KOMBET NË EVROPË / NEAMURILE ÎN EUROPA

Şeila Azis[1]

Turcia între Orient şi Occident
(Turqia mes Lindjes dhe Perëndimit)

Filosofia socială, doctrina şi metoda de realizare a reformelor

Realizările refomatoare în toate domeniile noului stat republican reflectă, materializează spiritul doctrinei naţionale, care a însufleţit, sub impulsul lui Ataturk, un popor întreg. Această concepţie naţionalistă are însă o notă profund originală, expresie a realismului său nedezminţit şi a excepţionalului său simţ de măsură.
Desprinde, ca spirit şi năzuinţe, naţiunea turcă de restul lumii islamice, renunţă de la începutul mişcării, la tendinţele expansioniste manifestate până atunci de Imperiul Otoman. „Naţionalismul kemalist constituie valorificarea forţelor turceşti şi afirmarea lor în cadrul intern, abandonând orice preocupare de cucerire şi subjugare exterioare”.
Idealul său a fost acela de a realiza un stat omogen ca populaţie şi a reuşit. Naţionalismul lui Ataturk este unul dinamic; valorificând forţa latentă a poporului turc, reformele sale se derulează rapid şi trainic, dar nu şi inoportun. Acceptă orice colaborare externă, dar în limitele dictate numai de interesele naţiunii sale, pe drumul făuririi unui stat turc modern, care, prin posibilităţile sale reale, să se ridice la nivelul civilizaţiei occidentale contemporane.
Naţionalismul nu este însă singurul aspect al doctrinei kemaliste; remarcăm, fără drept de tăgadă, şi celelalte principii ale programului Partidului Republican Popular: democraţie (suveranitatea poporului pe baze democratice, egalitatea în drepturi), etatism, republicanism (fidelitatea faţă de forma republicană de guvernământ), laicizare (apărarea principiului separaţiei religiei de stat) şi revoluţionarism (fidelitatea faţă de principiile luptei pentru independenţă).
Adept al metodei etapelor şi eşalonării reformelor, alegând fiecăreia momentul potrivit pentru integrarea în realitatea socială, deprins cu o filosofie pragmatică şi o cugetare simplă ca formulare, dar promptă în soluţii practice, viabile, mereu în legătură cu poporul turc, a cărui legitimitate a câştigat-o pe câmpul de luptă şi nu în „saloanele politicii”, rafinamentul său intelectual se reflectă în principiul fundamental al întregii cariere a „Părintelui Turciei moderne”: „Viaţa adevărată, cea care merită să fie trăită, înseamnă lupta continuă; izbânda unui popor se sprijină pe forţa lui morală şi materială, contopită cu voinţa şi priceperea conducătorilor”.
Poate că mulţi dintre noi, studiind intoleranţa faţă de sine şi faţă de ceilalţi, atunci când este vorba de destinul naţiunii turceşti, l-ar considera pe Mustafa Kemal Ataturk un dictator. Acesta nu are însă nimic din emfaza şi preţiozitatea caracteristică şi obişnuită a dictatorilor. Gestul său ultim, acela de a lăsa prin testament întreaga sa avere statului turc, este dovada de netăgăduit a dezinteresării sale faţă de satisfacţiile materiale ale vieţii şi a contopirii sale depline cu „naţiunea din anonimatul căreia s-a desprins, ca s-o înalţe, să-i dea conştiinţa de sine şi s-o încarce de glorie prin geniul său politic şi militar.”[2]

MOŞTENIREA POLITICĂ A LUI ATATURK. EVOLUŢIA STATULUI TURC

Urmaşul lui Mustafa Kemal Ataturk, Ismet Inonu, este ales în funcţiile de Preşedinte al Turciei şi Preşedinte al Partidului Popular – Republican.
În planurile Germaniei fasciste şi ale blocului anglo-francez, Turcia ocupă un loc de seamă. La începutul războiului, Turcia intră în blocul anglo-francez, guvernul turc încheind cu Marea Britanie şi Franţa un Tratat de alianţă militară.
Prietenia Turciei cu Franţa şi Anglia nu durează însă mult. După ce Germania ocupă Danemarca, Norvegia, Olanda şi Belgia, dar mai ales după capitularea Franţei, Turcia se apropie de Germania. În iulie 1940 guvernul turc încheie un acord comercial cu Germania, apropierea dintre cele două ţări fiind desăvârşită prin încheierea Tratatului de prietenie şi neagresiune, în iunie 1941. Turcia menţine în acelaşi timp şi alianţa cu Anglia.
Deşi la începutul izbucnirii războiului antisovietic, Turcia se declară neutră, în februarie 1945, Turcia delară război Germaniei şi Japoniei. Din punct de vedere militar, această acţiune are doar caracter simbolic, frontul fiind foarte îndepărtat teritoriilor statului turc.
În timpul celui de-al doilea război mondial, se înrăutăţeşte soarta celor care muncesc. Este interzisă activitatea sindicatelor, este suspendată aplicarea legii muncii (ziua de muncă oficială dura 10-12 ore, anularea zilelor de odihnă). Guvernul introduce noi impozite şi le măreşte pe cele deja existente.
Cu toate că Turcia nu participă la operaţiunile militare, spre sfârşitul războiului, industria, agricultura, finanţele statului ajung într-o situaţie dificilă.
Înrăutăţirea condiţiilor de viaţă a muncitorilor şi agricultorilor, în general a celor care muncesc, avântul de după război al mişcării de eliberare naţională în ţările coloniale şi dependente, apariţia ţărilor socialiste în Europa şi în Asia determină activarea mişcării democratice din Turcia.
În primii ani postbelici, forţele progresiste din Turcia, inclusiv burghezia, cer înfăptuirea unor prefaceri democratice, adoptarea reformei agrare, democratizarea sistemului electoral, dreptul la grevă, pluralismul partidelor politice, promovarea unei politici externe corespunzătoare intereselor naţionale ale ţării.
Printre realizările Guvernului turc în această epocă se înscriu Legea reformei agrare ( 1945 ), libertatea de a înfiinţa partide politice noi, cu excepţia Partidului Comunist, alegeri într-un singur tur de scrutin, libertatea sindicală.
La alegerile din iulie 1946, Partidul Popular Republican obţine majoritatea locurilor în Adunarea Naţională ( Medjlis ), Preşedinte al Turciei este reales Ismet Inonu, iar crearea noului cabinet este încredinţată lui Regep Peker, om „de mână forte”, fost ministru de interne, secretar general al Partidului Popular Republican.
Economia parcurge şi ea o perioadă dificilă, după terminarea războiului; prin urmare, guvernul Peker recurge, în septembrie 1946 la devalorizarea lirei turceşti, reducând cu 50% cursul ei faţă de dolar. Această măsură determină o creştere importantă a importurilor cu mărfuri de consum din S.U.A.
Urmează o etapă din istoria Turciei care stă sub semnul „doctrinei Truman” (1947-1957); în baza acordului încheiat cu S.U.A., Turcia primeşte un ajutor în valoare de 1,7 miliarde de dolari; de asemenea, S.U.A. livrează Turciei, în contul acestui ajutor, avioane, tancuri, nave militare, armament şi echipament militar. Tot în perioada respectivă, guvernul turc cheltuie în scopuri militare aproape 11 miliarde de dolari.
O parte uriaşă a ajutorului economic primit în baza „planului Marshall” este de asemenea destinat militarizării ţării, dar şi construirii de drumuri, porturi şi aeroporturi.
Cu toate aceste ajutoare financiare, situaţia economică a ţării rămâne dificilă.
Trebuie să manţionăm o realizare importantă a guvernului turc, în planul relaţiilor internaţionale, aceea că Turcia devine unul dintre membri fondatori ai Consiliului Europei ( 9 august 1949).
La alegerile din mai 1950, victoria revine Partidului Democrat, înfrângerea categorică a Partidului Popular Republican fiind rezultatul nemulţumirii generale din ţară.
Preşedinte al Republicii Turcia este ales liderul Partidului Democrat, Celal Bayar, iar în funcţia de prim-ministru este numit Adnan Menderes.
Contrar celor declarate în campania electorală, guvernul Menderes adoptă unele măsuri împotriva organizaţiilor democratice din ţară, Legea presei ( 1954 ), conform căreia se interzice aproape orice critică în presă la adresa instituţiilor statului. Încălcarea legii se pedepseşte prin închiderea organului de presă vinovat, prin închisoare şi prin amenzi. În special, anul 1959 este caracterizat ca anul interzicerii presei, anul proceselor împotriva ziariştilor.[3]
Opoziţia dintre adepţii unui stat laic şi conservatorii islamişti se conturează mai accentuat în această perioadă a guvernului Menderes. În septembrie 1950, este introdusă obligativitatea materiilor religioase în şcolile elementare, este aprobată citirea Coranului în emisiunile radio, se construiesc mai multe geamii decât şcoli.
Un moment istoric important este septmebrie 1951, când Consiliul NATO adoptă hotărârea prin care Turcia şi Grecia devin state membre ale NATO, iar la 18 februarie 1952, Medjlisul ratifică Tratatul de aderare a Turciei la NATO.
Dezvoltarea relaţiile diplomatice ale Turciei cu ţările învecinate şi nu numai ( Pakistan, Irak, Iran ) stau la baza încheierii acordurilor militare bilaterale dintre S.U.A., pe de o parte, şi Turcia, Iran şi Pakistan, pe de altă parte. De asemenea, relaţiile cu România sunt mulţumitoare.
În ceea ce priveşte însă situaţia economică şi poltică internă a ţării, aceasta este tot mai grea, provocând profunde nemulţumiri în rândurile opoziţiei şi populaţiei, în general. Împotriva Partidului Popular Republican, principalul partid de opoziţie, se iau o serie de măsuri prin care „să fie redus la tăcere”.
În primăvara anului 1960 izbucnesc în Turcia o serie de greve şi au loc manifestaţii de masă ale studenţilor. Tineretul turc iese pe străzile oraşelor, cerând demisia guvernului Menderes. Ca reacţie a guvernanţilor, timp de trei luni, în oraşele Ankara şi Istanbul este decretată starea excepţională. Cu toate acestea, manifestaţiile antiguvernamentale se accentuează.
La 27 mai 1960, regimul Menderes este răsturnat. Puterea trece în mâinile armatei. În aceeşi zi sunt arestaţi principalii conducători ai fostului guvern. În urma loviturii de stat militare, care a avut loc aproape fără vărsare de sânge, ceea ce dovedeşte o izolare totală a guvernului Menderes faţă de popor, puterea este preluată de un Comitet al Unităţii Naţionale, format din 38 de ofiţeri superiori. Primul - ministru al guvernului provizoriu şi comandant suprem al forţelor armate este numit generalul Cemal Gursel. Constituţia din 1924 este abrogată, iar Partidul Popular, interzis.
Declaraţiile Comitetului Unităţii Naţionale şi ale guvernului provizoriu confirmă fidelitatea Turciei faţă de Carta ONU, faţă de principiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, precum şi faţă de NATO şi celelalte acorduri şi alianţe semnate de Turcia. Se recunoaşte că principiul fundamental al politicii externe va fi servirea cauzei păcii, principiu moştenit de la fondatorul Republicii, Mustafa Kemal Ataturk: „pace în interiorul ţării şi pace în lumea întreagă”.
La un an după convocarea Adunării Constituante, este adoptată noua Constituţie, care intră în vigoare după referendumul din iunie 1961. În toamna aceluiaşi an au loc alegerile parlamentare, cu un grad de participare a electoratului foarte mare. Dar niciunul din cele două mari partide care-şi dispută întâietatea ( Partidul Dreptăţii, avându-l în frunte pe viitorul renumit politician şi Preşedinte al Turciei, Suleyman Demirel şi Partidul Popular Republican, fondat de Ataturk ) nu îşi asigură majoritatea suficientă pentru a forma singur guvernul.
Preşedintele celei de a doua Republici Turce este ales Cemal Gursel. Primul guvern de coaliţie din istoria Turciei îl are ca prim – ministru pe Ismet Inonu. Tot el va fi şi liderul următoarelor două guverne de coaliţie din 1962, respectiv 1963. Liniile de politică externă, în principiu, sunt aceleaşi cu cele avansate şi de guvernele anterioare, iar din punct de vedere economic sunt instituite planuri cincinale de dezvoltare economică şi socială.
Demisia lui Ismet Inonu din 1965 determină formarea unui nou guvern de către senatorul independent Suat Hayri Urguplu, cu o atitudine mai realistă, îndeosebi, în abordarea unor probleme internaţionale.
La alegerile parlamentare din octombrie 1965, Partidul Dreptăţii obţine majoritatea absolută. Formarea noului guvern este încredinţată lui Suleyman Demirel, preşedintele acestui partid. Programul nou de guvernare prevede stabilitatea economică prin sprijinirea întreprinderilor particulare şi încurajarea investiţiilor străine în economia Turciei şi continuarea politicii externe de bună vecinătate cu ţările balcanice, inclusiv România, şi cooperarea pe baze mai realiste, acordând întâietate intereselor naţionale, cu celelalte statele membre în organizaţiile din care Turcia face parte.
În 1969, Turcia este membru fondator al Organizaţiei Conferinţei Islamice (OCI ).
Turcia este o ţară în care frământările sociale şi politice, având la bază condiţiile economice destul de dificile ( statul turc dezvoltă permanent relaţiile sale cu ţările europene, în special cu cele din Occident; primul pasul decisiv pe calea dificilă a integrării în Europa îl constituie semnarea acordului de asociere între CEE şi Turcia, în 1963 ).
În contextul agitaţiei sociale de la începutul anilor 70, armata intervine pentru a doua oară în viaţa politică instaurând un guvern provizoriu, condus de Nihat Erim ( 12 martie 1971 ).
Invazia turcă din iulie – august 1974 asupra Ciprului, ca reacţie la lovitura de stat orchestrată de Regimul Coloneilor, junta militară care conducea atunci Grecia, se soldează cu ocuparea părţii de nord a Ciprului şi declararea Republicii de Nord a Ciprului. Insula este divizată şi azi între sudul recunoscut la nivel diplomatic şi stat membru al UE din 2004 ( Cipru ) şi Republica Turcă a Ciprului de Nord, entitate izolată internaţional, recunoscută şi susţinută numai de Ankara.
Lovitura de stat militară din 12 septembrie 1980 determină îngheţarea relaţiilor dintre Turcia şi CEE. În 1982, regimul militar promulgă o nouă Constituţie, iar la alegerile din 1983, Partidul „Patriei mamă” iese învingător în frunte cu Torgut Ozal.
Progresele înregistrate ulterior de Turcia, în planul dezvoltării economice şi sociale, îi asigură acesteia statutul de membru asociat al Uniunii Europei Occidentale ( UEO, 1992 ), iar în 1995, devine membru al Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC ).
Pe plan politic, la alegerile legislative din acelaşi an, 24 decembrie 1994, victoria revine Partidului Prosperităţii, cu o puternică tendinţă islamistă. Astfel, bazele revoluţionare ale statului laic conceput de Ataturk primesc o puternică lovitură.
La 11 iunie 1997, presiunea militară îşi face din nou prezenţa pe scena politică turcă, determinând demisia guvernului de atunci, condus de Necmettin Erbakan, din iulie 1996.
Politica islamistă a Partidului Prosperităţii este aspru criticată de marea majoritatea opiniei publice turce, partidul fiind dizolvat prin decizia Curţii Constituţionale (16 ianuarie 1998) pentru non – respectul principiului laicităţii, unul din fundamentele Republicii Turcia.
Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), reclamându-şi valorile islamice, câştigă alegerile legislative din 3 noimebrie 2002; liderul său, Recep Tayyip Erdogan devine primul ministru al Turciei din martie 2003 şi până în prezent, iar Preşedinte al Republicii Turcia este Ahmet Nejdet Sezer.
Anul 2007 este an electoral pentru Turcia, în tribuna politică, dar şi în viaţa socială, manifestându-se puternice frământări, bazate pe pericolul islamizării Turciei. Recent, aproape 1 milion de oameni au mărşăluit pe străzile Istanbulului împotriva tendinţelor de islamizare ale unor partide politice candidate. Participanţii, reprezentând toate categoriile sociale şi de vârstă, au manifestat pentru apărarea principiilor statului laic, fundamentat de Mustafa Kemal Ataturk. Trecerea timpului nu este un pretext pentru uitare; numele fondatorului Turciei moderne este pe buzele tuturor turcilor care se consideră „urmaşii demni de încredere ai lui Ataturk”.

PROCESUL DE ADERARE A TURCIEI LA UNIUNEA EUROPEANĂ

Strategia de preaderare a Turciei

Preluarea de către Turcia a acquis-ului comunitar presupune o transpunere graduală, aşa cum rezultă din următoarele documente:
· Acordul de asociere dintre CE şi Turcia din 1963[4] şi Protocolul adiţional din 1970[5];
· Comuncarea Comisiei din 4 martie 1998, intitulată „ Strategia Europeană pentru Turcia”;
· Rapoartele regulate ale Comisiei asupra progresului înregsitrat de Turcia în privinţa aderării;
· Decizia Consiliului 2006/35ÇE din 23 ianuarie 2006, asupra principiilor, priorităţilor şi condiţiilor parteneriatului pentru aderarea Turciei.

Acordul de asociere (supranumit „Acordul de la Ankara”) între CE şi Turcia (1963), precum şi Protocolul său adiţional (1970) au fixat obiectivele fundamentale ale asocierii, ca şi dezvoltarea continuă şi echilibrată a relaţiilor comerciale şi economice şi punerea în aplicare a unei uniuni vamale în trei faze.
Unul din obiectivele fundamentale ale Acordului de la Ankara este libera circulaţie a lucrătorilor, care nu s-a realizat conform calendarului prevăzut din cauze socio – economice. La 31 decembrie 1995, a treia fază a uniunii vamale este realizată, prin intermediul Deciziei 1/95 a Consiliului. Aceasta a constituit, la momentul respectiv, un impuls important pentru Turcia în armonizarea legislaţiei sale cu cea comunitară, în materie. Într-adevăr, prin asigurarea bunei funcţionări a uniunii vamale, Turcia preia, înaintea intrării sale în vigoare, o bună parte a acquis-ului comunitar, în special în domeniile: vamal, al politicii comerciale, al concurenţei şi al protecţiei proprietăţii intelectuale, industriale şi comerciale.
Ca urmare a invitaţiei Consiliului European de la Luxemburg din 12 – 13 decembrie 1997, Comisia a adoptat, la 4 martie 1998, Comunicarea „Strategia europeană pentru Turcia”. Armonizarea legislaţiei interne şi transpunerea acquis-ului comunitar figurează printre elementele principale ale strategiei de preaderare a Turciei. Comunicarea conţine, totodată, primele propuneri operaţionale relative la această strategie. Pe lângă extinderea uniunii vamale în sectoarele serviciilor şi al agriculturii, comunicarea propune consolidarea cooperării CE – Turcia şi armonizarea reglementărilor interne din diverse domenii.
Această Strategie este primită favorabil de Consiliul European de la Cardiff din 15 – 16 iunie 1998, estimându-se că această Comunicare oferă, în ansamblul său, „o bază solidă pentru dezvoltarea şi evaluarea relaţiilor dintre UE şi Turcia”.
La rândul ei, Turcia face propriile sugestii relative la propunerile Comisiei într-un document din 17 iulie 1998, intitulat „Strategia de dezvoltare a relaţiilor între Turcia şi UE – Propunerea Turciei”. Acest document este pe aceeaşi linie generală şi în concordanţă cu textul Comisiei.
Consiliul European de la Cardiff, amintind de necesitatea unui sprijin financiar pentru transpunerea Strategiei europene, a luat act de „intenţia Comisiei de a reflecta asupra mijloacelor de punere în aplicare a măsurilor prevăzute şi de a prezenta propuneri pertinente în acest sens”. În acest scop, la 21 octombrie 1998, Comisia propune două proiecte de reglementare vizând finanţarea Strategiei europene printr-un sprijin financiar de 50 milioane euro pe an.
În ceea ce priveşte capacitatea administrativă şi juridică de a aplica acquis-ul comunitar, Consiliul European de la Madrid din 15 – 16 decembrie 1995 a stabilit care sunt condiţiile necesare pentru o integrare progresivă şi armonioasă a ţărilor candidate. În cazul Turciei, Comunicarea Comisiei „Agenda 2000” relevă că administraţia sa dispune de capacităţile necesare pentru a elabora şi aplica o legislaţie compatibilă cu acquis-ul comunitar. Cu toate acestea, Raportul Comisiei din noiembrie 1998 semnalează unele „puncte slabe” ale administraţiei judiciare.
Raportul asupra progreselor înregistrate de Turcia în procesul de aderare la UE, publicat în noiembrie 1998, reia metodologia parcursă în ceea ce priveşte opiniile asupra ţărilor candidate din Europa Centrală şi Orientală ( PECO ). Raportul are la bază art. 28 din Acordul de asociere şi concluziile Consiliului European de la Luxemburg. În redactarea Raportului, Comisia a întâmpinat unele dificultăţi în obţinerea rapidă a datelor pentru evaluarea corectă a capacităţii Turciei de a transpune acquis-ul comunitar, alături de cel deja adaptat în materia uniunii vamale şi de cel evocat în Strategia europeană pentru această ţară.
În Raportul său din 1999, Comisia recunoaşte Turciei statutul de ţară candidată. În mod special, Comisia subliniază că negocierile vor fi totuşi deschise după îndeplinirea criteriilor politice.
Un început clar, deşi timid al reformelor politice din Turcia este prevăzut în Raportul Comisiei din 2000. Turcia a ratificat mai multe instrumente internaţionale de apărare a drepturilor omului, ca şi obiectivele Consiliului superior de coordonare pentru drepturile omului. Cu toate acestea, în practică, lucrurile nu au evoluat şi Turcia nu îndeplineşte criteriile politice de la Copenhaga.
Comisia observă că punerea în aplicare a reformelor instituţionale pentru garantarea democraţiei şi statului de drept este lentă, iar corupţia rămâne o problemă gravă a Turciei. De asemenea, criteriile unei economii de piaţă viabilă nu sunt îndeplinite în totalitate, liberalizarea băncilor, a agriculturii şi a întreprinderilor publice nu este la standardele Pieţei comune europene. O reformă administrativă la toate nivelurile ierarhice este absolut necesară.
Conform Raportului din 2001, elementele strategiei de preaderare stabilite cu ocazia Consiliului European de la Helsinki vor fi îndeplinite până la sfârşitul anului respectiv.
Turcia înregistrează progrese remarcabile care satisfac criteriile politice de la Copenhaga după reforma constituţională şi o serie de măsuri legislative adoptate în anul 2002. De asemenea răspunde mai bine cerinţelor economice şi de transpunere a acquis-ului comunitar. Comisia salută realizările Turciei, în special abrogarea pedepsei cu moartea ( exceptând situaţia de război ), legalizarea folosirii şi a altor limbi ale minorităţilor decât turca, la radio, televiziune şi în învăţământ, ca şi ridicarea stării de urgenţă din două regiuni din cele patru în care a fost decretată. Eforturi suplimentare, pe criterii economice şi politice, sunt însă necesare.
Pe parcursul anului 2003, statul turc accelerează ritmul reformelor, consolidând, pe baze democratice, sistemul politic şi juridic, garantând cetăţenilor turci exerciţiul deplin al libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului, în conformitate cu standardele europene.
Raportul Comisiei din 2004 relevă faptul că, deşi Turcia a făcut progrese considerabile, totuşi, trebuie să se concentreze mai puternic pe politica de toleranţă zero în lupta contra torturii şi relelor tratamente şi pe aplicarea dispoziţiilor privitoare la libertatea de expresie, libertatea religioasă, drepturile femeilor şi ale minorităţilor naţionale.
În Recomandarea sa din 6 octombrie 2004, Comisia Europeană consideră că Turcia satisface suficient criteriile politice şi economice de la Copenhaga şi recomandă, prin urmare, deschiderea negocierilor de aderare, condiţionate, cu această ţară. Negocierile se vor axa pe trei piloni principali:

A ) Primul pilon, referitor la cooperarea vizând consolidarea şi susţinerea procesului de reforme în Turcia, în special perspectiva respectării continue a criteriilor politice de la Copenhaga
Atenţia UE se orienteză într-un mod esenţial asupra progreselor realizate în domeniul reformelor politice. Aceasta se face în baza unui parteneriat pentru aderare revizuit, relevând priorităţile procesului de reformă. În fiecare an, începând cu sfârşitul anului 2005, un examen general va pune în evidenţă realizările în planul reformelor politice. În acest scop, Comisia va prezenta un prim raport la sfârşitul lunii decembrie 2005.
Comisia poate, printre altele, cu majoritate calificată, să recomande suspendarea negocierilor în caz de violare gravă şi continuă a principiilor libertăţii, democraţiei, respectului drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, al Statului de drept, principii pe baza cărora este fondată UE.

B) Al doilea pilon, care abordează de o manieră specifică negocierile de aderare cu Turcia
Acestea se vor derula în cadrul unei Conferinţe interguvernamentale, care include toate statele membre ale UE. Pentru fiecare capitol de negociere, Consiliul trebuie să fixeze criteriile de referinţă pentru închiderea provizorie a negocierilor, mai ales un bilanţ al satisfacerii punerii în practică a acquis-ului comunitar. Este necesar ca obligaţiile legale decurgând din armonizarea cu dispozitivele comunitare să fie îndeplinite înainte de încheierea negocierilor pe capitolele avute în vedere. Pot fi estimate chiar şi perioade lungi de tranziţie, necesare.
În anumite domenii, cum ar fi politicile structurale şi agricultura, pot fi prevăzute dispoziţii specifice. În ceea ce priveşte libera circulaţie a lucrătorilor, Comisia poate lua măsuri de salvgardare permanente. Altfel, aderarea Turciei riscă să producă serioase pierderi financiare şi instituţionale. UE trebuie să-şi definească perspectivele financiare pentru perioada posterioară anului 2014 pentru a putea închide negocierile de aderare a Turciei.

C ) Al treilea pilon prevede un dialog politic şi cultural susţinut între popoarele statelor membre ale UE şi Turcia.
Acest dialog se va concentra pe diferenţele de cultură, religie, probleme legate de migraţie, cele relative la drepturile minorităţilor şi terorism. Societatea civilă este actorul principal al acesteui dialog, iar UE are sarcina de a mijloci comunicarea.

Pe această bază ( Recomandarea Comisiei ), în contextul în care relaţiile dintre Turcia şi UE cunosc o lungă istorie ( Acordul de asociere CE – Turcia, constituirea uniunii vamale – 1995, acordarea Turciei a statutului oficial de ţară candidată - 1999 ), Consiliul European din decembrie 2004 programează deschiderea negocierilor de aderare cu Turcia pentru data de 3 octombrie 2005. Trebuie menţionat că, în aceeaşi Recomandare, Comisia subliniază că aderarea Turciei la UE nu poate avea loc mai devreme de 2014 şi că trebuie pregătită cu minuţiozitate, astfel încât integrarea acestei ţări să se facă lent, fără a pune în pericol acquis-ul consolidat pe parcursul celor 50 de ani de construcţie comunitară.
Turcia trebuie să acţioneze mai concertat asupra punerii în practică a unui plan de acţiune naţională pentru armonizarea acquis-ului comunitar în materie de imigraţie şi azil, să coopereze mai activ şi eficient cu UE pe probleme de imigrare clandestină şi tratamentul aplicat persoanelor fizice aflate în detenţie, precum şi elaborarea strategiei naţionale de luptă împotriva criminalităţii organizate şi cadrul legislativ de combaterea spălării de bani. Acestea sunt concluziile Raportului Comisiei din 2005.
Raportul Comisiei din 2006 constată progresele Turciei, în special în domeniile azilului, gestiunea frontierelor, lupta împotriva relelor tratamente şi cooperarea vamală şi poliţienească. Eforturi considerabile sunt necesare în ceea ce priveşte migraţiile, lupta împotriva crimei organizate, a spălării de bani şi cooperarea judiciară în materie civilă şi penală.
Făcând o scurtă trecere prin aceste reglementări comunitare de o importanţă capitală în procesul de aderare a Turciei la UE, putem evalua stadiul dezvoltării economice, sociale şi politice în care se află această minunată ţară, mai degrabă prin particularităţile ei geografice, demografice şi culturale, decât standardele sale în economie şi poltică, dar şi al negocierilor de aderare la UE, această entitate politică, economică şi socială, compusă din 27 de state membre, „care au decis împreună să construiască o zonă de stabilitate, democraţie şi dezvoltare durabilă, menţinând diversitatea culturală, toleranţa şi libertăţile individuale”[6].
Priorităţile parteneriatului de aderare, revizuite în 2006, constituie baza viitoarelor evaluări ale Comisiei în ceea ce priveşte progresele realizate de Turcia pe calea aderării la UE.

A ) Priorităţile pe termen scurt:
· acestea poartă atât asupra dialogului politic susţinut, cât şi asupra criteriilor politice, economice şi de transpunere a acquis-ului comunitar;
· democraţia şi statul de drept, care includ consolidarea administraţiei
publice prin intermediul reformelor, relaţia dintre societatea civilă şi armată, sistemul judiciar, politica împotriva corupţiei;
· drepturile omului şi protecţia minorităţilor, implicând respectarea legislaţiei internaţionale în domeniu;
· drepturile civile şi politice, care presupun prevenirea şi combaterea torturii şi a relelor tratamente, accesul la justiţie, libertăţile de exprimare, de asociere şi de întrunire paşnică, libertaea religioasă;
· drepturile economice şi sociale, care privesc drepturile femeilor şi ale copiilor, cele sindicale, drepturile şi protecţia minorităţilor, drepturile culturale, situaţia din estul şi sud-estul Turciei;
· problemele regionale şi obligaţiile internaţionale relative la Cipru, soluţionarea paşnică a diferendelor frontaliere, obligaţiile economice decurgând din Acordul de asociere.

B ) Priorităţile pe termen mediu:
· criteriile economice referitoare la privatizări, reforma sectorului agricol, regimurile de pensionare şi de securitate socială, educaţie şi sănătate;
· aptitudinea de asumare a obligaţiilor stabilite în procesul aderării în domeniile comunitare, ca şi prin parteneriatul de aderare particularizat.

Cadrul financiar al preaderării

Ceea ce interesează în mod imperativ în procesul de aderare al oricărei ţări la UE este, evident, cadrul financiar[7] în care se derulează, ajutorul de preaderare din partea CE şi a statelor membre ale UE.
Astfel, în decembrie 2001, un instrument de preaderare specific este pus în practică cu scopul de a sprijini Turcia[8]. Sprijinul acordat prin programul de ajutorare financiară de preaderarea care rezultă din aceasta este, în principal, axat pe priorităţile parteneriatului pentru aderare, vizând să ajute Turcia să satisfacă cerinţele de aderare.
O dată cu instalarea programului PHARE, se acordă un ajutor destinat dezvoltării instituţiilor, consolidării infrastructurii reglementare de transpunere a acquis-ului comunitar, dar şi ameliorării coeziunii economice şi sociale. Acest ajutor presupune cofinanţarea proiectelor de asistenţă tehnică, de armonizare şi investire care să susţină Turcia în eforturile sale pentru adoptarea acquis-ului şi pentru dezvoltarea instituţiilor care să asigure aplicarea sa efectivă. Programul se întemeiază pe un număr limitat de măsuri ( programe de investiţii şi subvenţii ) cu vocaţie regională sau tematică.
Aproximativ 30% din resursele disponibile sunt destinate consolidării capacităţii instituţionale a Turciei şi restul de 70% vizează investiţiile.
Pe această bază o tranşă de 149 milioane de euro este atribuită în 2002. În 2003, programul naţional de ajutorare financiară de preaderare prevede 144 milioane de euro, în 2004 – 250 milioane euro, în 2005 – 300 milioane euro, pentru ca în 2006, programul să preconizeze o tranşă de 500 milioane euro.
Acest program de finanţare se constituie dintr-un program naţional şi din finanţări conexe, cu titlu de programe multinaţionale, incluzând şi acţiuni de comunicare şi gestiune.
Priorităţile principale ale programului 2005 le reflectă pe cele ale UE, în ceea ce priveşte criteriile politice, coeziunea economică şi socială, aplicarea acquis-ului în domeniile cheie, precum şi dialogul politic şi social între UE şi Turcia. Acestea includ, de asemenea, finanţările necesare pentru pregătirea Turciei în aplicarea măsurilor relative la infrastructura la scară înaltă şi măsurile similare Fondurilor structurale începând cu 2007.
În plus, Turcia beneficiază de finanţări din partea BEI în cadrul mandatului de împrumut regional destinat ţărilor vecine din Sud – Est. Acest mandat regrupează ţările care au fost angajate în procesul de aderare la UE ( România şi Bulgaria, state membre de la 1 ianuarie 2007 ) şi ţările din Balcanii Occidentali, începând cu anul 2005.
De asemenea, Turcia se bucură de Facilitatea euro – mediteraneană de investiţii şi parteneriat ( FEMIP ), de un program de acţiune specială pentru consolidarea şi revigorarea uniunii vamale şi de un alt program specific de ajutorare cu scopul reconstrucţiei, al refacerii pagubelor cauzate de cutremurele de pământ din 1999 ( TERRA ).
În ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a integra noi membri, din 1 ianuarie 2007, Comisia foloseşte un nou instrument financiar pentru promovarea, modernizarea şi alinierea la acquis-ul comunitar: instrumentul de sprijin pentru preaderare ( IAP ). Acesta înlocuieşte vechile instrumente, precum PHARE, CARDS, ISPA şi SAPARD. Noul instrument cuprinde proceduri inovatoare, are o supleţe deosebită care va spori impactul fondurilor comunitare şi va duce la o folosire optimă a resurselor financiare.
Balcanii Occidentali şi Turcia vor primi aproape 11,5 miliarde euro, în curs de 7 ani. Comisia va prezenta un cadru financiar plurianul, fixând nivelul alocării fondurilor IAP pentru fiecare ţară şi pentru fiecare domeniu. Până la sfârşitul anului 2008, Agenţia europeană pentru reconstrucţie va realiza obiectivele esenţiale pentru reconstrucţia după război, în Serbia, Muntenegru şi celelalte state foste iugoslave. Introducerea noului instrument financiar de sprijin pentru preaderare va întări cooperarea cu BERD, cu BM şi cu alte instituţii financiare internaţionale.

Monitorizarea unor domenii de activitate

Domeniile în care Comisia realizează o foarte atentă şi strictă monitorizare a Turciei ar fi: protecţia proprietăţii, vize ( obligativitatea vizelor pentru cetăţenii statelor terţe CE, spre exemplu: Bahrein, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Arabia Saudită, Oman, Azerbaidjan, Insulele Marshall, Micronezia – „lista neagră” a UE; suprimarea vizelor pentru: Brazilia, Guatemala, Republica Cehă, Venezuela, Paraguay, Andora ), controlul frontierelor externe, imigraţia şi azilul, problema refugiaţilor, cooperarea poliţienească şi lupta împotriva crimei organizate, tratamentul fiinţelor umane, lupta împotriva consumului şi traficului de stupefiante, cooperarea vamală.
Personal, consider că de interes prioritar pentru disciplina juridică a Spaţiului Monetar European, ar fi lupta împotriva fraudei şi a corupţiei şi lupta pentru prevenirea şi combaterea spălării de bani ( capitaluri ), fără a minimaliza însă importanţa celorlalte domenii.
Totodată, tind să cred că de actualitate pentru comunitatea internaţională, în general, ar fi lupta împotriva terorismului şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului.
Asupra acestor probleme mă voi opri în cele ce urmează.

A ) Lupta împotriva fraudei şi a corupţiei
În această materie, se înregistrează o serie de progrese în anul 2006. Legea privind accesul la informaţii cu caracter public este modificată în 2006, pentru a permite cetăţenilor să conteste orice decizie a unui agent al statului sau a unei autorităţi publice care a refuzat să răspundă unei cereri de informaţii publice.
Convenţia ONU împotriva corupţiei este ratificată de Parlamentul Turciei şi intră în vigoare în mai 2006. Deşi corupţia reprezintă o problemă serioasă a Turciei, nu există totuşi nicio strategie şi niciun plan de acţiune globală pentru prevenirea şi combaterea corupţiei.
Turcia a adoptat în ianuarie 2003 o nouă legislaţie de aplicare a Convenţiei OCDE din 1997, privitoare la lupta împotriva corupţiei agenţilor publici stăini în tranzacţiile comerciale internaţionale, Convenţie pe care o ratificase în 2000. În consecinţă, Codul penal turc, Legea privind pieţele publice, Legea privind prevenirea spălării de bani, Legea asupra controlului stupefiantelor, Legea de organizare şi funcţionare a Ministerului de Finanţe şi Legea funcţionarilor publici sunt deja revizuite.
O dată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal la 1 iunie 2005 infracţiunile de corupţie sunt mai aspru pedepsite, iar termenele de prescripţie sunt prelungite. Este introdusă instituţia răspunderii persoanelor juridice pentru fapte de corupţie în afaceri.
Cu toate acestea, anchetele continuă să indice corupţia ca pe o problemă majoră, preocupantă a Turciei.
Turcia a semnat deja Convenţiile civile şi penale asupra corupţiei, ale Consiliului Europei din 1999 şi a pus în practică un serviciu central de luptă împotriva contrabandei. Un decret guvernamental asupra unui plan de creştere a transparenţei şi de bună guvernare în sectorul public ( îmbunătăţirea gestiunii sectorului public ) este publicat în ianuarie 2002. Un plan de urgenţă similar acestuia, dar în domeniul corupţiei este anunţat în ianuarie 2003. Această măsura este însoţită de crearea unei Comisii parlamentare de anchetă care să analizeze dimensiunile economice şi sociale ale fenomenului de corupţie.
1 ianuarie 2004 este data aderării Turciei la Grupul statelor împotriva corupţiei ( GRECO ), care controlează respectarea normelor anticorupţie adoptate de Consiliul Europei, pentru ca la 29 martie 2004, Turcia să ratifice Convenţia penală a Consiliului Europei asupra corupţiei.
Cele două comisii de anchetă înfiinţate în cadrul Parlamentului turc, în anul 2005, studiază afacerile de corupţie la nivel înalt, traficul de influenţă, tranzacţiile ilegale la bursă şi utilizarea frauduloasă a depozitelor bancare.

B ) Spălarea de bani
În acest domeniu, Convenţia Consiliului Europei din 1990, semnată de Turcia în septembrie 2001, ratificată de Parlament în octombrie 2004, intră în vigiare la 1 februarie 2005. Cea de-a doua Convenţie în materie, din 2005, care lărgeşte domeniul de aplicare al Convenţiei iniţiale la finanţarea terorismului, nu este încă semnată de Turcia.
Această ţară dispune de o celulă operaţională de informare financiară ( Comitetul de anchetă asupra criminalităţii financiare ). Raportul Comisiei din 2003 subliniază creşterea numărului de cazuri semnalate acestui comitet ( MASAK ), care adoptă în noiembrie 2002, un Regulament ce stabileşte obligaţia de a identifica clienţii şi procedurile aplicabile grupurilor însărcinate cu sesizarea tranzacţiilor suspecte. MASAK şi sistemul turc al băncilor au publicat, în egală măsură, liniile directoare ale sistemului bancar, în ceea ce priveşte lupta împotriva spălării de bani şi finanţarea terorismului.
Noua lege a băncilor este adoptată în decembrie 2003, lărgind sfera de aplicare la infracţiunile de spălare de bani şi prelungind termenul de prescripţie pentru acest gen de fapte penale. Alinierea la dispoziţiile comunitare în materie se caracterizează prin progrese evidente înregistrate de statul turc în perioada 2004 – 2005.
Aşa cum am amintit anterior, o dată cu ratificarea Convenţiei penale a Consiliului Europei împotriva corupţiei ( ianuarie 2004 ), este criminalizată fapta de spălare a produselor realizate prin infracţiunea de corupţie. Noul Cod penal lărgeşte aria de aplicare a infracţiunilor principale la toate infracţiunile pasibile cu închisoare mai mare de un an. În plus, dispoziţii mult mai cuprinzătoare privind confiscarea bunurilor rezultate din săvârşirea infracţiunii de spălare de bani sunt introduse în legislaţia penală turcă.
Codul de procedură penală introduce, cu titlu de noutate, măsuri de anchetă speciale pentru a preveni şi combate spălarea de bani, cum ar fi supravegherea comunicaţiilor şi alte tehnici de urmărire.
În ceea ce priveşte legea de prevenire a spălării capitalurilor, infracţiunile principale legate de terorism sunt incluse pe lista tranzacţiilor suspecte, care trebuie semnalate autorităţilor competente. Finanţarea terorismului este calificată prin lege drept o infracţiune distinctă de spălarea de bani.

C ) Lupta împotriva terorismului
Ia amploare după 11 septembrie 2001, la nivel mondial.
Relativ la Turcia, în 2006, se înfiinţează un consiliu suprem de luptă împotriva terorismului, alcătuit din reprezentanţi ai tuturor instituţiilor interesate în domeniu. Misiunea acestui organism este de a lua toate măsurile necesare în lupta împotriva terorismului şi de a elabora recomandări care vor fi formulate prin intermediul Consiliului de Miniştri.
Legea privind lupta antiteroristă este adoptată în iunie 2006, prevăzând o definiţie mult mai cuprinzătoare a actelor de terorism şi a terorismului. Legea înăspreşte sancţiunile aplicabile infracţiunilor comise cu scop terorist şi califică infracţiunea de finanţare a terorismului, restrângând, totodată, drepturile procesuale de apărare.
Referitor la instrumentele juridice internaţionale, Turcia ratifică în ianuarie 2002, Convenţia ONU pentru combaterea finanţării terorismului, precum şi Convenţia internaţională pentru prevenirea atantatelor teroriste cu explozibil. În mai 2003 semnează Protocolul adiţional la Convenţia europeană pentru combaterea terorismului, protocol ratificat în ianuarie 2005.
De asemenea, statul turc este parte la Convenţia internaţională pentru combaterea actelor teroriste nucleare şi la Convenţia Consiliului Europei pentru prevenirea terorismului. În egală măsură, Turcia şi-a întărit cooperarea internaţională prin semnarea unor acorduri şi adoptarea unor planuri de acţiune cu state membre ale UE, precum Germania, Finlanda, Polonia şi Marea Britanie, dar şi cu ţări terţe UE, India şi Uzbekistan.

D ) Drepturile omului
La capitolul legislaţie în materia drepturilor omului, dar şi la aplicarea reformelor decise în anii precedenţi, Turcia nu străluceşte. Trebuie să amelioreze în mod considerabil situaţia drepturilor fundamentale ale omului în mai multe sectoare şi să depună eforturi susţinute pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă minorităţile naţionale pe teritoriul statului turc.
Turcia este parte la Convenţia ONU privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din aprilie 2002. În ianuarie acelaşi an, Turcia îşi retrage rezerva pe care o formulase la art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, referitor la dreptul la libertate şi securitate în provinciile în care este instaurată starea de urgenţă.
Parlamentul turc ratifică, în iunie 2003, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, respectiv Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, ambele adoptate sub egida ONU, precum şi Protocolul nr. 6 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevede abolirea pedepsei cu moartea.
În general, situaţia promovării şi protecţiei drepturilor omului în Turcia s-a îmbunătăţit considerabil după 1999. Totuşi, ritmul procesului de reformare a încetinit pe parcursul anului 2005, fiind necesare noi progrese, în special în ceea ce priveşte punerea în practică a refomelor preconizate în acord cu criteriile economice şi politice ale CE.

Stadiul actual al negocierilor de aderare


Decizia Consiliului European din decembrie 2006, când şefii de stat şi de guvern hotărăsc suspendarea deschiderii negocierilor în cazul a 8 capitole din cele 35, se fundamentează pe Recomandarea Comisiei, în contextul eşecului tratativelor mediate de Preşedinţia finlandeză a UE dintre Cipru şi Turcia; Turciei refuză să respecte Protocolul de la Ankara, prin care guvernul turc se angaja să permită accesul pe teritoriul său al navelor şi aeronavelor aflate sub pavilionul Ciprului.
„Această hotărâre este primită de cetăţenii Turciei cu un sentiment puternic de frustrare şi dezamăgire – sentimentul de a fi un nedorit”.[9]
Turcia refuză să îşi deschidă porturile şi aeroporturile pentru navele cipriote, în condiţiile în care UE continuă să impună embargoul comercial asupra teritoriului Ciprului de Nord, guvernat de Ankara. Propunerea Preşedinţiei finlandeze a UE a fost transferul unui sat din Ciprul de Nord sub conducerea guvernului de la Nicosia, în schimbul deschiderii portului Famagusta pentru comerţul cu UE. Turcia respinge această propunere: „Dacă măsurile de izolare vor fi ridicate, noi vom începe deschiderea porturilor şi aeroporturilor. Nu putem trece la acţiuni concrete dacă există încă probleme în privinţa cărora nu suntem de acord. Chestiuni, precum cea cipriotă, nu pot fi rezolvate prin impunerea unor termene limită”[10].
Aceste opt capitole vizează: libera circulaţie a bunurilor, dreptul de înfiinţare şi libertatea de a oferi servicii, serviciile financiare, agricultura şi dezvoltarea rurală, pescuitul, politica transporturilor, uniunea vamală şi relaţiile externe.
Decizia suspendării negocierilor la cele opt capitole permite ca acele capitole care au mai rămas până la 35 să fie deschise, dar niciunul nu poate fi închis în mod provizoriu.
Până în prezent, autorităţile de la Ankara şi Bruxelles au încheiat negocierile cu privire la un singur capitol: ştiinţă şi cercetare, în acest domeniu acquis-ul comunitar fiind cel mai restrâns ca volum.
Sub auspiciile Preşedinţiei germane, în contextul reluării corespunzătoare a negocierilor eşuate la sfârşitul anului 2006, la 29 martie 2007, UE reia negocierile pentru aderarea Turciei, prin deschiderea celui de-al doilea capitol din cele 35 de capitole tematice: politică industrială şi întreprinderi.
Subliniind necesitatea ca Turcia să normalizeze relaţiile cu Ciprul, la scurt timp după redeschiderea negocierilor preliminare de aderare la UE şi în urma discuţiilor de la Hanovra cu premierul turc Recep Tayyip Erdogan, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, sugerează că procesul ar putea avansa şi mai mult după 1 iulie 2007, când Portugalia va înlocui ţara sa la conducerea Uniunii.
Principala provocare pentru 2007 este ca Turcia ( şi evident celelate ţări candidate, Croaţia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei ) să continue demersurile pentru îndeplinirea criteriilor politice, economice şi pentru adoptarea acquis-ului comunitar, să îndeplinească acordurile de stabilizare şi asociere, să accelereze ritmul reformelor. Punctul de referinţă pentru evaluarea înaintării pe calea reformelor este Parteneriatul pentru aderare adoptat în ianuarie 2006[11].
(va urma)


Hajriz Meleqi & Demir Reshiti

Analiza gjeografike e këmbimit tregtar të Kosovës në periudhën e pasluftës

Kosova ka sipërfaqe prej 10907 km2 dhe zë pozitë qendrore në gadishullin Ballkanik. Si regjion në hapësirë ekonomikisht jo mjaftë të zhvilluar Kosova përballet me probleme të mëdha të natyrës ekonomike dhe sociale. Pozita tregtare e Kosovës me shtetet tjera të regjionit nuk është e volitshme, ndërsa kjo tani arsyetohet me statusin ende të pa zgjidhur të saj.
Ekonomia e Kosovës, e në kuadër të saj edhe tregtia, ndonëse nën nivelin çfarë e kishin pjesët tjera të ish Federatës Jugosllave, kishte shënuar rezultate, në veçanti pas vitit 1974, kur Kosova, fitoi disa të drejta kushtetuese.
Gjatë periudhës prej vitit 1989 deri në vitin 1999, ekonomia e Kosovës arrin shkallën e plotë të shkatërrimit. Pushteti serb, përdori të gjitha mjetet e mundshme si në planin politik ashtu edhe në atë ekonomik për ta gjunjëzuar tërësisht popullin shqiptar në Kosovë. Gjatë kësaj periode largohen nga puna rreth 150 000 punëtorë.
Kapacitetet ekzistuese prodhuese, në mungesë të fuqisë punëtore shndërrohen në kapacitete joefektive; shkalla e shfrytëzimit të tyre shënon nivelin më të ulët që ishte shënuar ndonjëherë; një pjesë e madhe e kapaciteteve nuk shfrytëzohej fare; numri i të papunëve shtohej shumë shpejt dhe ata nuk kishin burim tjetër, pos të ardhurave personale që deri atëherë i kishin siguruar nga marrëdhënia e punës. Populli gjithnjë e më shumë varfërohej dhe kështu binte edhe fuqia blerëse, krahas kësaj u rrënua edhe ekonomia.
Në këso farë kushtesh, partnerët e jashtëm u përcaktuan për prodhimet e vendeve tjera, sepse prodhimet kosovare më nuk i plotësonin kërkesat e blerësve as në sasi e as në cilësi. Në këtë mënyrë u rrënua çdo gjë që ishte arritur në ekonominë kosovare. Lufta Çlirimtare e Kosovës filloi dhe u zhvillua në një kohë kur ekonomia kosovare ishte e shkatërruar fare. Një kohë para fillimit të luftës, por edhe gjatë zhvillimit të saj, organet e administratës, ato policore dhe ushtarake serbe, duke plaçkitur, duke djegur dhe duke shkatërruar, shkaktuan katastrofë ekonomike në Kosovë.
Suprimimi i organeve legjitime në Kosovë, në vitin 1989 edhe më tepër thelloi katastrofën ekonomike në Kosovë. Organet serbe, në shumicën e ndërmarrjeve shoqërore instaluan drejtori të dhunshme. Punëtorët shqiptarë edhe më shumë përjashtohen nga puna; shumë ndërmarrje shoqërore integrohen në ndërmarrjet e Serbisë; një pjesë e makinerisë dhe e impianteve u plaçkit dhe u tjetërsua dhe kështu ndërmarrjet kosovare u sollën para falimentimit. Tregu kosovar i cili ishte fituar në vitet e ’70 ta dhe ’80 ta humbi në tërësi.
Administrata e UNMIK- ut e instaluar në qershor të vitit 1999, Kosovën e gjeti në gjendje të mjerueshme ekonomike. Një tranzicion ekonomik, çfarë e kishin filluar vendet përreth Kosovës, nuk e lejonte as infrastruktura ekonomike as infrastruktura ligjore e as politika e UNMIK-ut.
Kërkesat emergjente të pasluftës, imponuan importin e artikujve ushqimor, të veshmbathjes dhe atyre ndërtimor, prandaj tregtia në Kosovë u bë veprimtaria e parë dhe kryesore ekonomike. Kjo dëshmohet me pjesëmarrje të lartë të ndërmarrjeve tregtare, me numër të përgjithshëm të tyre, me numër të madh të ndërmarrjeve të regjistruara, me numër të punësuar si dhe me pjesëmarrje të tregtisë në bruto produktin vendor, e cila sipas të dhënave të Ministrisë së Ekonomisë dhe Financave kishte arritur shkallën 47 %.
Aktualisht, në fushën e këmbimit tregtar në tregjet ndërkombëtare, Kosova është në fazën fillestare, apo më mire të thuhet në krijimin e parakushteve për t’u integruar. Këmbimi tregtar kosovar nuk mund të jetë proces i ndarë nga rrethanat aktuale shoqërore ekonomike të Kosovës. Kosova është në momentin e gjetjes së mundësive për ta tejkaluar gjendjen shumë të vështirë ekonomike, në kontekst të temës që po e shtjellojmë edhe për ta tejkaluar këmbimin tregtar joproporcional me vendet tjera në raportin import- eksport.

Sfidat e këmbimit tregtar në Kosovën e pasluftës

Deficitin e lartë tregtar në Kosovë e kanë shkaktuar shumë faktorë, ku do të veçonim: 1. Kapacitetet e shkatërruara prodhuese nga okupatori, 2. Shkalla e ulët e prodhimeve vendore në sasi dhe në cilësi, 3. Statusi politik i pazgjidhur i Kosovës, 4. Mungesa e një strategjie për zhvillimin e përgjithshëm ekonomik, 5. Vonesa dhe qasja jo e zgjedhur e privatizimit, 6. jo konkurrenca e prodhimeve vendore në tregun e jashtëm, 7. mungesa e infrastrukturës ligjore, 8. Mungesa e masave stimuluese në prodhimet vendorë, e në veçanti në sektorin e bujqësisë, 9. Mungesa e investuesve të jashtëm dhe vendorë në prodhimtari etj.

Këmbimi tregtar i Kosovës gjatë viteve 2002-2006


Shënimet mbi të cilat do të mbështetemi janë marrë në Ministrinë e Tregtisë dhe Industrisë së Kosovës. Këto shënime janë për vitin 2002, 2003, 2004 (vetëm për 6 mujorin e parë), 2005 dhe 2006 (vetëm për 6 mujorin e parë duke i dyfishuar vlerat edhe për 6 mujorin e dytë). Vlerat e importit dhe eksportit janë të shprehura në Euro dhe në përqindje.

Nga tabela ku është bërë përpunimi i të dhënave kuptohet se vlera e eksportit në tregtinë e Kosovës është shumë e ulët dhe ajo sillet në peshën e përqindjes nga 2,88 në vitin 2002 deri në 5,90 në vitin 2006. Vlera e importit më një rënie të patheksuar mbetet gati në shkallë të njëjtë, nga 97,11 %, sa ishte në vitin 2002, në 94 % në vitin 2006. Vlera e këmbimit tregtar të Kosovës me vendet tjera ka shënuar rritje të butë nga viti në vit, sikurse edhe deficiti tregtar.
Qëllimi i punimit është identifikimi i hapësirës gjeografike ku po zhvillohet këmbimi tregtar i Kosovës. Hapësira gjeografike ku Kosova e zhvillon këmbimin tregtar po zgjerohet vazhdimisht. Numri i vendeve me të cilat aktualisht zhvillohet tregtia kosovare është relativisht i madh, mirëpo me këtë rast do t’i veçojmë vetëm ato vende me të cilat deri tani kanë marrë më tepër pjesë në këtë aktivitet ekonomik. Këto vende u përkasin 3 grupeve të shteteve: 1. vendet fqinje (Unionin Serbi Mali Zi, Maqedonia dhe Shqipëria). 2. Vendet e rajonit (Bosnja dhe Hercegovina, Bullgaria, Kroacia dhe Turqia) dhe 3. Vendet e BE-së (Austria, Gjermania, Greqia, Hungaria, Italia dhe Sllovenia).

Nga tabela shihet se Kosova më së shumti mallra eksporton në vendet fqinje po ashtu edhe importi me këto vende është më i madh. Në vend të dytë radhitën vendet e BE-së me dhe në vendin e tretë janë vendet e rajonit.
Nga vendet fqinje, në këmbimin tregtar me Kosovën prinë Unioni Serbi Mali Zi, në vend të dytë është Maqedonia dhe në të tretin është Shqipëria.
Maqedoni është vendi që më së shumti ka importuar mallra nga Kosova dhe në kuadër të shteteve fqinje merr pjesë me 54,48 %, ndërsa shkallën më të lartë të shitjes së mallit në Kosovë e ka shënuar Unioni Serbi Mali Zi me 49,53 %.
Mbulimi i eksportit në vendet fqinjë me import është vetëm me 6,81 % që është pjesëmarrje tejet e disfavorshme në raport me Maqedoninë 3,19 dhe me Serbinë 7,96 dhe e favorshme për ekonominë kosovare me Shqipërinë 53,53 %.

Analiza e këmbimit tregtar është bërë për 15 vende ku realizohet 80 % e këmbimit tregtar. Gjeografia e këmbimit tregtar pothuajse ka mbetur e pa ndryshuar në këtë periudhë. Vlerat e importit dhe të eksportit nuk shënojnë ndryshime. Kosova vazhdon të importojë mallra të konsumit të gjerë. Partner kryesor të Kosovës edhe më tutje mbesin vendet fqinje, në veçanti Serbia, më herët Unioni Serbi Mali i Zi dhe Maqedonia
Vendet fqinjë vazhdojnë të jenë partnere kryesore të këmbimit tregtar me 38,79 % pjesëmarrje në eksport dhe me 36,35 % pjesëmarrje në import. Këmbimi tregtar me Serbinë më tepër është rezultat i partneritetit të më hershëm, ndërsa këmbimin tregtar me Maqedoninë përveç partneritetit të hershëm e ka intensifikuar edhe marrëveshja për tregti të lire e cila është nënshkruar në mes ministrive përkatëse. Me Shqipërinë po ashtu ka ndikuar dukshëm marrëveshja për tregti të lirë, e cila është edhe marrëveshja e parë e këtij lloji.

Rezultatet e këmbimit tregtar me Shqipërinë, pas nënshkrimit të marrëveshjes i posedojmë vetëm për periodën 9 mujore të vitit 2006. Gjatë kësaj kohe, më Shqipërinë është realizuar këmbim tregtar me vlerë 10.958.6001 Euro. Vlera e eksportit është 1.440.441 Euro dhe ajo e importit është 9.518.160 Euro. Kosova në Shqipëri ka eksportuar më tepër: metale, artikuj metalik, ushqim, pije alkoolike e joalkoolike, duhan, artikuj ndërtimor dhe artikuj prej lëkure. Kosova prej Shqipërisë ka importuar më tepër: ushqim, pije alkoolike e joalkoolike, duhan, metale e artikuj metalik, prodhime minerale dhe prodhime bimore. Në tregjet e vendeve të rajonit, Kosova më tepër ka eksportuar mbeturina të hekurit, prodhime të llamarinës, prodhime të mishit, të qumështit, patate dhe artikuj tjerë ushqimor. Vend të rëndësishëm zë eksporti i lëkurave në Kroaci, pastaj prodhimeve të gomës nga “Ballkani” i Therandës. Prodhimet e Kosovës të cilat po plasohen në tregun e Bashkimit Evropian janë: “Lipa-çips” nga Vushtrria, të cilat po eksportohen në Bullgari, Rumani dhe Suedi. Prodhimet kosovare gjithashtu po plasohen edhe në Gjermani, Zvicër Itali dhe në vendet tjera të BE-së.
Nga viti 2005 në vitin 2006 importi ka shënuar rritje për 2,08 %. Rritje më të madhe ka shënuar në Maqedoni dhe në Itali, ndërsa rënie, në Gjermani, Serbi, Slloveni dhe në Shqipëri.
Në bilancin e përgjithshëm tregtar, me pjesëmarrje 10 % të seksioneve, Kosova ka eksportuar metale dhe prodhime të metaleve 54 %, produkte minerale 12,29 % dhe lëkurë dhe artikuj të lëkurës 11,89 %. Po ashtu sipas seksioneve, me pjesëmarrje me 10 % në të gjitha seksionet ka importuar: metale, artikuj të metaleve 19,4 %, ushqim të përgatitur, pije alkoolike, pije joalkoolike dhe duhan 13,43 % dhe makineri, pajisje elektrike, pajisje telekomunikuese 12,21 %.
Gjeografinë e këmbimit tregtar në periudhën e pasluftës ka filluar ta ndryshoje pjesëmarrja e Kinës, e cila gjithnjë e më shumë po depërton me prodhimet e veta ne tregun kosovar.
Përfundim: Gjeografia e këmbimit tregtar të pas luftës nuk ka ndryshuar shumë nga ai i paraluftës. Kosova e tronditur dhe e shkatërruar nga lufta, shumë ngadalë po futet në procesin e tranzicionit në të gjitha aktivitetet tjera ekonomike e sidomos në ato që reflektojnë në tregti. Tregjet e humbura të Kosovës në prag të luftës dhe gjatë sajë, shumë ngadalë dhe më shumë vështirësi po rikthehen. Ekonomia shoqërore e paraluftës me zvarritje të privatizimit dhe të ristrukturimit është në kolaps. Ekonomia private ende është e vogël dhe në fazën e strukturimit, të cilës përveç që po i mungon infrastruktura ligjore për të eksportua po ashtu po i mungojnë edhe kreditë financiare. Burokracia e UNMIK-ut e ka vonuar nënshkrimin e kontratave për tregti të lirë me vendet afariste të Kosovës. Investimet kapitale nga jashtë po mungojnë fare, më tepër për shkak të mos përcaktimit të statusit politik të shtetit të Kosovës por edhe të hezitimit të investitorëve të jashtëm në një Kosovë që po ballafaqohet edhe me dukuritë e abuzimeve dhe të korrupsionit.
Pasqyrën e vërtetë se në çfarë gjendje ndodhet Kosova e tregon bilanci tejet i disfavorshëm e këmbimit tregtar. Dalja nga kjo gjendje e rëndë e bilancit tregtar mund të bëhet nëse pa hezitim ndermirën disa masa më të nevojshme, para së gjithash: 1. të fillohet me liberalizimin e tregtisë përmes vazhdimit të lidhjeve të marrëveshjeve për tregti të lire me vendet partnere tregtare, 2. të bëhen përpjekje nga institucionet kosovare e në veçanti nga Ministria, Oda ekonomike etj., që Kosova sa më parë të inkuadrohet në organizatat botërore të tregtisë, 3. paraprakisht të harmonizohet infrastruktura ligjore e Kosovës me ligjet e Bashkimit Evropian, 4. sa më parë importi të orientohet në lëndën e parë të domosdoshme që do të krijonte riprodhim të zgjeruar dhe afatgjatë, 5. të orientohet prodhimi vendor në eksport, 6. të definohet qartë politika ekonomike në përcaktimin e prioriteteve të sektorëve prodhues; në ndryshimin e politikave fiskale; në favorizimin e prodhimeve vendore përmes kreditimit; në infrastrukturën ligjore për të tërhequr investitorët; në përcaktimin e kritereve për cilësi të prodhimeve konform standardëve ndërkombëtare, më qëllim të rritjes së konkurrencës në tregun ndërkombëtar etj.

A geographical analysis of Kosovo trade exchange in the post-war period

Conclusion: The geography of trade exchange after the war does not differ much comparing to that before the pre-war period. Shocked and destroyed by the war, Kosova is very slowly going through transition process including all economical activities especially those involving trade. Lost markets of Kosova during and after the war are very heavily and with many difficulties are being regained. The pre-war socially owned economy is collapsing due to slow privatization and restructuring process. The private economy is still scarce and going through restructuring that lacks not only proper legislation but also no proper financial support. UNMK bureaucracy has delayed the endorsement of free market agreements with entrepreneur partners of Kosova. The is no foreign investment this is mostly due to the non-determination of political status of Kosova but also much do to the reluctance of the foreign investors to invest in Kosovo that is coping with mismanagement and corruption.
The very negative trade exchange balance shows the real situation which Kosova is going through. In order to find a way out of this very bad situation regarding trade exchange balance it is necessary to undertake following steps having no hesitations, first of all: 1.To initiate market liberalization through continuous agreements on free trade with trade partner countries.2. To strengthen efforts of Kosova institutions mainly the Ministry, Chamber of Commerce etc, to make Kosova join international trade organizations, 3. To adopt Kosova legislation in compliance with that of European Community, 4.The import should focus the raw materials most needed to provide extensive and long term production. 5. The domestic production should ensure reliable export. 6. To clearly define economic policies in prioritizing of production sectors; change fiscal policies in order to support domestic production through business loans, to revise legislation for more efficient attraction of foreign investments, in defining quality criteria and standards complying those international ones, to encourage competition among global markets etc.


Fragmente nga historia e këmbimeve tregtare
në Juglindje të Evropës

Është diçka më se e njohur që, një e keqe sjell me vete edhe shumë të këqija të tjera. Kjo thënie, e raportuar për rastin e Kosovës, ilustrohet me faktin që, shtypja e trysnia e vazhdueshme, e ushtruar gjatë epokave të ndryshme historike ndaj kësaj treve, qoftë përmes pushtimeve territoriale, qoftë përmes kufizimit në shkallë të ndryshme të të drejtave dhe lirive individuale, është shoqëruar me pengimin apo edhe frenimin e ecurisë normale të jetës sociale, ekonomike dhe kulturore.
E shtrirë në një sipërfaqe prej 10907 km2, Kosova zë një vend qëndror në Gadishullin Ballkanik. Pra, parakushtet për një zhvillim të shumanshëm e të gjithëmbarshëm nuk i kanë munguar asnjëherë. E, megjithatë, për shkak të efekteve negative të faktorëve gjeopolitikë e të natyrave të tjera, Kosova vazhdon të mos çapitet me shpejtësinë që do të ishte normale për të. Në kohën e sotme, pengesë e madhe në këtë aspekt e, për rrjedhojë, gjendja e pavolitshme e Kosovës në marrëdhëniet e veçanërisht në shkëmbimet tregtare me vendet fqinje, ka qënë zvarritja e zgjidhjes së statusit të saj.
Trajtimi i dinamikës së shkëmbimeve tregtare të Kosovës me shtetet e tjera në periudhën e Pas Luftës së Dytë Botërore përbën objektin e një punimi me interes të përgatitur nga dy intelektualë kosovarë, zotërinjtë Hajriz Meleqi dhe Demir Reshiti. Vlen të nënvizohet qysh në fillim se, larg modeleve stereotipike të grumbullimit e të derdhjes me hamendje të ca të dhënave, herë më domethënëse e herë pa thelb, punimi i sapopërmendur të ngjall njëherazi kërshëri e respekt për mënyrën si është ndërtuar e për gjetjen e përgjigjjeve të sakta e horizonthapëse që e përshkojnë si një fill i kuq fund e krye. Çdo nënndarje strukturore është e menduar mirë dhe plotësisht e motivuar.
Vërtet problemi i vendosur në qëndër të studimit është i karakterit ekonomik-financiar. Këtë e thotë shkoqur vetë titulli i punimit. Por, po të tregohemi paksa të vëmendshëm, duke përdorur një lexim jo të shpejtë, por me laps në dorë, arrijmë në përfundimin se në të ngërthehen një morì elementësh e fusha të ndryshme. Shkëmbimet tregtare, lakorja e tyre në kohë e në hapësirë, është zbërthyer në kontekstin dhe nën ndikimin e ndjeshëm të faktorëve të tjerë, politikë ose jo, kombëtarë, rajonalë dhe ndërkombëtarë. Ndodhemi para mjaft grafikëve e tabelave sintetike e gjithëpërfshirëse dhe, sakaq, “midis rreshtave” (shifrave) nxjerrin kokë në mënyrë të qartë interesa qarqesh e strukturash të ndryshme, që bëjnë ligjin në momentin përkatës.
Duke qënë objektivë dhe realistë, autorët e punimit nuk kanë anashkaluar asnjë hollësi negative, paçka se kjo mund të krijonte rrezikun e mbjelljes së një farë fatalizmi a pesimizmi. Të vetëdijshëm, mbase, edhe për këtë, autorët përcaktojnë edhe “terapinë” që do të çonte në shërimin e “sëmundjes” dhe në shëndoshjen e strukturave ekonomike-tregtare, duke i aftësuar këto të përballen me sukses me vështirësitë që nxjerrin heraherës koniukturat tregtare dhe të zhvillojnë shkëmbime me vendet e tjera si partnerë të barabartë e të fuqishëm.
Dua të theksoj gjithashtu se arritja në konkluzionet e rekomandimet që japin autorët, është rrjedhojë e një shtjellimi të natyrdhëm e logjik të situatave. Prandaj çdo frazë e formuluar prej tyre në këtë drejtim ka peshë dhe duhet mbajtur mirë parasysh nga institucionet shtetërore dhe nga organizmat private, që zhvillojnë e drejtojnë sektorin e tregtisë në Kosovë.

Prof.univ.dr. Stelian Brezeanu



[1] Născută în 25 septembrie 1976 la Constanţa. Licenţiată în drept la Universitatea din Bucureşti şi absolventă a masteratului de drept comunitar şi internaţional a Universităţii Nicolae Titulescu din capitală. În prezent ocupă funcţia de consilier parlamentar la Grupul Minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor. Fire jovială şi deschisă, apreciază modernitatea şi spiritul european, neuitând însă să pună în lumină valorile tradiţionale autentice, în spiritul unităţii în diversitate.

[2] Id. 2, p. 205
[3] Afirmaţia aparţine ziarului turc „Cumhuriyet”
[4] JO nr. 217 din 29 decembrie 1964;
[5] JO L 254 din 30 septembrie 2005
[6] Site-ul Comisiei Europene
[7] Decizia Consiliului 2006/35/CE din 23 ianuarie 2006, JO L 22 din 26 ianuarie 2006;
[8] Regulamentul Consiliului nr. 2500/2001, JO L 342 din 27 decembrie 2001
[9] Ali Babacan, Ministrul Economiei şi negociatorul – şef al Turciei cu UE;
[10] Recep Tayyip Erdogan, Prim – ministrul Turciei
[11] Strategia extinderii şi principalele provocări pentru perioada 2006 - 2007

No comments: