ARIAN LEKA: Carte de mare (Libër deti)

Arian Leka este una dintre vocile inconfundabile ale tinerei literaturi de expresie albaneză; este un autor care face poezie programatică, înaltă, ca să nu spunem vizionară. Ceea ce-l deosebeşte de confraţi este profunzimea şi perspectiva programului poetic. Un program ce nu pleacă de la hârtie spre autor, strigându-le literelor şi sunetelor să devină versuri, ci care curge în mod firesc din(tru) autor şi se naşte ca poezie. Născut la Durrës pe 19 februarie 1966, după ce a studiat (deloc întâmplător muzica, cred eu) la Liceul “Ian Kukuzeli”, a absolvit Facultatea de Istorie-Filologie a Universităţii din Tirana, secţia Limbă şi Literatură Albaneză, completându-şi studiile la Florenţa. În anul 1994, publică volumul de povestiri Acest tărâm liniştit unde nu se întâmplă nimic, urmat de Sacro e Profano, Viciile celor Morţi, Doan Doel, Cele mai frumoase Legende (vol. 1, 2), Nava Somnului, romanul Şarpele Casei, volumul de poeme Strabism şi Umerii bărbatului (nuvele şi povestiri), volumul Carte de mare etc. A tradus în limba albaneză fragmente din creaţia T. F. Marinetti, Cesare Pavese, Dino Campana, Eugenio Montale, Italo Calvino. A înfiinţat primul festival internaţional de poezie – POETEKA și este redactorul-şef al revistei Poeteka, revistă specializată de poezie şi cultură poetică, ce apare trimestrial la Tirana din anul 2004. Scrieri ale lui Leka au apărut şi au fost traduse în limbile engleză, germană, italiană, portugheză, croată, română, macedoneană, franceză. Leka este laureatul a mai multor premii, printre care Premiul Ligii Scriitorilor din Albania, Premiul “Pana de Argint” pentru volumul “Strabism”, al concursului “Europa – patria noastră comună” etc. 

Martie, II (Mars, II) 

Marea fusese, marea
crăpătura dintre cărțile groase din bibliotecă
unde ochiul mi-am pironit să văd lume
Și mi-am întrebat precursorul. Simplu:
-    Sunt singur? Am prieteni? Ce-i dincolo de mare? Ce urme-
ază? De ce nu înfigem rădăcini pe pământul uscat?
Complet inutilă limfa...? Țițeiul...? Râșina...?


Sosise marea
Prim locuitor, lichid între oase uscate.
- Cei ce muncesc la mare vor purta pământul în brațe. Cei-
lalți de pe țărm vor judeca ce fusese ghininul și bi-
nele. Judecata e muncă. Și cine judecă trăiește mult.
Vivere necesse est. Navigare non est necesse, rosti statuia fără
aripi în timp ce privea valuri. În mâna stângă purta
vâsla uscată iar în stânga o cheie unde picură spaima
ce uneori înlocuiește sceptrul...

III


Bate la apă când porțile s-au spart.
Chiparoșii învață templele cum se stă drept.
Miresme de flori povestesc ceva mințit,
Deși cu bobocii încă atârnă de ram.

Orașul doarme, dormea, dar viața se răzvrătise,
Iarbă rea pleznise-n betonul falezei.
Cartierele marine aruncă zaruri cu stelele
Legate-n lanțuri, târnăcoape, noduri în așteptarea lui dublu șase.

Unu pe cupeu! Unul în pivniță!
La cârciumă, prin taverne doar unul!

Beții triste. Violență. Voluptate. Mici greșeli.
Căințe murdare. Vinovății spălate și cu pești frecate.
Trădări adormite pe fețe,
Se-ntorc în sufletul nostru bpline de grijă.
La fel cum pisicile după orgii calcă moale pe cioburi.

Prin târâmurile marine nu sunt pierduți.
Sunt doar mințiți.

IX


Un om a căzut în mare.

- Epidamnos![1] Neamul tău nu va culege ceea ce alții au
Semănat, Epidamnos.
Pești cu dinți pluteau pe țărmuri și vinul prin
dealuri ieșit-a amar
în acel an în care am visat altfel.
Sânge colorat în noroi.

- Epidamnos! Rege Epidamnos!

În transă vorbești limb pe care o vorbeai, cu cuțitul scrii pe
argilă o altă limbă. Nu știai. N-aveai cum să știi
că pumnalul folosit de tăiat gâturi, se folosea și de
tăiat hârtie.

Rege Epidamnos! Ți-a plăcut Adriatica.

În trup ți-ai ascuns o altă mare.

XII


Obosesc, se sperie, se ascund cu toții.
Cerul în cer, omul în om
și se feresc de vânătoarea ochiului.

Corăbiile legate de sfoară,
se așează și iarăși cad precum mortul din mormânt.
Furtună. Bătălii prin schele.
În molurile clădite de marea însăși.
Dar marea în Martie pricpe
Nu-i ea regina. E cununa rămasă pe valuri.

Bestia sălbatică paște oase.
Trebuie să fie legată,
Închisă spre a se liniști în peștera ei.
Sinele se hrănește cu vise, cu aer întunecat, melci fără carcase.

În Martie marea se joacă.
Dar nu e copil.

Deschidere (Hapje) 

Calitățile se hrănesc cu pete
.............................................
Simțurile subțiri
Croșetate sunt de vicii.
...........................................................
Și se despart de noi, ca din fum o buclă.
..............................................................

(Continuă în Revistă)

[Din volumul “Libër deti” (Carte de mare), Ed. Ideart, Tirana 2009]



[1] Denumirea antică a orașului albanez Durrës, aflat pe malul Mării Adriatice, la cca. 30 km de Tirana.