PARNASSÓS

Anton Çefa

Născut la Shkodra în 1934 într-o veche familie cu tradiţii patriotice, opozantă regimului dictatorial, absolvent al Institutului Pedagogic din Shkodra şi al Facultăţii de Istorie şi Filologie a Universităţii din Tirana, Anton Çefa a lucrat ca învăţător şi profesor de liceu. După căderea regimului comunist, a fost unul dintre fondatorii ziarului „Shkodra”, primul ziar democratic local din Albania. A fost, de asemenea, membru al colegiului de redacţie al revistelor „Raza noastră” şi „Clopotul Duminicii”. Pentru o scurtă perioadă, a fost directorul postului Radio Shkodra. În anul 1993 a emigrat în SUA. Din 1994 a fost editor al celui mai vechi ziar albanez din diaspora, „Dielli” (Soarele), organ al federaţiei Panalbaneze Vatra din Boston. Este autorul volumelor „Fereastra unui strigăt” (Dritarja e një britme, 1999), „Tăcerea are sunet de piatră” (Heshtja ka tingull guri, 2002) şi „Cuvinte în lanţuri de amurg” (Fjalë në vargoj të muzgët, 2003). Alte cărţi semnate Anton Çefa: „Psihologia etnică a poporului nostru”, „Educaţie populară albaneză”, „Psihologia etnică a poporului nostru – tradiţia”, „Critică literară: studii, analize, interviuri”, „Portrete”, „Dezmeticiri publicistice”, „Cu Noli şi Konitza la Vatra – eseuri”. Două volume traduse de el din italiană şi engleză se află sub tipar.

Ce este poezia? / Ç’është poezia?
În loc de prefaţă / Në vend të parathënies

Pentru tine, poezia este spaţiul sufletului în spaţiul cuvântului.

Pentru poet, poezia este durerea luminii, răbufnirea sângelui, înflăcărarea sentimentului, piatra gândirii.

Pentru omul de studiu, poezia este un tărâm între raţional şi iraţional, între real şi imaginar, între ceea ce se exprimă şi ceea ce nu poate fi exprimat.

Pentru om, poezia este întruchiparea străvezie a visului, iluzia în care se repetă sufletul şi lumea, dar şi esenţa unde se plămădesc idealurile în coaja conştiinţei şi a inconştientului nostru.

Pentru umanitate, poezia este una dintre dimensiunile cele mai umane ale lumii în general şi ale fiecărui popor în parte.

Pentru popoare, poezia este o urnă propriu-zisă, în care se păstrează, ca pe relicva cea mai scumpă, resturile sfinte ale strămoşilor.

Pentru noi, albanezii, poezia este ţipătul neamului, strigătul pământului, setea ierbii, focul vetrei, cenuşa ce rămâne după incinerarea osemintelor străbunicilor noştri.

Pentru colegii mei, pentru generaţia poeţilor nonconformişti, care a crescut şi a îmbătrânit fără a se bucure de libertatea de expresie şi de cuvântul tipărit, poezia este o convorbire îndelungată cu sinele întru ocrotirea demnităţii şi, în acelaşi timp, o răbufnire împotriva dictaturii.

Zgomot de paşi
(Zhurmë hapash)

Zgomot de paşi ce se îndepărtează
stingându-se încet în aerul de noapte,
zilele mele,
nuntă a tăcerii
şi moarte a cuvântului.

Dorinţă:
Opriţi zgomotul unui pas
ca să-l luminez cu razele
stelei unei singure sclipiri,
să-l stropesc cu fântâni de sunete
care ondulează
în bălţi de tăceri.

La capătul ascuns al cuvântului
(Në skajin e mshehtë të fjalës)

La capătul ascuns al cuvântului
am pus hotarul
şi am jucat cu mine
rrasabuç[1].

Singurătatea n-am învins-o,
nici pe mine însumi,
ci m-am strecurat în ultimul cuib al răbufnirii.

Apoi, ca în glumă,
deasupra oaselor de vorbe fără sfârşit
am pus o piatră de shpan[2].

Fereastra unui strigăt
(Dritarja e një britme)

Ca de obicei, lenea
dimineaţa deschis-a fereastra
unui strigăt.

Până la asfinţit
îmi vor asurzi urechile
şi nu voi mai putea asculta
tăcerea nopţii.

În groapa deschisă a zilei
vor cădea toate ţipetele
aidoma cadavrelor în groapa comună.

Pe plăcile de marmură iluzorii
aştern foametea luminii
ca pe o cunună.

Sunt prizonierul întunericului
(Jam rob i errsinës)

Sunt prizonierul întunericului
ca un ciot bătut undeva,
în spaţiul fără margini al unei nopţi.

Aruncat sunt
într-un delir ameţitor,
fără scăpare.

II

Dar sunt şi prizonierul sufletului meu,
al corpului şi al cuvântului meu.

Iluziile,
trezire de cutremur într-un vis teribil,
arzător, nesfârşit.
Sunt prizonierul lor.

III

Când va veni, oare, ziua să ies şi să strig
fără teamă,
propriul nume până la cer?

Prin prăpăstii
(Honeve)

Pe marginea prăpastiei
nu vorbesc.
Nici eu nu ştiu, nici tu,
în aer nu se simte nimic.

La prăpastia zânelor
şi a numelor
ţip
şi nimeni nu-mi răspunde
„Nime-e-eeni”.

La prăpastia iubirilor
devin flacără.
Pe buzele visului alunec
şi singur cuc rămân.





Hiqmet Meçaj

Poet, prozator, eseist şi gânditor albanez născut la 2 mai 1944 la Vlora (oraş aflat pe malul albanez al Mării Ionice), membru al Uniunii Scriitorilor şi Artiştilor din Albania încă din anul 1964, iniţiatorul şi unul dintre fondatorii Clubului „Drita” (Lumina) al scriitorilor albanezi din Grecia, autor al volumelor: „Pornirea” (poezii, 1967), „Zile de primăvară” (poezii, 1971), „Pământ neadormit” (poezii, 1983, premiul „Cel mai bun volum poetic al anului”), „La voi eu bat” (poezii, 1988), „Sinuciderea lumânărilor” (poezii, 2000), „Păpuşile pădurii” (roman, 2002, 2003, câştigător al concursurilor „Drita”, Toena şi Onufri), „Memorie inventată” (poezii, 2003), „Spre Nicăieri” (nuvele, 2003), „Puţintelul” (roman, 2003). Hiqmet Meçaj este inclus în nenumărate antologii şi manuale şcolare şi aparţine curentului literar microlumism, întemeiat şi lansat de el.

Dimineaţa sandalele-şi desface
(Mëngjesi sandalet zbërthen)

În pântecele greierului
vara respiră
din cântec plesneşte
frunzele-şi pierd verdele
apa răpeşte pielea cu voluptate
vântul moare după puţin vânt.

Peisaj cu focuri aprinse
uitate-s cocioabele behăitoare
sufletul îşi părăseşte trupul
se mişcă lejer
unde copilaşul se rujează
când dimineaţa sandalele-şi desface.

Statistică
(Statistikë)

Este o regulă generală
să numeri furnicile când intră-n tunelul întunecat
fără lumină electrică, măcar un beculeţ
darmite să le deosebeşti, să le pui nume şi prenume
să găseşti cuplurile de îndrăgostiţi, ucigaşii
cine a făcut avort, cine a încălcat legea,
artiştii, arhitecţii, traficanţii.

Pe toate vrem să le avem numerotate
casele din stânga şi dreapta, pare sau impare
banii în bancă, notele la şcoală
iar pădurea nu-şi numără copacii
vulpile şi lupii
câte ace are un pin, câte frunze-şi scutură un plop
Peştii intră fără o anume identitate prin mări
n-au nume şi prenume, titluri grele
de pildă Alexandru cel peşte al optulea
Louis Foca al şaselea
se învârt în regatul pe care l-au construit singuri
şi şterg numerele
fără gumă de şters.



Fără anestezie
(Pa narkozë)

Fără ochelarii +2
literele mi se par linii
numerele – fără valoare. Asta nu mă-mpiedică
să ridic paharul
să gândesc de ce a fost prins tocmai acest peşte
plin de mări memorizate-n solzi, acum inert.

Îmi pregătesc operaţia. N-am nevoie de ochelari +2
nici peştele de anestezie. Nu mă gândesc
deloc la mările lui
care mamă l-a născut, unde-i vâslesc puii
ce peşte îndrăgostit suferă după el.

Ştiu, marea nu se va goli niciodată
mereu îşi spală memoria
nu ţine cimitire, cuvântări, in memoriam
niciodată n-a condamnat rechini pentru crime de război
le împarte tuturor în mod egal
sarea şi aerul.


Tainele Străzii Terpsihoris
(Të fshehtat e Rrugës Terpsihoris)

Pe Strada Terpsihoris7 nu se întâmplă lucruri mari
se mişcă maşini cu femei şi bărbaţi înăuntru
pe alături găseşti prezervative ca peste tot
se vorbesc multe limbi, sus huruie avioane.

Dar şi strada asta-şi are tainele ei
îi înţeleg necrologurile, şoaptele, trotuarele
toţi pleacă, o umple, o golesc
ea – tot acolo, sub ploaie şi soare
cu câinii ce vorbesc în câineşte
urinează la picioarele frumoaselor doamne
când voluptatea creşte, iar soarele se stinge.

La Terpsihoris mereu suprafaţa păşeşte
alunecă spre mare
se urcă spre deal
în asfaltul negru, în adânc
timpul a încremenit
căci n-are cine să-l sape.


Deflorarea
(Çvirgjërimi)

Într-o seară, un amic al mea
văzu pisici moarte căzând din cer
simţi desigur duhoarea, stropii de sânge
absenţa mieunatului
în acea seară uimitor în locul cerului
eu văzui un sân imens
cu un sfârc voluptuos cafeniu
şi somnul prins de el cu o capsă parcă

Totul dormea, vântul sforăia
cerul se golise de culori
stelele căzuseră peste marele sân
ca nişte mucuri de ţigară
Olimp fumega.

Nimeni nu putea suge din sfârcul cafeniu
fie el un copilaş înfometat
sau bărbat aprins de lunga îndepărtare
mi-am pus buzele mele minuscule
şi-am speriat pisicile moarte
ce cădeau neîntrerupt din ceruri
pierzându-şi mieunatul.

În acea seară lui Parthenon i-a curs un şiroi subţire de sânge
începuse deflorarea
sânul se umpluse cu lapte
din buzele mele tăcerea s-a speriat
şi tăcerea s-a speriat
nu ştiam: sunt bărbat aprins de lunga îndepărtare
sau un copil deflorat în mod straniu.


Ferik Ferra

Soare dificil
(Diell i vështirë)

Poet şi traducător albanez, născut în anul 1934 la Kruja (capitala Albaniei în epoca lui Skanderbeg), urmaşul unei celebre familii de negustori, fiul Contelui Ferra, Ferik Ferra a început să scrie poezii încă din primii ani ai şcolii, dar a debutat cu volum abia în anul 2001, la vârsta de 67 de ani. Înţelegând că poezia pe care o scria nu putea fi publicată în condiţiile impuse de dogmele realismului socialist, dar nici în haosul începuturilor tranziţiei, Ferra a scris în tăcere, departe de cercurile literare oficiale şi de presă, cu un calm şi răbdare olimpice. A publicat până acum volumele: Depăşind veacul (2001), În soarele dificil (2002), Noaptea morţii a doua (2003), Visul celuilalt ţărm (2006) Flautele iernii (2008) şi câteva volume bilingve, în albaneză, respectiv italiană şi engleză. Trăieşte la Tirana.

Pornire
(Nisje)

Orice pornire-şi are partea-i magică
ce aruncă bucuria-n gropile vaietului
sau în noroaiele admiraţiei.
Aici se inspiră aerul strâns al cerului
şi se ofilesc florile de câte ori le privim
ispitiţi de nectarul basmelor
unde se mişcă sângele vieţii, spre mirarea tuturor.
Braţele ridicate
sub balconul providenţei
spre a îngheţa caldele rugăciuni
pe cearşaful bleu-negru al aştrilor.
Membrele rupte de prin pustiurile vremii
unde viaţa specială pentru fiecare sac de vise
atârnă de cruci nevăzute de năpastă.
Facem imposibilul pentru a ne sătura erosul
cu mierea pipăibilă a lunii.
Anii - în spatele cerului
încremenesc pe buzele îngerilor
acolo, unde vânturile zglobii
adună frunzele tuturor timpurilor.

De sub orizontul răsturnat
Acum nu zărim decât vârful crucii.


Epidaurus

Treptele urcă
picioarele cerului
ghirlanda pietrelor pe guşa spaţiului
topeşte pânza soarelui
peste aurul grânelor.
Brizele vremii ascund
stingerea anotimpurilor în mucegai de clorofilă
îngreunate de ceea ce picură
din balta ochilor noştri.
Peste galopul calului nopţii
eterul găseşte buzele actorilor
în urechea luminişurilor tăcerii.
Ard flăcările tragediilor
străpunse de scânteierea
stelelor Helenei[3].
Genul geniilor
În veşnicul colţ al angoasei
(-şi)aşteaptă preţul tragediilor.



Aceste cinci milenii
trecură pe nesimţite,
Troia arde-n continuare pe orizont
pârjolind frumuseţea Helenei.
Fulgerele lui Zeus
scriu peste gloria cerului Iliada.
Cineva a agăţat timpul la călcâiul lui Ahile.
Să fi străbătut oare săgeata
tot praful cosmic...
Tirana, 20. 12. 2005

Tăcere străvezie de îngeri
(Heshtje e tejdukshme ëngjëjsh)
Palatul papal
În bolta cerului - palatul
tăria minţii la-nălţare
rugăciune-n rezonanţă de amurg
zidurile separă tăcerea de zornăitul săbiilor
cu o limbă moartă de o sută de ani
fluturi de apoteoze ard pe altar,
tăcere străvezie de îngeri
nu se mişcă piroanele de pe cruce.
Soare cenuşiu şi noapte la mijloc,
nesfârşit de răbdare sub picioarele îngheţate
pe mătasea marmurei
unde rod picioarele noastre.



Zorii pe care nu i-ai văzut
(Agimi që nuk pe)

Cerul s-a golit, luna a apus
împingând în grabă perna razelor.
în cupa nopţii stelele s-au rătăcit
cine ştie pe ce pelerine de îngeri lucesc aurite.

Cearşaful alb al zilei s-a ridicat peste munţi
nu putem prinde clipele cu alergătura inimii
somnul întins-a oasele obosite de ani
frigul dimineţii înfiorat-a florile şi cărnurile.

Mugurii razelor răsar peste lava zorilor
respiraţia rămas-a spânzurată de cârligul speranţei
râul lacrimilor îşi începe drumul pe caldarâmul tăcerii
peste ochii tăi, mamă, ce stau închişi pentru întâia oară.



Noi toţi
(Të gjithë ne)

Noi toţi avem câte o noapte
tăcută, lungă, lenevoasă
cu toţii avem câte o zi
obosită, albă, amorţită
cerul s-a umplut cu nuferi albaştri
Sunete verzi aleargă prin guşa păsărilor
un înger şi-a pierdut casa soarelui
la anticameră tăcerea
nu vrea să intre
nici în zi şi nici în noapte



Boboc de trandafir
(Gonxhe trëndafili)

Boboc de trandafir
în gheaţa de sticlă a paharului
boccele de sânge - petalele
pe ramura aplecată spre vaiet,
vâslă de clorofilă
ruptă în visul vieţii
în tristeţea razelor
privite neîntrerupt
de ochii vidului.


[1] Un joc tradiţional din Nordul Albaniei.
[2] Un tip de piatră conţinând siliciu.
[3] Helena din Troia.

No comments: