Ardian Vehbiu: Ospitalitate / Mikpritje - Prosa

Scriitor, eseist, lingvist şi jurnalist al culturii cetăţeneşti, născut la Tirana, Ardian Vehbiu a absolvit Facultatea de Istorie-Filologie a Universităţii de Stat din Tirana, iar în perioada 1983-1990 a lucrat la Institutul de Literatură şi Lingvistică al Academiei de Ştiinţe a Albaniei. S-a specializat în cercetarea lexicologiei, semanticii şi stilisticii. După un stagiu ştiinţific de un an lângă Universitatea “La Sapienza” din Roma, a devenit lector al limbii albaneze la Catedra de Limbă şi Literatură Albaneză a Institutului Oriental din Napoli. S-a mutat la New York în anul 1996.
Autor a numeroase lucrări importante de eseistică şi literatură, precum “Descoperirea Albaniei” (Zbulimi i Shqipërisë / La Scoperta dell’Albania), Milano 1996, Edizioni Paoline; “Jargoanele Neamului” (Zhargonet e Kombit, Sejko, Elbasan 2004); “Bucătăriile Memoriei” (Kuzhinat e Kujtesës, Sejko, Elbasan 2006); “Turnul Ceasului” (Kulla e Sahatit”, K&B, Tirana 2003); “Fractalurile limbii Albaneze” (Fraktalet e Shqipes, Excipere, Çabej, Tirana 2007); “Între dezamăgire şi mit” (Midis zhgënjimit dhe mitit, Botimet Max, Tirana, 2007); “Folclorul elitelor” (Folklori i elitave, Morava, Tirana 2009); “Cele şaizeci şi şase de povestiri ale lui Max Ghierazi” (Gjashtëdhjetë e gjashtë rrëfimet e Maks Gjerazit, K&B, Tirana 2011, Dudaj, Tirana 2012); “Împotriva purismului” (Kundër purizmit, Dudaj, Tiranë 2012); “Albaneza totalitară” (Shqipja totalitare, Excipere, Çabej, Tirana 2009). Ardian Vehbiu a înfiinţat şi conduce din 2007 blogul “Peisaje ale Cuvântulul” (Peizazhe të Fjalës), unul dintre cele mai citite şi comentate portaluri de internet din lumea albanofonă. Vehbiu este laureat al Premiului Naţional “Gjergj Fishta” în anul 2009 pentru cel mai bun eseu, şi al Premiului “Ardian Klosi” al festivalului PaMur (FărăZid) pentru cartea “Lucruri pe care le scotea marea” (Sende që nxirrte deti, Dudaj, Tirana 2013). În anul 2015, la Tirana i-a apărut un roman f oarte bine primit de critică și de cititori, ”Bolero”.

Ospitalitate

În acel sat spunea că oaspetele e Domn.
M-a dus drumul spre seară și am bătut la prima poartă care mi s-a ivit amar prin ceață.
Strigai: Primești oaspeți, o, stăpânule al casei.
Se aprinseră lumânări, se auziră pași, o mână se-ntinse spre mâna mea, îmi luă arma din umăr, o candela-mi lumină drumul să intru.
Îmi arătară colțul unde trebuia să mă așez, pe când alții aprindeau focul în vatră, iar alții tăiau un berbec în curte, și-i cunoșteam strigătul disperat de departe.
Cu apă proaspătă de izvor îmi spălară picioarele care se roșiseră de jenă.
Bărbați puternici, înalți și tăcuți mă legară de barele de fier din pereți și dușumea.
Ca să nu mori când se va prăbuși casa, îmi explicară.
În acel sat, se spunea că stăpânul își întoarce casa pe dos când îi vine un oaspete.
Aduseră rachiu și cafea dulce și nuci sparte și faguri de miere, veniră fete și femei frumoase ce mă hrăniră delicat, cu degetele lor trandafirii.
Într-o parte mi s-a așezat preotul, în cealaltă – muftiul.
Intră stăpânul casei cu o făclie aprinsă în mână, să-i dau foc casei acum, sau mai târziu?
Rânduiala cerea să-i spun că focul ne trebuie doar pentru a ne încălzi.
Aduseră alte băuturi supe înmiresmate pe care fetele mi le apropiau de buzele uscate cu linguri de argint.
Fumarăm cu toții tutun fumarăm hașiș fumarăm tutun.
Ei vorbiră un pic apoi veni rândul meu să-i mulțumesc stăpânului casei și să-i laud mâncarea pâinea sarea puterea brațelor și a minții frumusețea feminină cu care mă primiseră.
Aduseră berbecul făcut și îi desfăcuseră copanele precum soldații târfei înrobite ca să-i scoată și să-i sufle aburul arzător dinăuntru. Mâncarăm și băurăm luarăm viață unul de la alții povestirăm întâmplări adevărate și mai mult născocite.
Așa cum o cerea obiceiul, stăpânul casei se ridică încă o data să ia făclia aprinsă, pentru a distruge universul, dar eu trebuie să insist că focul ne trebuie doar pentru a ne lumina.
Apoi bărbații porniră să plece, dar nu fără a-mi ura somn dulce, și gazda mea închise porțile mari și mici, asigură ferestrele și ușițele, acoperi focul în vatră și dădu ultimele porunci cu șoapte autoritare.
Veniră alte fete și femei și-mi dădură jos hainele, îmi dezveliră pielea timidă, mă mângâiară și mă dezmierdară atât încât mă sufocară, iar eu nu mă puteam elibera de sforile care mă țineau pironit în colțul camerei, ca să mă păzească atunci când avea să se răstoarne casa.
Fierbinți aidoma picăturilor de plaoie din august, gurile care mă atingeau miroseau a lavandă și ghimbir și mâinile care-mi frământau trupul mă înmuiau și mă aprindeau, trupuri elegante de căprioare și de veverițe mi se-ncolăceau peste tot, de eram gata să dau foc nu doar casei care mă găzduise, ci lumii întregi.
Cândva mă dezlegară și-mi scoaseră sforile din încheieturile rănite, odată cu dorința de a fugi, a dispărea altundeva, cu pielea berbecului tăiat, îmi făcură vrăji cu tăciuni aprinși din vatră și mă lăsară singur în fața amintirii dulcelui viol.
Nu țin minte cum am dormit, dar, când m-am trezit, m-am văzut întins pe tavanul frumos de lemn, cu gura plină de miresme tainice de-ale nopții.
Sub mine, matriarca neamului, poate deja moartă și neîngropată, îi ciripea cuvinte nespuse de dragoste unei găini pestrițe cu creasta și gușa înflăcărate ca un foc uitat aprins pe poala unui munte.
Încercai să mă mișc, dar casa nu se răsturnă, pereții groși de piatră nu crăpară, temeliile ținură.
În acel sat spuneau că doar oaspetele tine casa în picioare.

Prezentare și traducere: A.-Ch. Kuciuk ©

Mikpritje

Në atë fshat thoshin miku është Perëndi.
Më çoi rruga në të ngrysur trokita në portën e parë që m’u shfaq idhtas mes mjegullës.
Thirra a pret miq o i zoti i shtëpisë.
U ndezën qirinj u dëgjuan hapa një dorë u zgjat drejt simes një dorë tjetër më mori armën nga krahu një kandil më ndriçoi rrugën për të hyrë.
Më treguan qoshen ku duhej të ulesha teksa të tjerë ndiznin zjarrin në oxhak të tjerë akoma thernin një dash përjashta që ia njoha blegërimën dëshpërimtare për së largu.
Me ujë të porsambushur burimi më lanë këmbët që ishin skuqur nga turpi.
Burra të fortë shtatlartë dhe fjalëpakë më lidhën pas mbajtëseve të hekurta në dysheme dhe në muret.
Që të mos biesh kur të bjerë shtëpia shpjeguan.
Në atë fshat thoshin i zoti e kthen shtëpinë përmbys kur i vjen miku.
Sollën raki dhe kafe të ëmbël dhe arra të thyera dhe hoje mjalti erdhën vajza dhe gra të bukura që m’i futën ushqimet në gojë me gishtërinj trëndafili.
Në një krah m’u ul prifti në tjetrin hoxha.
Hyri i zoti i shtëpisë me një pishtar të ndezur në dorë t’ia vë zjarrin tani shtëpisë më pyeti apo më pas?
Rregulli e kërkonte t’i thoja zjarrin e duam vetëm për të na ngrohur.
Sollën pije të tjera supëra kundërmuese avulluese që vajzat përreth m’i avitnin te buzët e rreshkura me lugë të argjendta të cekëta si pellgjet në fushëtirë.
Tymosëm të gjithë duhan tymosëm hashash tymosëm duhan.
Të gjithë biseduan nga pak pastaj më erdhi radha mua t’i falem të zotit të shtëpisë e t’ia lëvdoj ushqimin bukën kripën forcën e krahëve dhe të mendjes bukurinë femërore me të cilën më kish gostitur.
Sollën dashin e pjekur për t’ia shqyen shalët në sofër si ushtarët lavires robinjë për t’ia nxjerrë e gufmuar me shtëllunga avullin përvëlues nga brenda.
Hëngrëm pimë morëm jetë nga e tjetrit rrëfyem histori të vërteta e më shumë të rreme.
Siç e donte zakoni i zoti i shtëpisë u ngrit edhe një herë të merrte pishtarin e ndezur për t’i dhënë fund universit por unë duhej t’i thoja zjarrin e duam vetëm për të na bërë dritë.
Pastaj burrat u ngritën të ikin një nga një por jo pa më uruar gjumë të ëmbël dhe mikpritësi im mbylli portat e mëdha dhe të voglat siguroi dritaret dhe deriçkat mbuloi zjarrin në vatër dha porositë e fundit me pëshpërima autoritare.
Erdhën të tjera vajza dhe gra më ulën rrobat më zbuluan lëkurën e drojtur më mikluan nanurisën me ojna e ledhe aq sa më morën frymën teksa unë nuk çlirohesha dot prej litarëve që më mbanin gozhduar në qoshe të dhomës për të më ruajtur kur të përmbysej shtëpia.
Të nxehta si pika shiu të gushtit gojët që preknin vinin era livando sherbelë e trumzë duart që më fërkonin trupin më zbutnin e më ndiznin njëherësh trupa të hajthëm sorkadhe suta e kunadhe më çmbështilleshin rreth mishit prej afshi përcëllues që do t’ia kish vënë flakën jo më shtëpisë mikpritëse por botës mbarë.
Në fund m’i liruan e m’i hoqën litarët nga kyçet bërë plagë së bashku me dëshirën për të ikur e për t’u zhdukur gjetiu më mbuluan me lëkurën e dashit të therur më yshtën me kongjij të ndezur nga vatra më lanë të vetëm përballë kujtimit të përdhunimit të ëmbël.
Nuk mbaj mend si fjeta por kur u zgjova e pashë veten të shtrirë në tavanin e bukur prej druri me gojën plot erëza të fshehta nga nata.
Poshtë meje matriarka e fisit ndoshta tashmë e vdekur e pakallur i çuçuriste fjalë të pathëna dashurie një pule të urtë pikaloshe me lafshë të përflakur si zjarr harruar ndezur në shpat mali.
Bëra të tundem por shtëpia s’u shemb muret e trasha prej guri s’i thyen gjunjët themelet mbajtën.
Në atë fshat thoshin veç miku e mban shtëpinë në këmbë.