KOPI KYÇYKU: Renaşterea spaniolă şi teatrul lui Servantes


(Rilindja spanjolle dhe teatri i Servantesit)


Renaşterea a cunoscut în Spania o strălucire deosebită. Cervantes, Lope de Vega, Calderon, sunt printre cele mai mari nume din literatura universală. Un fapt de care să se ţină seama pentru a înţelege fenomenul Renaşterii spaniole, este ceea ce în istoria Spaniei se numeşte Reconquista, adică lupta de şapte secole pe care poporul spaniol a dus-o pe ntru a recuceri, bucată cu bucată, ţara de sub stăpânirea maurilor. Linia de dezvoltare a teatrului spaniol este în genere aceeaşi ca şi a celorlalte teatre vest-europene. Tradiţia romană a teatrului popular a fost transmisă Spaniei prin histrionii care străbăteau ţările şi jucau prin bâlciuri. Odată cu terminarea Reconquistei şi unificarea Spaniei (1492), teatrul spaniol capătă un caracter laic mai pronunţat, cu multe elemente de spactacol, cu decoruri, măşti, cu dansuri foarte animate, formă de teatru prost văzută de biserică. În paralel cu teatrul laic, continuă teatrul religios încurajat de biserică. Interesant este faptul că teatrul religios devine bogat în decoruri, costumaţie, mijloace tehnice, pentru a-i impresiona pe spectatori.
Un moment important în evoluţia teatrului spaniol este apariţia lui Celestina sau Calist şi Melibea (1492), prima operă dramatică cu totul laică şi care pune în scenă fapte de o mare libertate. Deşi după terminologia de atunci prin cuvântul comedie era desemnat orice producţie dramatică, e vorba de o dramă dureroasă, de o dragoste pătimaşă, lipsită de poetizarea falsă a pastoralei şi cu o nuanţă de voluptate sensuală. Ea se remarcă prin realismul cu care pune în scenă personaje din vremea aceea - curteni lipsiţi de scrupule, negustori imbecili şi hrăpăreţi, servitori corupţi şi mai ales personajul celebru al Celestinei, peţitoarea clasică pe care autorul o zugrăveşte cu multă vervă. Contemporanii au apreciat acţiunea vie, realismul în portretizarea personajelor şi nota de critică socială.
Pe la mijlocul secolului al XVI-lea asistăm la apariţia unui nou sistem dramaturgic prin îmbinarea tradiţiei medievale populare cu tendinţele umaniste, fie direct latine (Plaut şi Terenţiu), fie prin intermediul umanismului italian. Primul dintre dramaturgii care au practicat acest nou sistem este Juan del Encina (1468-1534), considerat creatorul dramei literare spaniole. Puternic influemnţat de cultura latină şi italiană, el a scris, pe lângă drame religioase, pastorale cu scene de dragoste idilică. Însă nu lipseşte la el nici nota realistă, în tablouri din viaţa ţărănească şi de bâlci. Teatrul lui arată multă abilitate tehnică şi sub influenţa lui s-a format o adevărată şcoală dramaturgică. Un rol tot atât de însemnat pentru dezvoltarea teatrului l-a avut Torres Naharro, mort în 1530. La el teatrul capătă calităţi artistice pe care nu le avusese până atunci: studiul caracterelor, susţinerea tabloului moravurilor de o acţiune mai complexă. Însă, şi teatrul său, puternic influenţat de cel latin, este mai curând un teatru pe gustul nobilimii şi al clerului. Creatorul teatrului naţional spaniol este Lope de Rueda (1510-1565). Ca şi predecesorii săi, el este tot atât de pătruns de cultura latină şi italiană, teatrul lui Plaut îi este tot atât de familiar ca şi acela al lui Boccacio, Cecchi şi Ariosto. Cunoaşterea vieţii în toată gama ei, i-a dat lui Lope de Rueda posibilitatea de a da în teatrul său un tablou variat al societăţii contemporane, în care sunt reprezentate toate straturile sociale. Un nou pas înainte face teatrul spaniol cu Juan de la Cueva (1550-1607), contemporan cu Lope de Vega şi unul din cei care au pregătit terenul pentru teatrul acestuia. Preocupat de consolidarea unui teatru naţional spaniol, el scrie o Poetică spaniolă, în care îşi expune ideile asupra teatrului. Conştient de a fundamenta viaţa teatrală pe realităţile spaniole, Juan de Cueva se arată ostil subiectelor antice şi partizan al temelor naţionale, singurele care pot interesa masele largi. El condamnă regulile aristotelice care sunt o limitare a posibilităţilor de creaţie ale scriitorilor. Prin urmare, Juan de Cueva este pentru drame istorice şi libertate deplină de creaţie. Juan de Cueva nu s-a mărginit numai la îndemnuri teoretice, ci a încercat să dea şi exemplul unui teatru naţional adresându-se cronicilor spaniole din epoca Reconquistei şi punând în scenă evenimente istorice aproape contemporane. El a mai preconizat şi un alt fel de teatru, comedia de capă şi spadă, adică un teatru de moravuri care se inspira din aceleaşi realităţi sociale din care a ieşit şi romanul pitoresc, roman de critică socială. Acest tip de comedie avea să capete o dezvoltare excepţională şi o mare valoare ideologică şi artistică la Lope de Vega. Juan de Cueva a dat un specimen interesant în Clevetitorul, o prefigurare a lui Don Juan.
Înainte de a prezenta opera lui Lope de Vega, culmea dramaturgiei spaniole şi spre care se îndreaptă întreaga evoluţie a teatrului de până la el, ne vom ocupa de opera dramatică a unui scriitor care, în ciuda faptului că în teatru a scris ca într-un domeniu secundar, a lăsat în el marca personalităţii sale puternice. Este vorba de…


… Miguel de Cervantes Saavedra

Miguel de Cervantes Saavedra (născut la 29 septembrie 1547, la Alcala de Henares - decedat la 22 aprilie 1616, la Madrid), a fost un romancier, poet şi dramaturg spaniol. E considerat simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha”, („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulţi critici literari l-au considerat primul roman modern şi una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale. A fost supranumit „Principele ingeniozităţii”.
E foarte probabil ca Cervantes să fi scris prima sa operă literară importantă, „La Galatea”, între anii 1581 şi 1583, carte publicată prima dată la Alcala de Henares în anul 1585. Până atunci Cervantes publicase doar câteva compoziţii în versuri, ca parte a unor antologii de diverşi poeţi.
Miguel de Cervantes a cultivat într-un stil original speciile narative obişnuite în a doua jumătate a secolului al XVI-lea : nuvela bizantină, nuvela pastorală, nuvela picarescă, nuvela „morisca” (în care se idealizează relaţiile dintre mauri şi creştini), satira lucianescă şi miscelaneul. A reînnoit specia denumită „novela”, care însemna atunci o povestire scurtă, bazată nu pe retorică, ci pe studiul psihologic.
În ordine cronologică, opera sa narativă este următoarea:
La Galatea” (1585) „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha” (1605) „Novelas ejemplares” (1613) Segunda parte del ingenioso caballero don Quijote de la Mancha” (1615) „Los trabajos de Persiles y Sigismunda” (1617).


Teatrul lui Cervantes


Teatrul a fost marea vocaţie a lui Cervantes. De tânăr s-a simţit fascinat de această lume. Din păcate pentru el, succesul lui în acest domeniu a fost unul efemer şi nu l-a ajutat prea mult din punct de vedere financiar. Asta deoarece a fost contemporan cu Lope de Vega, ale cărui formule dramatice, mai îndrăzneţe şi mai inovatoare, i-au făcut pe impresari să desconsidere comediile cervantine. Operele lui Cervantes urmăreau un scop moralizator, includeau personaje alegorice şi se subordonau unităţii aristotelice de acţiune, timp şi spaţiu, pe când operele lui Lope rupeau această unitate şi din punct de vedere moral erau mai lipsite de pudoare, iar versificaţia era mai variată şi mai reuşită.
Cervantes n-a putut trece niciodată peste acest eşec şi şi-a arătat dezgustul faţă de teatrul lui Lope de Vega în prima parte a lui „Don Quijote”, unde se poate observa o influenţă din teatru din cauza abundenţei de dialoguri şi de situaţii de tip intermediu. Şi, într-adevăr, intermediul este specia dramatică unde geniul lui Cervantes străluceşte în toată splendoarea sa, putându-se afirma că Cervantes este unul dintre marii autori ai acestei specii, alături de Luis Quinones de Benavente. Intermediile sale se caracterizează prin profunditatea psihologică a personajelor, un umor inimitabil şi o tematică unitară şi de o mai mare transcendenţă.
Că există o legătură între lumea teatrului şi naraţiunile lui Cervantes o demonstrează, de exemplu, faptul că tema din intermediul „El viejo celoso” („Bătrânul gelos”) se regăseşte în nuvela exemplară „El celoso extremeño” („Gelosul din Extremadura”). În alte ocazii apar personaje de tip „Sancho Panza”, precum în intermediul „Elección de los alcaldes de Daganzo”, în care protagonistul este un degustător de vinuri la fel de bun ca Sancho din Don Quijote. Tema barocă a aparenţei şi realităţii se regăseşte în „El retablo de las maravillas” („Catapeteasma minunilor”), unde adaptează povestirea medievală a lui don Juan Manuel, regele dezbrăcat, pentru a realiza o critică socială. „El juez de los divorcios” are o tentă autobiografică şi are drept concluzie «más vale el peor concierto / que no el divorcio mejor» (e de preferat cel mai slab concert divorţului celui mai bun).
În ceea ce priveşte operele sale principale, teatrul lui Cervantes a fost prea puţin apreciat şi reprezentat, cu excepţia operei care reprezintă cea mai buna adaptare a tragediilor clasice : „El cerco de Numancia”(„Asediul de la Numancia”), unde se pune în scenă tema patriotică a sacrificiului colectiv, în faţa asediului generalului Scipio Africanul. Foamea devine reprezentanta suferinţei existenţiale, intervenind de asemenea fiinţe alegorice, care profetizează viitorul glorios al Spaniei. Providenţa are acelaşi rol ca acela jucat în fuga lui Eneas din Troia incendiată. De inspiraţie patriotică sunt şi unele comedii, cum ar fi „La conquista de Jerusalén” („Cucerirea Ierusalimului”), descoperită recent.
(Va urma)

No comments: