul delicat al unei domnişoare brunete.
Această domnişoară avea doar douăzeci de ani, iar colegul meu avea douăzeci şi opt, plus o grămadă de sentimentalism… Aceste treburi însă nu ne aparţin nici mie şi nici cititorului.

Spre seară ne-am dus la casa tovarăşului D’Artagnan.
Acolo am găsit prieteni noi şi vechi.
O tânără profesoară, proaspătă absolventă a Universităţii din Cluj, studenţi, studente, printre care şi „cele trei surori B”.
D’Artagnan parcă crescuse puţin doar într-o noapte. Probabil din cauza noii coafure, a veşmintelor şi a tocurilor înalte a pantofilor.
Se afla peste tot în mijlocul nostru ca să-şi joace rolul de stăpână a casei. Şi îl juca bine, însufleţiind toate grupurile.
A venit din nou şi a ieşit afară ca să-i lase „pe tineri cu tinerii”. Erau şi părinţii săi: mama, directoare a liceului de fete, unde preda limba latină; tatăl, profesor de germană la două licee. A intrat şi „le petit sauvage”, supărat niţel că fusese obligat să se îmbrace.
În orice caz, rolul principal la casă părea a fi apanajul doamnei, deoarece profesorul era foarte romantic: se ocupa de cărţile sale, de florile grădinii şi de muzică, o lume a sa atât de dulce şi atât de liniştită.
El personal îi predase lui D’Artagnan primele lecţii de pian.
Din balcoanele camerelor, ochiul aluneca peste merele înflorite, peste frunzişul care acoperea cimitirul, până departe, la acele dealuri, de unde se scoate aurul.
Cineva a dat drumul la radio şi un glas dur, aţăţător la război - ca un biciu de gheaţă pe florile înmugurite - a trecut prin odaie. Butonul a revenit la locul iniţial şi glasul s-a stins.
Mi-a fost încredinţat rolul grafologului.
Această favoare mi-a fost făcută de tovarăşul L., care n-a vrut să ia în seamă argumentul că, în acest domeniu, sunt un simplu diletant, nici celălalt argument, potrivit căruia Crépieux-Jamin, Henri Stahl şi alţi câţiva maeştri ai grafologiei mele, sunt împotriva practicii spre care ea te duce. Toate acestea au rezultat inutile şi iată că m-am aflat înconjurat de o coroană de fete şi de băieţi, fiecare cu o foaie de hârtie în mână, cu scrisul respectiv, pe care trebuia să le analizez. M-am străduit să-mi reamintesc cunoştinţele elementare privitoare la scris, caracterele principale care trebuie să fie subliniate, comparaţiile, direcţia, mărimea, factura, ca să încep apoi cu primul act al comediei.
Lăsând la o parte modestia falsă, pot să vă spun acum că, ajutat de unele cunoştinţe şi de fiziononiile respective, primul act a foat foarte reuşit.
- Domnişoara profesoară, sufletul dumitale navighează pe apele misticismului. Literele tale delicate ca florile de cireş (uitaţi-vă, vă rog cum le leagănă vântul), sfârşesc printr-o uşoară cotitură, care se înalţă în sus ca fumul de tămâie. Gândeşti încet, acţionezi încet. Ai un suflet select, dar îl ţii acoperit ca lumina evanghelică aprinsă sub şiştar. Cel care va reuşi să-ţi-l cunoască sufletul, îl va adora toată viaţa. Aleargă, domnişoară, aleargă cu încredere şi curaj spre viaţă (- Nu-ţi am spus eu – i-a reproşat o altă fată – nu-ţi am spus acelaşi lucru?).
- Ah, dumneata, domnişorică, ai mare voinţă şi dorinţă să fi stăpână peste tot. Linia literii este sus, mare, aspră, picioarele literelor au formă nemţească. Eşti viitorul stăpân al casei, în care va cânta găina, nicidecum cocoşul. Dar şi cântecul găinii poate aduce fericirea. În ceea ce mă priveşte, îţi mulţumesc, mic dictator, dar îmi e teamă de mâna ta de fier. Sunt o fiinţă intuitivă, oarecum liric şi mi-e frică de jug.
Domnişorica s-a uitat la mine blând, din înfăţişarea sa nerezultând nicio săgeată dictatorială.
- S-ar putea să fi greşit, cine ştie?
- Există un plop, care, mi se pare, în botanică se numeşte populus tremula. Frunzele sale sunt mari, având cozi prea tari. Adierea cea mai lentă le face să şuşotească. Sufletul tău, domnişoară, este tocmai un populus tremula. Scrisul îţi este foarte inclinat spre dreapta, eşti sentimentală, pesimistă, probabil plângi din când în când. Simţi profund, deci suferi profund. Îţi spun frăţeşte „sursum corda”, ţine-ţi inima că, cel care trebuie să vină, va veni.
- Dumneata, prietene, eşti plin de voinţă, mândru şi încrezător în tot ceea ce faci. Ai un scris decisiv, oarecum brutal (nu sunt sigur dacă vreodată o să-i smulgi părul viitoarei consoarte - mă auziţi, voi, domnişoarelor?- ).
- Acesta nu este scrisul meu, a spus zâmbind, este scrisul fratelui meu, care este căpitan.
- Dacă m-ai fi lăsat să continui, ţi-aş fi spus că eşti capabil pentru o carieră militară, dar te-ai grăbit să ieşi basma curată în faţa domnişoarelor.
- D’Artagnan, scrisul tău îl cunosc şi printre alte mii de scrisuri. Ai atâtea calităţi, încât ar trebui să mă înroşesc când ţi le voi enumera: energii lipsite de brutalitate, entuziasm, claritate, delicateţe sufletească, o sumedenie de talente. Spune-mi acum: nu merit un pahar cu vin din mâna ta?
Paharul a venit.
Alte bucăţi de hârtie începuseră să iasă din buzunarele şi poşetele fetelor. Mi le întindeau cu un soi de timiditate, rugându-mă să le citesc doar parţial, nu întreg conţinutul.
- Domnişoarelor frumoase, şi voi, domnilor cavaleri, conţinutul scrisorii nu-mi aparţine. Nici nu-l citesc. Eu mă uit la litere, cel mult la cuvinte, la fraze nu. Acest scris mare, dezlânat, realizat cu pana ţinută între degetul arătător şi degetul cel mare, nu prea îmi place. După el se ascunde o domnişoară pretenţioasă.
Au început acum să urzească tot felul de comploturi. Mi-au adus scrisul unei domnişoare, care se afla în preajma mea. Majoritatea celor prezenţi s-au uitat la mine zâmbind cu ironie… rămânând în aşteptare.
- Dumneata, domnişoară brunetă cu ochi albaştri, nu poţi să ai 50 de ani şi nu cred că suferi de inimă. Acest scris îi aparţine vreunei mătuşe sensibile, culte, bolnăvioară.
- Acum l-am scris, a adăugat domnişoara, care nu părea să aibă mai mult de 19 ani, şi a râs.
Totul a fost limpezit.
Era scrisul tatălui lui D’Artagnan, care se afla în odaia alăturată. Tentaseră să mă prindă făcând gafe.
- Deci, ai greşit, mi-a reproşat cineva: este scris de bărbat, nu de femeie.
- În privinţa vârstei şi a diagnosticului medical, n-am greşit. Sunt sigur că domnul L. are o mulţime de calităţi alese ale spiritului feminin.
Peste câteva momente, a urmat o altă mistificare: mi-au dat un manuscris plin de litere amestecate, orientate în direcţii diferite, aruncate pe alocuri de o mână tremurândă.
- Inutil te străduieşti să te strecori, D’Artagnan. Când scriem, nu scriem doar cu mâna, ci, mai degrabă, cu sufletul nostru, cu sângele nostru.
Tu eşti aici ca un bebeluş, care îşi pune pe cap o pânză şi le spune altora, prin gura sa, că a plecat.
L-ai jucat acest rol, D’Artagnan?
D’Artagnan s-a îmbujorat şi toţi au explodat în râsete.
- Domnule Athos, mi-a spus o domnişoară, care credea că acesta era numele meu adevărat, nu cumva sunteţi chiromant? Mi-a întins mâna sa palidă, subţire, delicată, ca floarea de măr. Am luat-o în mâinile mele, simţind un tremur în suflet. Fiindcă şi eu, nu o dată, sunt ca frunza acelui populus tremula, pe care l-am pomenit mai înainte. Mâna ei semăna cu o mână care mă înebunise cândva şi care îmi revine în minte totdeauna cu nostalgie. Degete lungi, nobile, o perfecţiune realizată de Dumnezeu însuşi. Am închis puţin ochii şi parcă am văzut-o pe „cealaltă” fată în faţa mea, ba chiar i-am simţit parfumul, vocea…
- Să-mi fie iertat acum că m-am îndepărtat de temă, dar de vină este adierea vântului ce parcurge foile, trecând printre ele…
Diletant fiind, mi-a venit în minte o strofă a unui poet francez, al cărui nume nu-l cunosc.
O citisem cu mulţi ani în urmă într-o revistă.

De quel mica de neige,
De quel cierge vierge,
Est fait le blanc de la main?[1]

- Nu ştiu dacă originalul sună exact aşa, dar eu aşa am reprodus-o în faţa prietenilor.
Apoi am vorbit:
- Domnişoarelor, să-mi permiteţi să vi le observ toate mâinile, după care să vă povestesc ce se vede în ele, începând cu linia vieţii.
- Dar mâinile noastre? - a întrebat un prieten.
- Ele intră într-o categorie specială şi, dacă veţi avea răbdare, le voi cerceta cu grija cuvenită.
Au trecut pe rând prin mâinile mele, mâini liniştite, mâini nervoase, prietenoase, mâini reci, mâini plinuţe sau subţiri, mâini albe…
Am terminat cu mâinile primei fete, care mi-au trezit amintirile.
Apoi am spus:
- Drăguţe domnişoare (cine poate să mi-l traducă altfel cuvântul românesc „drăguţe”?), mâinile voastre sunt tare frumoase, dar vă rog să mă credeţi că, în timp ce în grafologie sunt un diletant, de chiromanţie habar n-am.
În acea clipă nu sunt în stare să vă mărturisesc câte mâini răzbunătoare au căzut pe capul meu:
- Ah, eşti un mincinos, un mincinos.
- Cer scuze, drăguţe domnişoare, dar totuşi le mulţumesc mâinile voastre atât de delicate... Acum nu merităm, oare, câte un pahar cu vin?
- Două-trei, dacă vrei.
Era D’Artagnan persoana care vorbea aşa.
- Aş dori să fac şi o propunere: nu se poate cânta la pian cu „patru mâini”?
Şi aceasta a fost acceptată.
A cântat D’Artagnan împreună cu fata „mână de argint”, cum îmi plăcea s-o chem în gând.
Muzica şi bucuria au durat până târziu.
Afară coborâse noaptea. Din balcon se auzea cântecul pădurii înmăgurite.
Era primăvară.
Era linişte.
Iar mărul înflorise…
Am ieşit în grădină, am păşit prin străduţe, încet.
Sufletul-mi era foarte tulburat, deşi era primăvară.
D’Artagnan, i-am spus, intră repede în casă căci noaptea este friguroasă. Iar tu eşti îmbrăcată în haine subţiri şi arzi ca focul.
N-a vrut, dar mi l-a urmat sfatul.
Mi-a întins mâna, suflecându-şi mânecile.
I-am sărutat-o.
Şi sufletul mi s-a umplut cu primăverile ei.



Shpirti im është një fëmijë që qan

Shpirti im është një fëmijë që qan
Me bombone rrekem ta paqtoj
Gjithë ditën treten, rend pas teje
Si ta ngushëlloj e çfarë t'i them?

Gjithçka të bukur ua rrëfej syve të mi.
Por ata vetëm drejt pamjes sate hepohen.
Kërkoma jetën, e dashur, ta fal me gëzim
Sytë – jo. Si mund të mos të shoh edhe të rroj?



Vahe Godel

I lindur më 1931 në Gjenevë, është korrespondent i Shtëpisë Ndërkombëtare të Poezisë në Bruksel dhe kryeredaktor i revistës Présages (Sh. B. La Différence). Autor i rreth tridhjetë veprash, - romane, vëllime me poezi, tregime, ese, - si dhe përkthyes i poetëve armenë, të hershëm e modernë. Kritiku i i shquar Jean Starobinski ka bërë këtë vlerësim për veprën e Godelit: “Nëse luan me fjalët, është plotësisht i detyruar ta bëjë një gjë të tillë, por Vahé Godel nuk bie pré e lojës që do ta katandiste gjuhën në kuti të saj të rezonancës. Vërejmë tek ai një stërvitje tejet konstante e tepër të fuqishme rrëfimtare. Tek i lexon me një frymë ..., bindesh se këto vjersha, nën mosvazhdimësinë e tyre të dukshme, na lenë të hamendësojmë rrymën e një aventure orientale. Godel, duke rivendikuar identitetin e dyfishtë të Isis-it dhe të Osiris-it, i jep të drejtën lexuesit të nxjerrë në pah gjurmët e një përçapjeje shtigjehapëse”.


Ligji i numrave

Duke arritur në moshën kur, thuajse me ditë, nëna ndryshonte zërin e pamjen... kur tim eti i lanë shëndenë njëheresh kujtesa dhe sytë..., nuk rresht së përzjeri numura e të bëj llogari të çuditshme... (unë, që asnjëherë s’kam pasur gjë të përbashkët me aritmetikën, madje dikur në këtë lëndë isha një koqe dembeli...): sa vjet rrojti nëna ime, mosha e tim eti kur ndrroi jetë, data e saktë e lindjes dhe e vdekjes së tyre, numri i rrugëzës ku hapa sytë, numri i banorëve të vendlindjes sime, largësia deri në bregun më të afërm...(mbledh, zbres, pjestoj, shumëzoj, kudo, kurdoherë - duke u vetëmbrojtur...), numri i grave që më kanë mikpritur me të ngrënë e me të fjetur, numri i faqeve që kam nxirë në përpjekje për të kuptuar numrin e netëve të bardha që më është dashur të kaloj ...(shtoj, pakësoj, e shndrroj shumën në diferencë, jo një po tri herë kot fare...), peshën time, shtatin, numurin e këmishës, numrin e këpucëve, orën kur jam lindur, kodin vetjak, tensionin e gjakut, numrin e celularit të trashëgimtarit tim të vetëm... (mbledh, zbërthej, sajoj, shndrroj, grumbulloj, anuloj, rikuperoj...), numrin e këmbëshkallëve, numrin e të vdekur-ve, sipërfaqen e tokave të mbjellshme, kohëzgjatjen e udhëtimit, përqindjen e shkëmbimit, prurjen e përroit, fuqinë dhe shpejtësinë e erës, temperaturën e dheut, nivelin e humbjeve, soldën e të ardhurave, karatin, treguesin, shkallën...(cfilitem duke ndjekur një hije, hijen e Numrit të Artë... robtohem në kërkim të formulës ideale, të shifrës-kyç...), çmimin e gjakut, lartësinë e kullës, thellësinë e liqenit, gjerësinë e lumit, gjatësinë e urës, peshën e hesht-jes... numrin e fjalëve, të rrokjeve, të shënjave që nevojiten për
të mbyllur fjalinë e fundit...



Bulgari / Bullgarë


Nikolla Kançev

Poeti Nikolla Kançev u lind në vitin 1936 në fshatin Bjalla Voda, të rrethit Plevna (Bullgari). Ka mbaruar Fakultetin e Filologjisë në Universitetin e Sofjes. Vjershat e para të tij kanë dalë në dritë më 1957. Në vitet 1968-1980, për shkak se nuk u përgjigjej kërkesave të ngurta ideologjike të asaj kohe, iu hoq e drejta e botimit. Veprat kryesore që mbajnë firmën e tij, janë me dhjetra. Nikolla Kançev ka përkthyer mjaft vepra poetike nga Henri Michaux, Guillevic, Yves Bonnefoy, André du Bouchet, Michel Deguy, Claude Michel Cluny, Jacques Reda, Bernard Noël, Claude Esteban, André Velter, Keneth White, Ezra Pound, Williams Carlos Williams, e. e. cummings, Czeslaw Milosz, Zbigniev Herbert, Adam Zagajewski etj.
Vëllimet poetike të Nikolla Kançevit janë përkthyer në Francë, Itali, Spanjë, Gjermani, Austri, Holandë, Poloni, Gjeorgji, Çekosllova-ki, Jugosllavi dhe ShBA.



Qëndroj më këmbë në moshë të thyer mes lulesh.

Tek e pres të padukshmen me shpërfillje, mrekullohem:
në një cohë rrezesh diellore askush nuk duket mizë.

Pas ngarendjes verbane qytetet pajtohen
e kësisoj, i qetësuar, mbaroj një pikëpamje.

I zbardhur nga pleqëria një lakuriq nate ndrit në shpellë.



Këtu koha është para kohës
dhe ky rast i pakrahasueshëm
është i vetëm në profetët.

Megjithkëtë do të duhej
që vrrulli ynë drejt bukurisë
të çapitej njëlloj me të gjitha çastet.

Sepse tashmë, oh, befasi,
në guroret e mermerit
punon për monumentin e ardhshëm.


A e di ti
ç’janë njerëzit?

A e di ti
ç’është vera?

Ndofta janë e njëjta gjë.

Sepse i mbyllin shpesh
për t’i bërë
më të mirë...


Blaga Nikolova Dimitrova

Blaga Dimitrova u lind më 1922 në Bjala Slatina, Bullgari. U laureua për Filologji Sllave më 1945. Më 1951, përfundon studimet në Ish Bashkimin Sovjetik, pranë Institutit letrar Maksim Gorki të Moskës. Popullaritetin ja detyron më shumë poezisë së saj lirike të dashurisë. Në vitet '70 dhe '90 Blaga Dimitrova ka qenë prezente në shumë tubime letrare në vende të ndryshme të Evropës, duke marrë shumë çmime. Ndahet nga jeta në vitin 2003, në moshën 81 vjeçe.



Zgjat me frymë një fill të hollë
dhe me art të përsosur shtrin rrjetën e saj.
Në diell rrjeta e artë shkëlqen –
për të joshur një mizë budallaçkë.

Dhe ëndrra ime e dashur si një merimangë
nga çasti në çast shtrin dhe thur një kurth,
të artë dhe kaq tërheqës, e di:
jam ajo mizë e vogël.


Ngjyra ylberi mbi borë
përmes një pike loti të ngrirë.



Burim i fshehtë drite
rufit granitet dhe kopshtet.
Neva është tejmbushur me qiell trëndafili,
qielli me lumenj pëshpërimash të kaltra.

Dhe dy të rinj ecin krah për krah
me hap të ngadaltë dhe të kujdesshëm –
për të mos ta humbur këtë dritë
që hyn nga zemra në zemër.



Zemër brenda zemrës. Frymëmarrje brenda frymëmarrjes.
Kaq afër meje, saqë nuk mund të të shoh.
Përtej shpinës tënde vështroja një mal të errët.
kur u nisa në një start për të të kapërcyer.

Ndjeja rrahjen e zemrës së çmendur të yjeve.
Mblidhja erën e tërbuar të veshur me gjethe.
U hapesha hijeve të pyjeve që vinin përballë
dhe degëve që zgjateshin të përqafonin natën.

Largësinë thithja si një gllënjkë të pamatë.
Shtrydhja erën, retë dhe yjet në gjoksin tim,
në qarkun e ngushtë të një përqafimi
mbyllja gjithë pafundësinë e botës.



Jan Neruda
(1834-1891)




Shpirtin kam të plogët si e vona vjeshtë
Fikur është - një vullkan i brejtur pleqërie
Poshtë, në shpate: lëndina, malle të gjallë, ndezur
Ai mbyllur në natë, i verbër mes bukurish.

Falma betimin e dashurisë së ndezur
Fale flakëzën që brenda teje ndeza
Edhe vetë pandeha se dashuroj i tëri
Pa ditur se fikur ishte kënga brenda meje.

Thesarin e malleve të rinj të paskam vjedhur
Vjedhja e gënjeshtra të pafajshme qenë
Nëse mund, e dashur, falmë që të josha
Se nuk jam i keq, jam rrënoja e vetes.


Vitezlav Nezval
(1900-1958)



Lamtumirë, e në qoftë përjetë ndarje
Të bukura ishin të gjitha, aq sa duhet
Lamtumirë, e në qoftë një takim i ri
Nuk do vij unë, por një tjetër bujtës.

E bukur ish e gjitha, por fund të gjitha kanë
Hesht, zë përshpirtjesh, bash ta njoh trishtimin
Shamia, puthja, kuja, sirena dhe nënqeshja
Të gjitha do të mbyllen me një shkreti të ngathët.

Shëndet, e në fjalë të tjera nuk gjenden
Të mbetet pas një shije e një kujtim i fjetur
Naiv si kartolinat, i lehtë si shamitë
I brishtë si aroma e ëmbël e staniolit.

Në pamë çfarë të tjerët nuk qenë zgjedhur të shihnin
Më mirë dallëndyshe flatro drejt tokës vjetër
Drejt jugut të folesë vështrimi yt më thotë
Flatrimin ke në fat, siç fat kam unë këngën.

Shëndet e në kjo ishte vërtet e fundmja herë
Asgjë s'u mbetet gjallë të gjorave shpresime
Të rrimë edhe pak, në duam të shpëtojmë
Shëndet e një shami – dhe fatin ta përmbushësh.


Jaroslav Seifert
(1901-1986)



Kur dhjetë vjeç të mbushësh ti
Apo njëzet – je po ai
E në e dashura të lë
E nëse nuk i pëlqen ti më
A syri krejt rri mjegullua
Apo të gjitha të janë shkruar

Se është mëkat, pra unë e dija
Me ca llastiqe zoga vrisja
Dhe pluhur pushke kam studjuar
O kapiteni Korkoran
Nga Iskra tigri i tërbuar
Asnjë morrnicë s'më ka shtuar.

E koha rend, sa vjeç mbush ti
Pesëmbëdhjetë – je po ai
Për hundëzën me quka plot
Një vashëzë s'e kapa dot
Syri i zi, floku flori
Si birra e bukur që po pi.

Në shkallë e hasja, tani kurdo
Ngutej të ikte, rri e mos shko
Birrë të atit shpesh i blinte
Nuk më duronte, nuk më përpinte
Vështrimi i saj – një kërcënim
Të keq më bënte, si një vajtim.

Ato që s'dija shpej i mësova
Më pa, e pashë, u turpërova
Qysh atëhere nuk pata më
Guxim me vajzat, guxim me të
Νë loja shpijash s'preka me dorë
Boçet e bardha si luleborë

Mendimi veçse fort më mundonte
E ndrojtja priste veç ta takonte
Dikur në udhë seç m'u fanitën
Qukat e arta, sytë më ndritën
Flokut të butë gërshet floriri
I bëra bisht si nga fiqiri.

Mirpo një ditë, ndjej dhe tani,
Përpara çezmës si në ajri
Desh u përplasëm, në korridor
Sytë – mbi mua, birrën në dorë
Majë gishtit kishte një fjollë shkumë
Lëshoi birrën erdhi tek unë

Më rrufesoi: ç'hata do jetë?
Ma dha përgjigjen si t'ishte jetë
Në buzë djegshëm e tek vrapoi
Më puthi ëmbël, në qeshje shkoi
E mori poçen dhe humbi sysh
Tok me zjarrminë, bota – më dysh.

Puthja e parë, aq mrekulli
Një çast jetoi, puthje ti
E ëmbla ëndje, kaherë e di
Mendjen ma merr edhe tani
Në udhë të jetës nuk shfaqesh më
E prek njeriun e s'rri me të.

Pesëdhjetë vjeç kur i mbush ti
Ose më shumë – je po ai
Rrufeshëm jeta ty t'u shkurtua
As frymëmarrja nuk është si qe
Por shoh dhe sot si rri e mekur
Poçja prej qelqi, rri e shkëlqen.



Mirosllav Krleža
(1893-1983)

Miroslav Kërlezha, lindur në Zagreb më 1893, bashkëkohës i Kafkës, Brehtit e Majakovskit, është një nga shkrimtarët më të mëdhenj, jo vetëm kroatë, por edhe botërorë. Ai është autor i shumë poezive, romaneve, drameve etj, që janë përkthyer në mjaft gjuhë të huaja, duke merituar çmime të larta ndërkombëtare. Njëqind e pesë vjetori i lindjes së tij na jep rastin t’i bëjmë një homazh, sado modest, përmes shqipërimit të disa prej vjershave të këtij humanisti e krijuesi të përmasave të mëdha, që tingëllojnë gjithnjë aktuale.



Unë ngadhnjej mbi zinë satanike,
M bi zinë e djallit të zi, e djallit që s’ ekziston,
Oh! Unë derdh ngjyrat e qarta të gjakut të mallkuar,
Unë këndoj melodinë e të gjitha poemave të fitores!
Errësira nuk ekziston, nuk ekziston,
Errësira nuk ekziston, nuk ekziston,
Oh, jo, ajo nuk ekziston!


Na kanë mbytur…


Na kanë mbytur, o e shtrenjta nënë!
Dhe zemra jote shtatë herë mbytur në gjak.
Na kanë mbytur si barbarë të dehur
Për të vërtetën e diçkaje të zezë e kokëfortë.
Dhe gjithçka është gënjeshtër. Gënjeshtër e tmerrshme,
As e zezë, as e bardhë.
Gënjeshtër barrikadash, librash, fjalësh, kryqëzimesh.
Dhe s’ka asgjë. As Zot, as djall.
Oh, përse të qënkemi të mbytur, moj e shtrenjta nënë?


Jemi Ne


Jemi Ne, fëmijët e Evropës së gjakosur,
Ne, fëmijët e Mesjetës e të kazermave verore,
Mbi Ne rëndojnë hapa të zinj gjigantësh,
Jemi ne fëmijët e Evropës së përgjakur!
Të gjithë ikin, ikin. Çapiten. Dhe njeriu mbetet pas.
Dhe gjithmonë i vetëm.
Dhe gjithmonë i vetëm.
E kotë të këndosh për diellin në mjegullën e vjeshtës…
Njerëzit as që duan të dinë për pishtarin hyjnor,
Në turmën e kazermave dhe erën e fundit,
Kur shkëlqejnë helmetat e patrullave mesjetare.
Njerëzit tallen me pishtarin hyjnor,
Të gjithë s’bëjnë gjë tjetër veçse ikin. Ata çapiten.
Dhe njeriu mbetet pas.
Dhe gjithnjë fillikat!


Përherë më i vetmuar


Gjithmonë e më i vetmuar, përherë e më çmendurisht fillikat.
Përherë e më i huaj, gjithnjë e më i shëmtuar,
Më i zymtë, i turpëruar, i trishtë.
Përherë më i ftohtë, i pashijë, i akullt,
Vetmia e zbrazët e vjeshtës e gkjithnjë e më vjeshtë.
Përse qentë lehin kështu në netët e zymta?
A ndihet jehona e një hapi të panjohur në rrugë,
Apo nuhatet era e ujkut në hije?
Një çast është qetësi, të gjitha zhurmat thithen
E ndërkohë që ftohtë tringëllin një zinxhir qensh,
Larg një llampë butësisht na e bën me sy,
Çdo gjë është e shurdhët, pastaj lehja rifillon.
Hijet mbarten nga netët e hirta.
Kortezhe të ndotura, të ndyra.
Dritat shkelin synë, orët vdesin,
Katet gri e të papastër përgjumen.
Në errësirë, në bodrum,
Në terrin pa pikë drite,
Dëgjohej si uturonte
Era në zbrazëti,
Thonj të përgjakur në gjijtë e mi, në trurin tim
E në mëlçinë time,
Unë hungërroj si një qen në agoni, i përgjakur
E i vetmuar.




Ti as që pandeh
Se jam kthyer dhe jam fare afër.

Natën, kur në veshë më gumëzhin drita e hënës
Ta dish:
Jo drita e hënës endet rreth shtëpisë sate
Por unë – rruginave të kopshtit tënd.

Kur shëtit e përshkon drekën e vdekur mea q shkëlqim
Ndalu
E trembur nga klithma e një shpendi të çuditshëm
Ta dish:
Është klithma e zemrës sime të flakur nga një breg i afërt.

E kur në muzg shquan një hije të zezë që lëvrin
Në bregun tjetër të ujit paqtor
Ta dish:
Jam unë ai që barit i qetë dhe i drejtë
Sikur të ecja përkrah teje.





Emrin tënd do ta mbaj në krahë këngësh
Përtej kufijve të shekullit, do ta mbjell.
I largëti, i fshehti agim i së ardhmes
Do të shndrijë në plotninë e perëndishme.

Si më të çmuarën e perlave të detit
Si më të ndruajturën puthje të nuses
Do t'ua besoj emrin tënd largësive
Për një kohë, për një botë më të ndritshme.

Emri yt do të jetojë në pranvera të përjetshme
Do të lulëzojë në një kurorë plot hijeshi
Njerëzit do të bjenë në gjunjë para tij
Në mbretërinë e dashurisë dhe bukurisë.




Aq larg – dhe jo shpëtimtar
Kaq afër – dhe jo i huaj
Do ta mbajë prekjen, habinë
Dhe mrekullinë marramendëse.

Të kujtohet? Muret e lartë, një breg
Dhe mbi turmën e huaj
Në velën e vështrimeve nyjëtuar
Një pikë – një kumt.

Në më plagose, ji plagë plagë
Në dhembje ka dritare të qarta
Gjithnjë në udhë unë kam një dalje
Dhe zemrën e kam të qetë.


Uri Cvi Grinberg


Njëzetekatër vjet u enda


Njëzetekatër vjet u enda
Anija ime detrash të trazuar
E nëpër gjithë ndalesat e botës
Shpura ç'kisha me vete
E kurrë nuk mbërrita në brigje, në shtëpinë
E dashurisë së përjetshme.

Një herë një far m'u pulit përpara:
"Eja, udhëtar – këtu është dashuria!"

Natë e thellë. Një vezullim llampe.
Gruaja ma shtron kokën mbi gjirin e saj.

Mirpo me të ndriçuar agimi jashtë
Μë rrëmbeu tallazi bashkë me anije e me rroba
Sërish u turr jeta mes valësh
Në gjirin e botës pa fund.


Lea Goldberg
(1911-1970)



Vitet ma ravijëzuan fytyrën
Në kujtim të dashurisë
M'i zbukuruan flokët, ngadalë, me fije argjendi
Derisa u bëra vërtet e bukur.

Në sytë e mi pasqyrohen rishtas
Shumë pejsazhe
Udhët e përshkuara dikur
Më shtruan hapat
E hijshëm, e punuar.

Tani, kur më risheh
Mezi mund ta gjesh atë të djeshme timen
Tani ec e vetme drejt vetes
Me fytyrën që deshe
Kur ecja njëherë drejt teje.

......>