DUMITRU GABURA: Concepte de psihologie transpersonală şi integrativă în procesul de creaţie a poetului Victor Teleucă

Şi simţi nevoia scrisului ca nevoia de cântec – comunicare 
prin sine cu sinele cosmic. 
Detaşarea de formă, întoarcerea la origini, 
de unde viitorul poate fi privit retrospectiv şi nu invers.
 Victor Teleucă, Ninge la o margine de existenţă

Odată cu editarea volumelor postume ale lui Victor Teleucă, au apărut studii ale criticii literare de pe ambele maluri ale Prutului în care opera poetului este analizată în raport cu cea a lui M. Eminescu, Ion Barbu, Lucian Blaga, G. Bacovia, Nichita Stănescu. În acest context, acad. Mihai Cimpoi propune un termen caracteristic pentru Victor Teleucă - lirosof. Într-un sens definitoriu apropiat, criticul Th. Codreanu vorbeşte despre un heraclitean transmodern, acad. H. Corbu – poet-filosof. A. Suceveanu numeşte scrisul poetului elegie metafizică. Ion Ciocanu şi Ion Anton în studiile şi eseurile lor ne atenţionează asupra necesităţii de a conştientiza singularitatea şi complexitatea acestui mare poet. Acad. Mihai Dolgan îşi intitulează un studiu despre poet „Nevoia de monolog cu sinele şi metafizicul”. Aceste studii converg, în mod tulburător, către o concepţie a poetului ce depăşeşte cadrul literaturii, dar în acelaşi timp configurează clar imaginea lui literară. Unicitatea situaţiei în lumea modernă constă în faptul că evoluţia conştiinţei umane a devenit una din cele mai importante componente ale dezvoltării culturii, în urma schimbărilor colosale care au loc la nivel planetar în cele mai diverse sfere. Aceste schimbări, la rândul lor, necesită o nouă viziune şi abordări complexe. Iar în calitate de axă intelectuală a acestor transformări se conturează psihologia transpersonală. Câmpul tematic al ei cuprinde şi psihologia contemplaţiei, meditaţiei, a creaţiei ce-i sunt proprii şi poetului Victor Teleucă. Acesta este liantul operei lui cu ceea ce se află dincolo de ea.

În studiul de faţă am încercat a analiza interacţiunea actului creaţiei artistice în conformitate cu conceptele paradigmei personalităţii transpersonale şi integrative, transformările evolutive latente ale Eului, Sinelui, Sinelui transcendent în conştiinţa poetului Victor Teleucă. Vom da citate din acest autor care, credem, vin să confirme cele enunţate aici şi ne vom referi la cele scrise de contemporani despre poet.
Din start, impresionează chiar şi titlurile de cărţi, eseuri sau poeme, deoarece sunt noţiuni-cheie ce ţin de domeniul transpersonalului: „Încercarea de a nu muri”, „Momentul inimii”, „Întoarcerea dramaticului Eu”, „Îmblânzirea focului”, „Piramida Singurătăţii”, „Ninge la o margine de existenţă”, „Improvizaţia nisipului” „Adâncul înaltului” ,„Există sus şi jos?”, „Amplitudinea mea de nisip”, „Clipa de vârf”, „Fluxul conştiinţei”, „Infinit-transfinit”, opera integrală abundând în noţiuni fundamentale ca ego, alter ego, detaşarea de Eu, detaşarea de sine, dincolo, transcendere, cosmizare, Realul etc.

Neîndoielnic, încercarea e valabilă pentru omul muritor. În cazul autorului însă timpul se supune altor principii: „E-o prăbuşire-n timp, caracteristici ample/revocă importanţa transcenderii gândirii,/ din handicapul prăbuşirii din care am ple-/ cat, să ne întoarcem, reconstruiesc pagoda/ omenirii, transcendentalul sfinx,...” (Victor Teleucă, Piramida singurătăţii, Chişinău: 2000, Editura Cartea Moldovei, p.174). Veşnicia îşi are începutul cu dispariţia noţiunilor de timp şi spaţiu. Conform teoriei savantului A. Kozarev, timpul e o formă cuantică de energie ce poate fi depăşită în unele stări modificate de conştiinţă. Timpul există numai în mintea noastră, ca un reper ce menţine într-o anumită ordine universul nostru lumesc. Aprofundându-ne în creaţia lui Victor Teleucă, ne convingem cu uimire de existenţa şi a unui alt nivel de realitate. Cititorul avizat sesizează că poetul oferă o viziune inedită, aparent inefabilă asupra Realului. Victor Teleucă are curajul de a-şi diseca propriul gând, pentru a-l răsturna, a-l răsuci, a-l spirala şi a-l face aproape material şi vizibil, astfel încât cititorul devine într-un fel părtaş al descoperirii şi lărgirii imaginii obişnuite a realului pentru a ajunge la ireal şi a-l conecta la absolutul ce, ne dăm seama dintr-o dată – că există şi ajunge să fie aproape palpabil şi, bineînţeles, cognoscibil. Ni se oferă o cheie pentru pătrunderea unor lucruri esenţiale. 

(Urmează în Revistă)

No comments: