Arian Leka: Corecturi (“Ndreqje gabimesh”) f r a g m e n t

Arian Leka - voce inconfundabilă a tinerei literaturi de expresie albaneză; este un autor care face poezie înaltă, ca să nu spunem vizionară. Ceea ce îl deosebeşte de confraţi este profunzimea şi perspectiva programului poetic. Un program care nu pleacă de la hârtie spre autor, strigându-le literelor şi sunetelor să devină versuri, ci care curge în mod firesc din(tru) autor şi se naşte ca poezie. Născut la Durrës pe 19 februarie 1966, după ce a studiat (deloc întâmplător muzica, cred eu) la Liceul “Ian Kukuzeli”, a absolvit Facultatea de Istorie-Filologie a Universităţii din Tirana, secţia Limbă şi Literatură Albaneză, completându-şi studiile la Florenţa. În anul 1994, publică volumul de povestiri Acest tărâm liniştit unde nu se întâmplă nimic, urmat de Sacro e Profano, Viciile celor Morţi, Doan Doel, Cele mai frumoase Legende (vol. 1, 2), Nava Somnului, romanul Şarpele Casei, volumul de poeme Strabism şi Umerii bărbatului (nuvele şi povestiri), volumul Carte de mare etc. A tradus în limba albaneză fragmente din creaţia lui T. F. Marinetti, Cesare Pavese, Dino Campana, Eugenio Montale, Italo Calvino. A înfiinţat primul festival internaţional de poezie – POETEKA, și este redactorul-şef al Revistei Poeteka (Tirana, din 2004), revistă specializată de poezie şi cultură poetică, partener Eurozine. Scrieri ale lui Leka au apărut şi au fost traduse în limbile engleză, germană, italiană, portugheză, croată, română, macedoneană, franceză. Leka este laureatul mai multor premii, printre care Premiul Ligii Scriitorilor din Albania, Premiul “Pana de Argint” pentru volumul “Strabism”, al concursului “Europa – patria noastră comună”, al Comunic@rts Prize etc.


IX

Ce-i făcut de Dumnezeu trebuie distrus
De parc-ar fi un cadou venit târziu
Ca o schiță începută bine
încheiată greșit
când peisajul pe pânză
deși făcut cu mâna
s-a transformat…;
și din toate formele de viață
a rămas vie
doar o formă...;
strecurarea-n hârtie
fără de care reușești să trăiești foarte bine
și iar
indiferent că va fi dificil
fără hârtie
te vei descurca cumva.
Greșeala a fost antitrupul
barcă de salvare
vaccinul pentru aceeași greșeală.
Trupul, adăpost sigur
fie și partial și cel mai bland.
De-aia ce-i făcut de Dumnezeu trebuie distrus
ca o poruncă indirectă.
Mai întâi trupul.
Trupul tău.
Tare. Orbește.
Fără multă concentrare.
Trupul tău – formă oarbă, perfecta greșeală –
nu acceptă să se schimbe.
Creat pentru ochi, trupul tău
cât pentru inima și mâna tare.
Inițial dilemele cu tine însuți
Ori de nu poți, cel puțin trebuie să știi
de unde să-ncepi.
și cum începe distrugerea:
Părul, fruntea, ochiul, ochiul piciorului, piciorul
Coapsele, nările, pulpele
subțiri
groase sau subțiri, cum o fi.
De la tălpi la antebrațe.
De la genunchi la bujorii genunchilor.
Și mai ales epifizele, brațele goale.
băute până la ultima picătură
de mâniile –
acidele moi.
De la vârful degetelor unei mâini
și apoi ale celeilalte
până la capătul unde picură dorința.
Pustii de clavicule
oase ce separă gâtul de firele pieptului tăiat
ceafa și atelierul
unde se născură plânsete amorțite
și unde se alcătuia noua vină, proaspăt tăiată
precum bancnotele
zgomote, voci, sunete
criptele și închisorile tăcerii
strigătele și blestemele
zâmbetele amare
sânul cu sfârcurile întunecate
oarecum decolorate
ca o haină căruia îi trebuie doar nasturii,
trebuie sfârămate.
Inițial ușor, frăgezind, înmuind
în taină
până când cu-o mișcare bruscă
trebuie frânt al tău trup.
Umbra căzând din sânii tăi respirând
și coastele se numără pe bețe de pin
nesăturate de rășină.
Diafragma cu foi moi
subțiri separând o lume:
lumea ce funcționează cu vânt
de cea care merge cu lichide reci
Fără multe dileme
mai ales fără multe remușcări
trebuie netezite
odată cu arcul din talpa piciorului
la gât, apoi degetele superioare
care ating raiuri
de carne, de hârtie, de plastic
și degetele inferioare
care îndură beznă
și lume rarefiată: piei, imitații de piele
bumbac și mătase brută.
Merele deasupra pântecelui
Pomeții și bucile aburinde
oriunde s-au plămădit
și se mută
în trupuri străine
trebuie stricate, distruse.
La fel cum vântul strică nisipul.
Precum unghile chipul.
Albul de prisos – culoarea.
Și linia din mijlocul frunții
la osciorul nasului, de la crăpăturile buzelor
de unde mărgele de sudoare
curg spre bărbie
așa cum niște țapi în haită sar să moară
liberi
nu liniștiți.
Trebuie distrus acest trup.
Oricât de bine plămădit.
Oricât de sfânt la prima vedere.
Tocmai acesta.
Mai întâi pentru că este,
Apoi
pentru că este trupul
tău.
Coastele învelite-n fir alb
ca un mosor pentru zmei.
Streșinile spatelui, de la umeri la brâu
Unde nu mai plouă
de la gropile din subsuori
la gheare
și la tainele strânse de ele
printre ațele fiecărui deget
trebuie desfăcute.
Trebuie distruse, deci, toate
de parcă ar fi un pustiu unde nu mai răsare semință
trupul tău
Trebuie distrus.
Mereu fără a uita ce fusese pământ roditor
hectare cu puf
și fire crescute-n lumină
sau chiar și-n întuneric
încleștare de pleoape și sprâncene
urechi în forma unor jumătăți de inimi și păr...
trebuie desfăcut.
Trebuie distrus, la urma urmei, cu forța
cu voință și dorință
Așa cum
parcă fără a vrea se distruge o capodoperă antică
adormită-n temeliile unor noi cartiere
pline de oameni noi, necunoscuți
La fel plămânii cu tot cu faguri
trebuie distruși.
Inima cu sângele curat și cel murdar.
Venele unde nu merita nici să te legi,
nici să vâslești.
Ficatul plin de otrăvuri cauzate de tine.
Rinichii
care, la fel ca stridiile, cresc pietre,
dar nu prețioase.
Splina, bila cu bătăliile pierdute
și toate duritățile
lăcomia stomacului
grăsimea tare
grăsimile moi
și toate cutele gușei și-ale burții.
Mitra cu gâtul ei unde se ascund lăcomiile
care zboară jos, cu rațele
de la brâu în jos
mereu cu suspiciunea crâncenă – să devină oameni
sau să rămână doar semință? -
de acolo în sus trebuie distruse
fără a tine cont că orice lucru ce are aripi
și nu zboară, trebuie ucis
fără a ține cont că orice
cu mai mult de patru membre
e neplăcută și trebuie distrusă.
Se poate închipui
la fel și în același mod
așa cum trebuie distrus
trupul tău complet.
Trebuie. Trebuie. Trebuie, deci. Trebuie
distrus cu răbdare superioară
nemaivăzută, trupul.
Și alene, desigur.
Temeinic. Fără a economisi nimic.
Încet. Și îndelung.
Cu dorința
ce se-ncumetă să devină chiar oftat
ispită de a deveni muncă și muncă lăsată la mijloc
greșeală-ntre greșeli
spre a fi reluată după somnul căldurii
iarăși
viciu-ntre vicii.
Viața așteaptă. Nu într-o noapte.
Dar totuși
oricât timp ai avea, totul trebuie distrus
distrusă această jucărie creată spre a fi stricată
cu câte o respirație ușoară
ca toate cadourile, ajunse mereu
oarecum târziu, când ți-ai pierdut legătura
când nu le mai vrei
sau nu le-nțelegi.
Cutie închisă unde adorm irosirile
Păcate. Regrete.
Plictis trezit de atingerea
și urma ochiului
care pe neașteptate
chipurile și întâmplător parcă
se mută peste trup
mai încet decât umbra norului
se sfâșie
pe vârfuri de plante galbene
Mare neînțelegerea
mare singurătatea
tăcerea.
Nici untdelemn, nici mir, nici tămâie
nici murdărie, mireasmă, putoare.
Toate tind să fie la fel
În fața aceleiași conștiințe
Plămădită cu prima chemare:
- Distruge-ți acest trup la fel ca pe al tău!
- Fă-i acestui trup tot ce ai fi vrut
Să-i faci propriului trup în viață!
- Și nu economisi! Pornește cu dreptul. Iară.
Ce ți s-a dăruit, dăruiește.
Și convinge-te fără a găsi o explicație.
Fără a căuta rădăcina greșelii de care
se zice c-a-nceput la Ida sau Eden (nu țin minte clar)
cu un măr sau un smochin (nu se crede)
cu o tărâtoare (tărându-se, căci i s-au pierdut picioarele,
cum se zice, și care fuseseră aripi)
și cu un mic de ce la mijloc
dar care doare cât pielița smulsă din unghia
de lângă degetul mare.
Trupul tău trebuie distrus.
Mereu.
Și când e frumos.
Și când nu era frumos.
Și când era uscat,
umed,
gras,
fraged,
solid, cu lichid
sau complet ofilit –
trupul trebuie distrus.
Trebuie desfăcut, sfâșiat bine.
Intenționat și calm.
Așa cum e distrusă carnea florilor
când putrezesc și nimeni nu observă cum se născuseră,
cum înfloriseră
și cum brusc într-o zi le văzurăm ofilite
pe movilă,
luptându-se cu soarele care, până atunci, fu viață.
Sudoarea rece se umflă și murit-a în drum de sete.
Buza de sus picură sub bărbie, pe piept.
Și asta întoarce totul de la capăt.
Pândesc greșelile, relațiile, prieteniile
Elanul, dragostea, esențele
Mizeriile, perfecțiunea
Și mă conving:
Trebuie distrus, trupul tău
de la început.
Cu stimă și cu răbdarea frunzei
așteptând sub coaja groasă
un anotimp
și luna înviind-o din nou la cinsprezece nopți.
Trupul tău trebuie distrus, cum am spus.
Încet.
Pășind spre moarte
moartea fiind –
odraslă a morții.
Ascuțit.
Cât o săgeată ieșită din arc.
Rapid.
Precum sabia din teacă.
Trebuie topit, poate, mai întâi, trupul tău
acest castel frumos de ceară.
Trebuie consumat
ca banii câștigați la pariu
ca monedele găsite pe jos,
trebuie consumat într-o clipă
trupul tău
trebuie stricat cap-coadă, cu capul sus
călcat ca granița trasată
în aer și pe care n-am trecut-o niciodată,
la fel ca prima greșeală
ce se mișcă-n gâtul fiecărui bărbat
chiar când n-a trăit ca Adam.
(Trebuia să mă sui pe ziduri ca să văd lumea de dincolo.
Pentru tine fusese mai simplu. Suită pe tocuri
înalte
lumea nu părea ovală. Pentru tine lumea era plată.)
De aceea trebuie întoarsă, cum necesită.
Oarecum ca un vechi ceas cu arc
legat de buzunar
ascuns în buzunarul lăuntric.
Trebuie demontat
ar fi fost
la urma urmei
cel mai potrivit cuvânt
pentru trupul tău.
Începând de azi, toată viața.
Cu grijă.
Ca un singur fiu trebuie privit trupul tău
deja atins.
Oarecum ca o mină ascunsă-n câmpia
unde se joacă copii.
Nimic nu era strain pentru mine
Până-n ziua în care (te-)am cunoscut pe tine și datoria
că tot al tău
venit dintr-un singur Dumnezeu
sau din toți zeii
dacă nu azi
într-o altă zi
trebuie distrus.
Era o mina trupul tău. Continuă să fie.
Mină care, deși veche, explodează-n mâini.
Venită din prima noastră bătălie
cu visul în care aveam ochii deschiși
și când vorbeam dormitați cu viața.
Mină. Mină ce lasă semne.
Lasă răni pe față,
cicatrice
și chin în pat
era trupul acela.
Mină marină, cu cocoașă pe spinare
care pleznește și sufletul – trupul tău.
Dar totuși.
Oricum.
Puternic insist
că trupul tău trebuie
trebuie
trebuie și trebuie
distrus.
Cu milă de data asta.
Ca o floare când îi scoatem petalele.
Fără a lupta.
Căci trupul tău se distruge parcă de la sine, putrezește ca fructul, chiar când nu-l privești, întins pe paturi ca o plapumă damaschină plină de ornamente, jocuri
pești și profeți.
Chiar când nu-l atingi.
Chair când nu-l vezi.
Chiar când nu-ți aparține.
Trupul de care crezi că-i al tău
trebuie distrus.
Cu ranga, cu ciocanul
oarecum ca cei ce nu cred în Dumnezeu
care calcă-n picioare
zgârie pereții cu unghiile
profanând sfințenia
doar ca-n inimi să trăiască regretul
și să găsească pacea
ce vine după greșeală
și plata ei
printr-o nouă greșeală nouță, făcută
cu mâna, precum trupul,
Astfel trebuie distrus trupul tău.
Rupt, descusut, îndoit
Și trebuie luat cu binețea initial.
Puțin câte puțin…
În câmpiile cu grâne ceva mereu răsare.
Precum din sărutări
în trupurile noastre răsar răni.
Gheață mestecă iubirea.
Cu drag.
Hrană nevăzută.
Și totuși.
Și iar și iar.
Trupul tău era o armă, iubito.
Armă tăcută a uciderii în masă
trupul tău
Acest trup.
Trupul tău.
Trupul meu, de fapt.


Prezentare și traducere: A.-Ch. Kuciuk ©

No comments: