TË FTUAR / INVITAŢI (I)

Llambi Gjikuli

Ceremonii de-lumânări-aprinse
(Ceremoni qirindezura)





Poet şi prozator albanez născut la Hundecova din Saranda în anul 1948. De profesie medic veterinar, a început să scrie de timpuriu. Între anii 1975 şi 1990, oficialităţile regimului dictatorial din Albania i-au interzis să publice. Este membru al Ligii Scriitorilor din Albania şi autor al volumelor: Diamante sparte, 1995, Eşti un pom complet dezgolit, 1997, Cântecul salciei uitate, 1999, Cerul transpiră printre nori, 2002 (poeme) şi Farmecul nopţii (nuvele), 2002. Trăieşte la Salonic.




Testament
(Fiului meu, Genti)


Îţi las pământul
fiul meu

Îţi las plugul şi sămânţa
Îţi las apa şi izvorul
ca setea bolovanilor s-o stingi
În scris pe toate ţi le las
ştamiplate la notariat
Dar
Lacrimi nu-ţi las
o, fiule,
nici tăcere şi vaiete
Îţi las cântecul, fiul meu
şi isonul, ca să nu fii singur
vocea mea îţi las
ca să te trezeşti devreme
Câns viaţa mea va seca
Să laşi o bucăţică de pământ pentru moartea mea
la mine în ţară
un pumn de pământ să arunci
câteva pietricele de mare şi spumă de val
şi un cuib
pune-mi pe frunte
să se odihnească păsările în zbor.



Poezia mea
(Poezia ime)


Am cântărit cu tine
toate înţelegerile între noi
cu un contract pe viaţă
fără prezenţa avocaţilor şi a criticilor
Mi-ai aprins ţigara
când noaptea mă amărâse
şi gurile ei se sfâşiau
într-un dosar ce-ţi aminteşte
gafele de altădată, ale dispreţului.
Rămas-am singuratic din nou
m-ai trezit aducându-mi
un cald anotimp din cei ce acoperă cu frunze
spunându-mi:
“Te-am la mână, sluga mea!Ne revedem mâine!”



Ceremonii de-lumânări-aprinse
(Ceremoni qirindezura)


1Au ars măslinii
pieri nobila domnie verde
vaietul lor aprins-a candelele nopţii
pe un mormânt tăcut.


2Cântecul întârziat al greierilor
a adormit un izvor micuţ
ce secătuia de văpaie.


3Călătoriile s-au sfârşit şi turiştii plecat-au
dar au rămas în urma lor tablourile ce privesc
acordate în seara aprinsă a ţărmurilor.


4Toată viaţa pârâul acseta printre munţi
poartă greutatea fulgerelor şi a apelor ce fac spume
Păsări călătoare urmăresc luna răsturnată
cu o pelerină învelită-ntr-un voal.


5Am luat în piept timiditatea ta
ce aprindea cucerirea demolatoare a tăcerii
În taina neprihănită a dimineţii
Helena a călătorit la fel ca tine.


6Lacrimi îndulcite iubirile pomilor
învie în faţă
frumuseţea foşnitoare a focurilor
Un templu de iarbă mai încolo
A deschs ochii florali ai anotimpului.


7Cădeau orele. Ceremoniile lumânărilor aprinse
îmbrăţişau imnurile sub lumina iubirii
dorinţele se distrau în aceeaşi limbă.



Necazurile tale
(Andrallat e tua)


Mă sprijineam de necazurile tale
ce-mi erau suficiente pentru o clipă scurtă
deşi fragilitatea ta era independentă
deşi frumuseţea ta era un izvor pentru maniaci.
Eu mă sprijineam de necazurile tale
ce acopereau mugurii lui martie cu flori
deşi tu nu mi-ai dăruit nicio amură neînmugurită
în trecutul imperfect al viciilor tale.



Balada lunii
(Balada e hënës)

“Ai întârziat,” mi-au spus izvoarele,
“Ai întârziat,” mi-au spus păsările din vişini.
Veni toamna, şi-au expus mărunţişurile
“Oh,” zise mama, “pe scări m-am rănit!”

“Oh” zise mama, aştrii de departe
S-au spulberat la piciorul ei
În spinarea lor străveche o răpiră
Lăsând-o în apus şi într-un colţ.




Clipă
(Çast)


Trezeşti un copac
şi răsar mugurii
Vine un nor
şi-ncepe o ploaie
Trece un fluviu
şi salcia tremură
Noaptea băut-a lacul sufleelor
De ce n-ai vorbit, omule?!



Gjek Marinaj





Poet, eseist, editor şi pedagog născut în 1965, fondator al Asociaţiei Scriitorilor Albano-Americani din SUA, director al revistei Pena, autor al volumelor „Infinit”, „Nu-mi pleca departe”, „Cealaltă parte a oglinzii”, ”Rugăciuni în a opta zi a săptămânii”. Trăieşte în SUA.




Caii[1]
(Kuajt)

Toată viaţa alergăm
Ne uităm doar înainte
Ce se-ntâmplă-n spate nu vrem să ştim
Noi nu avem nume
Tuturor cai ne spun
Nu plângem
Nu râdem
Tăcem
Ascultăm
Mergem încontro ni se spune
Niciunul dintre noi nu-i deştept
Cine fu cal de rege
Postul - bun
Cine fu cal de prinţesă
Primi şa de aur
Cine fu cal de ţăran
Avu şa de fân
Cine fu cal sălbatic
Toată viaţa dormi afară
Dar am fost şi-am rămas cai
În faţa omului!





Petraq Kote


Poet, prozator şi eseist născut în 1959 la Fier, Albania, autor al volumelor Cântec nebun, Bătut-au clopotele, Pierderea, Muza, Cântec nepovestit, Cântecele din vechime, Întâmplare printre Muzaka, Bun venit, rămas-bun şi Portretul mi-am atârnat pe peretele vremii.





Trenul ce fuge de durere
(Treni që i ikën dhimbjes)

Mi-au venit în minte pilonii de onoare ai casei
ce şine pentru calea ferată
a vieţii au devenit;

Şi bunica cu bunicul
care trenul încrederii trăgeau
trenul cu care călătorea familia noastră mare.

Pe urmă
tata şi mama şi-au schimbat trenul
într-o gară ca o viaţă

Iar acum când trag
trenul zgomotos al familiei mele zgomotoase
îmi vine să mă cert cu pilonii ce putrezesc
cu acoperişul ce picură
şi cu viaţa ce se sfârşeşte într-o viaţă...



Plopul uscat, cocorii şi scriitorul
(Plepi i tharë, gargujt dhe shkrimtari)

Ca un os smuls din cimitir
pe marginea drumului stă un plop uscat
nişte ciori, aşezate pe ramuri, blesteamă
obosite drumul nebun.
Un bufet dărăpânat deţine
singur-cuc
un scriitor
şi el, aidoma ciorilor, cu paharul
înjură junghiul
oh,
drum fără-de-drum
pe drumul nebun.
Se uită-n sus
vrea să le vorbească
din dinţii minţii strânge
cât de mult se chinuie
eh, în sfârşit
creierul muşcat
îi eliberează gura.
… au fost nişte ani o, păsărilor negre
când sufletul bun stăpânea pământul…

apoi blesteamă anii peste care calcă
îşi închide gura bine
şi nu mai povesteşte…



... tinerii ţârani fără glorie
(… fshatarët e rinj pa lavdi)

Merg spre satul meu de naştere…
Zeci de ani cu geanta din spinare
cu praf
cu nori
cu ceaţă de simţuri îmbrăcat.

Cineva îmi ascunde imaginea! …

Pe umeri n-am glorie, am doar praf
pulbere naturală
voci murdărite şi priviri murdare.
Din nefericire
car şi suferinţaedhe vuajtjen,
căci prietenii-mi sunt deştepţi
iar duşmanii – proşti!

Când voi ajunge-n sat îmi voi scutura hainele
dar
dacă o voi găsi în viaţă pe iubita mea
că-n faţa altcuiva merită să mă prezint curat şi fără nori?!
Oh,
nu pot trece
de sub pragul satului
prin castelul unde mă apăream cândva de duşmanii deştepţi
au pus pesemne
desigur
sub castel
mormântul iubirii mele!

Un corb mă anunţă c-a murit şi mormântul
nu prea-l înţeleg!
Mă-ntorc...
întors ca un sacou vechi
la
la croitorul chior


Oraşul fără minte
(Qyteti pa mend)

Pe harta oraşului
Cenuşa guerilă aruncat-a noi semne topografice:
şi gloanţele
grenadele
minele
cuţitele
politicile
iar sângele
şi-a desenat pârâiele
izvoarele
O, Doamne… din care se bea!
Şi veteranii
i-au ridicat din nou monument minciunii.

Mintea?!
Oh, mintea
nu se afla în oraş atunci…

Pe harta oraşului
mintea-şi are locul gol.

Mi-e teamă că într-un viitor
când mintea va fi prezentă
nu va mai fi loc pentru minte în oraş
iar răsăritul soarelui
îl voi vedea prin aripile corbilor – dimineaţă.



Durere
(Dhimbje)

M-au păsărit chiar şi duşmanii
iar fratele mă arde cu soarele…
Pământul strigă după apă
Imaginaţia se-ntinde urlând…
Ucise sunt graniţele imposibilului
dar puterea viselor nu mai are picioare.
Cad frunzele sufletelor toamna
şi briza dorului le-mpinge cu vârful degetelor



Merita Bajraktari McCormack

Înviere de poeţi
(Ringjallje poetësh)

Lumea s-a cutremurat ca niciodată înainte
Munţii, vârfurile-nflăcărate s-au aprins
Vulcanii au erupt din nou
Creaturile uriaşe alergat-au prin dealuri.

Noua lumină a renaşterii
A fost făgăduită, pe acel re-nceput de viaţă
Poeţii l-au simţit primii
Şi-au început să scrie versuri de speranţă.





Dashnor Selimi

Visele mele
(Ëndrrat e mija)

În fiecare dimineaţa plec devreme
Ca un nebun.
Fără a mă stropi cu vreun parfum trist
Cui să-i spun adevărul?
Doar cămaşa albă a pereţilor
ţine ascunse visurile mele.



Lindei mele
(Lindës sime)

Ochii tăi.
Buzele tale.
Părul tău.
Semne lăsate de fulger.

Zbor pe aripi de nori
Inot peste valuri de mare
Imi fierbe sângele-n vene
Cât te iubesc, Linda!



Învăţătoarea şi copiii
(Mësuesja dhe fëmijët)

Tabla din spatele învăţătoarei
E neagră.
Copiii, palizi, nu vorbesc
Învăţătoarea – tăcută
Priveşte podeaua cât un cer.
Copiii rod creioanele cu dinţişorii
şi visează la câmpiile cu căpşuni.



Dorinţă
(Dëshirë)

Să te săruţi când
Lipseşte curajul, să te săruţi.

Să bei vin vechi
Din butoaiele pivniţelor, să bei.

Să-ţi aminteşte de fructe
In noaptea tomnatică, să-ţi aminteşti.

Să fredonezi cântecul uitării
A învierii, s-o cânţi.




Ziko Ll. Kapurani


Doamna Mario
(Zonja Mario)


Doamna Mario dimineţilor
le aruncă pe umeri
apă cu gene din frumuseţea ei
le aruncă
goliciunea umerilor ei frumoşi
ca să umple ziua.

Iese şi bea cafeaua amară
cu viţa de vie
plantată
de soţul ei
domnul Aleko, căpitan de navă.
Din ce în ce mai rar domnul Aleko
se-ntoarce acasă
cu cadouri scumpe.
Răsfoind cadourile
din porturile lumii
doamna Mario priveşte
un măr uitat
sub frunze
de culegători toamna
din care ieşea
soarele dimineţilor
unde se ascundea ochiul amurgului
şi se ivea iubitul ei al nopţilor târzii
şi întreabă:
“Veţi sta mult, domnule Aleko?”











[1] Datorită acestei poezii publicate în presa albaneză la începutul anilor '90, autorul a fost obligat să fugă din ţară, urmărit fiind de serviciile secrete comuniste, care îl damnaseră deja ca pe un adversar al regimului.

No comments: