Poetă şi traducătoare născută în 1980 la Gjakova (Kosova).
Versuri şi traduceri ale ei au apărut în numeroase reviste literare de limbă albaneză.
Ce deosebire sa va face de voi cere eliberarea din mine însămi?
Dacă sfârşitul lumii îl voi vedea singură?
Când apoca(-)lipsurile au devenit deja o rutină?
Voi aprinde lumânare pentru propria moarte.
2003
Înainte de terminarea jocului
Mi-a mai oferit o nebunie
Egoistă şi-ntunecată ce-nveleşte toate poeziile păgâne
Şi războiul dintre zei devine mai apropiat
Fiindcă mereu cere mai mult decât se dă...
Eşecul răsare când pricepi că n-au puterea
Să opreşti unele lucruri mai mari decât tine
Zeii evadează tocmai când dansul morţi ţi-l
conduci singur
Şi eu vreau doar să-l
Ţin pentru mine-n vreme de consolare
Trecutul e un mit ce se prezintă
Iar eu găsesc doar o bucată rece de hârtie din el
Vânătoarea o continui în cimitir
Epitafurile explică un mit neexplicat vreodată
ba chiar răstignesc poezia păgână
Fiecare-şi are acolo mitul.
Fiecare-şi are acolo mitul.
Şi eu îl vreau numai pe el
Ea îl doreşte pe el...
El o doreşte pe el...
Şi eu am găsit doar o bucată rece de hârtie
Ce-nveleşte orice
Si o amintire.
O zgârietură pe piele nu înseamnă nimic
Mai mult decât o mică amintire din noapte;
Pielea se vindecă, rana dispare, pielea-şi revine
O rană pe suflet înseamnă mult
O mare amintire cât nemărginitele nopţi şi singuratice
Sufletul nu se regenerează, ci doar evadează.
Pe suflet se scriu epitafurile.
Eu şi el
m-am aşezat în faţa turmei
mai mult decât oameni, mai puţin decât oameni erau
lăcomia deja îşi luase primii paşi
poate chiar începuse să meargă bine;
priveam turma, pe tine te găsesc
când te căutam, ei nu erau nici oameni, nici animale...
dispăreau în ochii mei;
apoi am început să ating turma
nimeni nu-şi avea oasele formate ca tine
nimeni nu purta durerea-n piept ca tine
am renunţat la căutare
deja simţeam, simţeam durerea
să cauţi prin turmă ceva de valoare
e mai greu decât să cari turma-n spinare;
am simţit un nod de lacrimi în gât
l-am băut şi te-am căutat printre lacrimi
te-am găsit undeva-n străfundul sufletului
stăteai strecurat, plin de frică;
turmei nu-i aparţii nici tu
nici sufletul meu.
m-am închis pe mine după uşă
început-am printre voci să caut un zâmbet
urletul creştea tot mai mult
durerea creştea tot mai mult;
am spart uşa, afară am ieşit
crescu iarba deasupra-mi
dar eu am călcat pe iarbă
şi-am lăsat un semn de existenţă undeva.
Dacă îţi trebuie să pleci
înfruntă-ţi singur calea solitudinii
amintirile te ucid uşor şi-ţ rod sufletul
sângele-ţi devine apă, când amintirile te condu;
Dacă trebuie să mergi
ţine-te ca un om puternic
chiar când te hrăneşti cu amărăciune
şi chipul îţi uită zâmbetul;
dacă trebuie să te duci
nu-ţi aminti zilele de naştere ca să-ţi argumentezi gândul
doar continuă-ţi drumul prin luminile marelui oraş
până ce clădirile te vor înghiţi de viu;
Toate oraşele sunt frumoase noaptea
Ziua doar li se dezvăluie urâţenia;
Ochii mi-au înfăţişat durerea
(Sytë ma shfaqën dhembjën)
Nebunii mă iau de mână
Întreabă cum o duc în aceste zile;
Ochii-mi dezvăluie durerea
Ochii-mi dezvăluie durerea
In vremea când prietenii-mi au plecat,
şi telefonul nu sună a salutare;
Dar eu sunt târâtă de nebuni, beau cafea cu ei, fumez...
şi ei vorbesc de numărul sinuciderilor în lume;
Fiindcă e frig, încerc să-mi dau o căldură
e zadarnică şi treaba asta.
Mă duc departe în gânduri...
încerc să mă ridic de la masă
dar picioarele nu mă ţin;
Se pare că nebunii şi-au făcut treaba…
Ochii mi-au dezvăluit durerea
Când am înţeles că ultimul caz de sinucidere
eram eu.
Ai cerut să-ţi povestesc ceva
ce alţii n-au văzut-o
eu n-am cerut să mă nasc,
apoi n-am cerut să mă-ndrăgostesc
apoi nici n-am aşteptat ca cei mai dragi să-i las să-mi plece,
n-am cerut singurătatea ce mi-o dăruieşte oraşul plin,
tot n-am cerut prin turmă un zâmbet plin de dor...
Am să-ţi povestesc propria moarte,
doar ea îmi aparţine cu convingere deplină.
Dar tu uită-te în jur, poate cuiva i se pare ciudat
cum se moare zilnic.
Tatălui Meu
(Atit Tim)
… când tatălui meu m-am spovedit
i-am spus
”iartă-mă, o Tată, c-am învăţat ce-i viaţa”
şi
doar atunci mi s-a părut mai bătrân ca niciodată…
Uitarea are motiv
(Harresa ka arsye)
Acolo unde uitarea-şi are cuibul, stăm întinşi
Uitaţi rapid
Reuşim să facem dragoste, tot aici, în cuib
Ne întoarcem unul spre altul, strângându-ne puternic de spatele lumii;
Începem să credem unul în altul
Si ne prindem de piepturile noastre, ca spaima să nu ne răpească sentimentul
Si când noaptea e calmă trecem graniţele memoriei
Acolo unde uitarea-şi are cuibul
Straniu: chiar şi noi uităm seara;
În cuibul uitării izbutim să facem dragoste
Uitaţi...
sentimentele moarte
(ndjenjat e vdekura)
Călăul şi-a eliberat victima
Dovadă stau florile verii;
Ucigaşul dă noroc cu naiba
Pentru sfârşitul verii
Victima se teme de ploaie;
Ultima cină se pune
Iarna... când libertatea se sfârşeşte
Victima se-nveleşte cu cearşafuri roz
Ciudat... cum îşi dezvăluie amintirea libertăţii;
Vara des ne găseşte morţi
Neacoperiţi...
Îngheţaţi...
Şi astfel se poate muri
(Edhe kështu u vdiska)
… şi iată brusc descoperi c-ai murit, dar încă respire. Îţi mai aprinzi o ţigară ce-ţi aminteşte toate
durerile şi-n sfârşit pe apa veceului se duc şi bunurile acestei vieţi.
... deci iată şi aşa se moare, dar aşa se şi trăieşte
... şi deja trupul îţi ia frigul, te prinde febra... s-a apropiat ceasul morţii
... dar de ce trebuie să aştept o melodie ca să mor?
... nu, îmi voi cânta durerea, îmi voi scrie epitaful, nimeni nu-mi ştie durerea mai bine decât mine
... şi astfel se moare, altfel decât alţii
... şi singur se moare
... şi respirând
... şi privind ochii ce te uită repede
... şi atingând o hârtie pe care nu faci faţă să scrii
... şi urmărind funeraliile
... şi trădând
... şi plângând
... şi despărţindu-te
... se moare şi zâmbind
... cu durerea zâmbeşti tu, că nimeni mai bine ca tine n-o cunoaşte
... se moare şi cinstit, când vrei să ceri iertare, dar n-ai cui să-i ceri
... se moare şi uitat şi dispreţuit
... sunt tot felul de morţi, dar a mea e mai sensibilă
mi-am apropiat «lumea» de mine şi-am murit singură
… se moare pentru soarele de mâine