ADHURIM LAKO: Două zile


Stau culcat, singur în dormitor şi-mi aduc aminte. Îmi ţin ochii închişi, deoarece dacă-i deschid mi-e teamă: avalanşa amintirilor, înghiţită de adâncimile trecutului, poate dispărea îndată.
Ţin minte când am început pentru prima oară serviciul la cimitirul oraşului, pe un deal. Aveam paisprezece ani. Fiindcă treceam printr-o perioadă financiară dificilă, în familia mea s-a hotărât ca eu să lucrez pe timpul vacanţelor de vară. Deja mulţi alţii făceau la fel, iar eu aveam nevoie să încep să pricep cam ce este viaţa, cu bunele şi relele ei.
Am pornit dimineaţa devreme cu o furgonetă neagră. Şapte sau opt inşi, aşezaţi unii în faţa altora, cu câte o traistă sau pâinică înfăşurată în hârtie, pe poală. Cu toţii mi se păreau dintr-o altă lume, mari, foarte mari, şi nu înţelegeam nimic din vorbele lor, din staturile lor. Cândva am ajuns, ne-a dat jos din furgonetă, eu păşind ultimul, cu inima strânsă şi cu prezentul ce se zbătea parcă-ntr-o colivie. În faţa mea se întindea un peisaj neobişnuit. Pentru prima oară în viaţă vedeam morminte înşirate la nesfârşit, regulamentar, asemănătoare, de departe, între ele, dar diferite, îndeaproape după formă, fotografii şi poveşti. Asemănătoare în tăcerea lor, în distanţa ce-i despărţea, în reflecţia pe care le-o redau soarelui. N-am mai suportat. Imaginea mi-a apăsat aşa de tare, încât m-am întors înapoi, la început cu pasul ameţit, apoi alergând pe o potecă. Plângeam şi nu pricepeam nimic. Un sentiment greoi îmi strivea pieptul şi mă sufoca.
Zilele treceau fără să le pese de nimic, una după alta, iar eu m-am obişnuit foarte repede cu toate. Am impresia că în acea perioadă s-a întâmplat deflorarea mea, fie fizic, fie sufleteşte vorbind.
(Aici e locul să afirm că de la toate lucrurile scrise ale vieţii mele nu mai reţin nimic, deci ceea ce scriu acum, dar şi cele pe care le vorbesc în general, nu ştiu cât sunt de adevărate).
Trecut-au ani şi, după ce mi-am terminat liceul şi apoi serviciul militar, datorită unor cunoştinţe de familie, s-a creat posibilitatea să încep să lucrez ca muncitor necalificat la Studioul de Cinematografie „Albania Nouă”, unde se făceau filme. Zic „trecut-au ani” uitând că trecuseră zece ani plini cu tot soiul de poveşti de dragoste, de prietenie, de trădare, de răzvrătire, încercări, teamă diformă şi omniprezentă. Acum puteam fi considerat bărbat în toată puterea cuvântului, deşi mă simţeam în continuare un copil castrat mintal şi neocrotit spiritual. În prima dimineaţă de muncă – ce mă aştepta în tot restul vieţii – m-am trezit din somn cam speriat. De data asta, treaba era mai serioasă. Îmi asumasem responsabilitatea să devin ca toţi ceilalţi, cu un vis micuţ în mine, că cine ştie, poate într-o zi aveam să le dovedesc că sunt cumva mai altfel, mai de sine stătător. Nu ştiu de ce angoasa aceea matinală era înconjurată de tristeţe. Toate pieţele, toate cărările erau îmbrăcate-n tristeţe. Mi-am luat puţina mâncare pregătită de mama, un pachet de ţigări, am salutat ca şi cum mă duceam în război şi am pornit. La plecare, am simţit un fel de invidie faţă de cei pe care-i lăsam acasă. Ei se simţeau tulburaţi că o parte a lor se ducea să se înfrunte cine ştie unde cu necunoscutul care nu era decât însăşi viaţa unde se adună toate urâţeniile acestei lumi şi puţine, foarte puţine clipe de a te simţi fericit. Iar eu eram tulburat fiindcă mă pregăteam să devin ca ei. Şi cât de mult înseamnă acea mâncare pregătită şi înfăşurată cu atâta grijă! Nu vroiam s-o iau cu mine, ca să le transmit cumva mesajul că sunt diferit, liber, că de azi încolo voi avea grijă singur de mine, sau pentru a-i învinovăţi pentru calea obligatorie pe care o urmam fără niciun strop de dorinţă.
Era o zi obişnuită de aprilie. Răcoare, dar nu frig. Chiar hainele mă deranjau; haine de muncă. Am ajuns imediat în staţia de autobuz şi am aşteptat, amestecat cu turma oamenilor obişnuiţi, turma proastă şi eternă, detestabilă şi dragă, cu sentimentul că sunt un străin şi o parte organică a ei... autobuzul a venit ca un animal obosit rău şi s-a oprit în faţa noastră înclinat pe o parte. M-am lăsat răpit de fluviul acela uman şi într-o clipită m-am trezit în mijlocul a sute de chipuri, fiecare cu câte o poeveste asemănătoare în ea. Am stat astfel încremenit timp de nu ştiu câte minute, prins în capcană parcă, şi nu ştiu de ce m-am înfiorat. Mi-a părut rău de mine însumi, de natură, de oameni, de toate, mai ales de acel chin omenesc fără cap, fără fir şi fără capăt. Într-adevăr, în viaţă sunt şi clipe pline de bucurie, haz, soare, fericire, dar sunt atât de puţine! Înecat în semne de întrebare, am sosit la noul meu serviciu. Mi s-a comunicat că trebuie să merg în hala unde prelucrau lemnul. M-a prezentat. Am văzut aceleaşi feţe. Am început să muncesc şi după vreo două-trei ceasuri m-am simţit obosit, vlăguit, sfârşit. M-am retras în spatele clădirii ca să mănânc ceva. M-am întins pe iarbă, m-a luat somnul. O, Doamne, ce vise m-au prins şi m-au dus nu ştiu unde! M-am trezit cu capul foarte îngreunat. Vroiam să plec cât mai repede, să zbor, ca atunci la cimitir. Dar unde să mă duc, asta n-o înţeleg nici azi. Poate să mă întorc în pântecele mamei?! Poate, cine ştie?! Deseori, când stau culcat în apa calmă a mării, îmi vine să cred că doar acea clipă, doar aceea merită să fie trăită. Ce să fie, oare? Veche amintire prenatală? Şi astfel, încetul cu încetul sau prea repede s-a încheiat acea primă zi de muncă. M-am întors acasă cu sentimentul că biruisem, câştigasem o bătălie, şi, simultan, cu un alt sentiment, mai profund, mai real: că murisem de mult[1].



[1] Prozele publicate în aceste numere ale Revistei Haemus, scrise în limba albaneză de excepţionalul scriitor şi om Adhurim Lako, decedat prematur în anul 2006, au fost preluate din volumul „Lume ciudată – proză, jurnal, scrisori” (Botë e çuditshme – prozë, ditar, letra) apărută la Tirana în anul 2007, pregătită de Dr. Ardian Klosi, care ne-a trimis volumul şi căruia îi mulţumim cordial.

În română de A.-Ch. Kuciuk

No comments: