Dumitru Gabura: Misterul poemelor lui Victor Teleucă (Perioada 1959-1988)



Recitind volumul Piramida Singurătății de Victor Teleucă, cu ocazia reeditării la București în 2014, am sesizat o coincidență surprinzătoare, neobișnuită în textul poemului Clipa de vârf, scris în 1970publicat de autor în volumul Îmblânzirea focului (1971). Coincidența era uluitoare. Coincideau cu cele descrise în poem nu numai luna și acea noapte răsturnată-n august, dar și împrejurările în care a decedat poetul. Faptul producându-se la 12 august 2002, peste 32 de ani din momentul scrierii poeziei. Cu o ocazie, mi-am împărtășit mirarea psihologului, dr. Gholamali Mohammadifard. După ce i-am făcut cunoscută viața și opera lui Victor Teleucă, dumnealui m-a îndrumat să-i studiez creația cu mai multă atenție, precizând că aș putea descoperi și alte coincidențe. Într-adevăr, în urma unui studiu al mai multor poeme, am observat niște coincidențe ciudate, care atestă o anticipare, în scrierile sale, a desfășurării ulterioare a unor evenimente peste 30-40 de ani.
Pentru acest studiu am selectat patru poeme legate între ele printr-un nexus cauzal(legătură, înlănțuire între lucruri, fenomene), [Mihai Cimpoi]: Clipa de vârf, 1970, Mitropolitul Dosoftei, 1973, O altă limbă mai frumoasă nu-i, 1959, Răsărit de Luceafăr, 1988.

E necesar a veni cu explicația că în cultura și știința modernă occidentală generații de savanți au urmat paradigma newtonian-carteziană (paradigma clasică de tip atomistă), îndepărtând fără ezitare conceptele și observațiile ce ar fi pus în discuție anumite ipoteze filosofice împărtășite de comunitatea științifică. Dar, odată cu apariția savanților care au dezvoltat fizica cuantică, gen: Albert Einstein, Niels Bohr, Erwin Schrödinger, Robert Oppenheimer, David Bohm ș.a., s-a constatat că gândirea lor științifică este compatibilă cu spiritualitatea și viziunea mistică asupra lumii, ceea ce duce la o schimbare de paradigmă în toate sferele vieții. Adică gândirea științifică își legiferează dreptul de a include în sine conceptele teoriei cuantice și implicațiile lor filosofice, admițând și un alt tip de cunoaștere decât cel obișnuit al teoriei și metodologiei newtonian-carteziene (Stanislav Grof, Dincolo de rațiune, București, 2007).
Sub acest aspect vom încerca să analizăm poemele enumerate mai sus, având ca scop și demonstrația dacă lui Victor Teleucă îi erau proprii competențele transpersonale în perioada sovietică, dacă acestea erau proiectate în creația sa, în ce măsură critica timpului le-a observat și studiat. Selecția cuprinde întreaga perioadă sovietică a realismului socialist (1959-1988).

E de remarcat că poemul Clipa de vârf (1970), alcătuit din trei părți: descrierea „dispariției”, contemplația spectacolului cosmic și reîntoarcerea conștiinței, nu consuna cu dogmele materialismului vulgar și ateismului inoculat atunci cu forța în conștiința populației.
Reușind să se detașeze de perspectiva materială (ego pământesc), imaginarul poetului anunța încă de pe atunci trezirea spirituală și ne făcea martori la spectacolul cosmic, vizionând prin ochiul eternității realitățile aflate dincolo de realitatea fizică, materială:
 „Odată şi odată era nevoie să dispar undeva.
 Şi-acest undeva pentru mine-i
 o noapte adâncă răsturnată-n august,
 un deal cu tractoare trece de altundeva
 spre ţărmul unui altundeva
 cu două frânghii împletite din albă lumină.”
(Victor Teleucă, Îmblânzirea focului, 1971)
Surpriza descoperirii consta, spuneam, nu numai în faptul că Victor Teleucă, în 1970, își descrie trecerea sa definitivă în lumea supraconștiinței (decesul de la 12 august 2002), ci și modul, felul în care a „dispărut”. Lucru lesne de verificat. Furtuna neobișnuită, neașteptată parcă ar fi fost martorul invitat să asiste la decesul poetului. Atunci, s-a întunecat totul în jur, lumina fulgerelor brăzda cerul. Unul din ele a secerat plopul masiv asupra căruia medita deseori poetul, crescut în preajma casei în care locuia. La scurt timp, totul s-a liniștit, de parcă totul fusese o închipuire. „Frânghiile împletite din albă lumină” conduceau sufletul poetului spre nemărginire și veșnicie. Ezoterismul afirmă că în timpul fulgerelor se produce eliberarea din corp a sufletului poetului de către natură. Din această clipă conștiința lui se supune legilor obişnuite:
„Şi mă trezesc faţă-n faţă cu nemărginirea.
 Nemărginirea şi eu - un lucru ciudat.
 Prin nemărginire aleargă vuind veşnicia,
 cum gerul vuieşte în sârmele telefoanelor.
 Şi iese-n relief o scânteie - clipa de vârf,
 sau poate
 alte clipe desfăcute în emisfere aprinse –
 atomi de timp divizaţi în părţi componente.”
(Victor Teleucă, Îmblânzirea focului)
Meditația practicată în starea obișnuită a conștiinței induce o altă stare, modificată a acesteia (termen folosit de psihologii transpersonali americani K. Wilber, S. Grof), dar care rămâne o normă. Astfel, gânditorul este antrenat într-o experiență pe care psihologul american Abraham Maslow o conturează, în 1968-1970, în concepția sa numită experiență de vârf (peak-experience): (A. Maslow, p. 90) – „B-Cognition” (Being-cognition). Aceasta prevede un nou tip de cogniţie, specifică persoanelor armonioase, integrate şi care se manifestă, în special, în procesul experienţelor de vârf. Tipul respectiv de cogniţie nu compară, nu evaluează şi nu judecă, astfel încât lumea înconjurătoare este interpretată într-un mod mai obiectiv, mintea nu proiectează, nu acordă semnificaţii în plus.
Descrierea exactă a acestei stări o găsim în creația poetului Victor Teleucă:

Eu ştiu ce-am vrut: n-am vrut nimic,
dar şi nimicul e prea mult. Mai puţin
însă nu se putea. Cineva vorbea şi eu
transmiteam mesajul aşa, fără a-l cer­-
ceta şi a-1 înţelege,
fiindcă nu mă interesa.
Eu nu vroiam nimic.
Dar nici nimic nu se putea.
Şi atunci m-am întrebat: dar ce se
poate?
Şi tot eu mi-am răspuns: dar cine
pune această întrebare?
După asta n-a mai urmat nici un răspuns.”
(Victor Teleucă, Piramida singurătății, 2000, Chișinău, p.78)

Îndeplinirea, atingerea condiției de nedorință îl face pe muritor liber de aspectul material al existenței. E chiar condiția sine qua non proclamată de filosofie pentru a atinge iluminarea, luciditatea de maximă transparență. „Nimic mai prejos de experiența unificării mistice cu sursa divină nu ne va potoli cele mai profunde năzuințe” (Stanislav Grof, The Cosmic Game, 1998, State University of New York, Jocul Cosmic, Editura Antet, p. 45). Stanislav Grof e un explorator avansat al „domeniilor transpersonale”, - aşa numeşte el cele mai inefabile niveluri ale Fiinţei, un practician ale cărui concluzii se bazează întotdeauna pe experienţa personală şi a celor pe care îi conduce în stări de conştiinţă extinsă. Savantul a avut curajul excepţional de a aduce pe teritoriul ştiinţei academice idei şi concepte care, până la el, păreau să aparţină exclusiv viziunii mistice asupra universului. El este un cercetător al conștiinței care a contribuit major prin opera sa la schimbarea paradigmei asupra Fiinţei şi universului (Stanislav Grof, Psihologia Viitorului). 
O abordare similară celei din poemul Eu știu ce-am vrut…, devenit și crezul creatorului, descoperim și în poemul Am fost un visător…, scris în ultimii ani de viață: 

rămas din mine – câte-un vis
mai semănând cu lacrima de pe obraz,
argonaut pornit spre lâna din Caucaz...”
(Victor Teleucă, Ninge la o margine de existență, Chişinău, 2002, p.5)

În cazul de față cuvântul vis la care am adăuga și cuvântul lucid ar elucida mecanismul procesului de creație a poetului prin prisma transpersonală. „O operă de artă trebuie să treacă complet de limitele umanului, explică Giorgio de Chirico, bunul simț și logica îi vor lipsi. În felul acesta, ea se va apropia de starea de visare…” (Cavalesi Maurizio, Mori Gioia, De Chirico, 1988.). 
Definiția dată de Abraham Maslow (fondator al Asociației Americane de Psihologie Transpersonala, împreună cu Carl Rogers, Viktor Frankl, Anthony Sutich, Stanislav Grof, Jim Fadiman în 1969) experienței de vârf în studiile sale e următoarea: „Sentimentele unor orizonturi de deschidere, până la viziune, sentimentul de a fi simultan mai puternic și mult mai neapărat decât ai fost vreodată, sentimentele de extaz, de mirare și venerație, sentimentul de pierdere în timp și spațiu cu convingerea că, în final, ceva extrem de important și valoros s-a întâmplat, pentru că subiectul a fost într-o oarecare măsură transformat și întărit în viața de zi cu zi de o astfel de experiență”.
Prin metaforă, poetul V. Teleucă încearcă a interpreta și transcrie „transcenderea tuturor limitelor minții analitice, a tuturor constrângerilor raționale și a tuturor constrângerilor logicii obișnuite” (Stanislav Grof, The Cosmic Game, 1998, Jocul Cosmic, Editura Antet, p. 33):

„Poate că atunci mă depărtez de mine, ori poate
 de dragostea mea divizată în flăcări şi ger.
 Mă depărtez. De cine m-aş putea depărta
 într-o astfel de noapte cu multă veşnicie?

 Atunci resimt în privire prezenţa noianului,
 când omul devine imponderabil,
 iar greutatea lui o trage-n adânc universul.
 Şi zbor ca baronul Münchausen
 pe ghiuleaua unei stele în nesus şi-n nejos”.
(Victor Teleucă, Îmblânzirea focului)

Asistăm la transformarea spirituală a poetului despre care acelaşi Stanislav Grof, cunoscut ca explorator al frontierelor conștiinței umane, afirmă: “Nașterea spirituală nu trebuie neapărat să fie asociată cu moartea trupului. Ea se poate produce oricând pe parcursul autoexplorării profunde sau chiar în timpul unei crize psihospirituale spontane. Atunci, e un eveniment pur simbolic, «o moarte a eului», sau o «moarte înainte de a muri», care nu implică nici o vătămare biologică. Abraham a Sancta Clara, un călugăr augustinian german din secolul al XVII-lea, a rezumat totul într-o singură frază, scriind: «Omul care moare înainte de a muri nu moare când moare»” (Stanislav Grof, op. cit., p. 149). Exemplificăm:

„Atunci şi miriştea creşte prin mine mereu
 ca bambusul prin omul înlănţuit de pământ.
 Atunci am impresia că cineva măsoară distanţa
 cu ani de gând, sau alte
 unităţi de măsură nedescifrate de nimeni,
 şi umbra lui Einstein îşi caută sprijin”.
(Victor Teleucă, Ibidem)

Metaforele „măsoară distanța cu ani de gând”, și ”umbra lui Einstein își caută sprijin”. depășesc gândirea ce reiese din teoria relativității axată pe viteza luminii și gravitație universală.
Dr. Fred Alan Wolf, autorul volumelor Saltul cuanticUniversul spiritual, Universuri paralele, premiat în 1982 cu prestigiosul Premiu pentru știință „National Book”, aduce dovezi despre relația strânsă dintre conștiința umană și fizica cuantică. S-ar putea să existe dovezi că sufletul poate călători mai repede decât lumina cu „viteză superluminală”. Așa se explică faptul că în timpul unei experiențe din apropierea morții trecerea unei persoane din lumea materială - care lucrează cu o viteză mai mică decât viteza luminii - în altă lume, așa-numita lume spirituală - care lucrează mai repede decât viteza luminii, „supeluminală” – adică transferul cu efectul de tunnelling ar putea fi similar cu ceea ce astrofizicienii numesc o „gaură neagră”. La acea viteză se trece dincolo de timp și spațiu, experimentându-le în dimensiunea fizică a lumii noastre. Prin aceste ferestre, probabil, se călătorește înainte și înapoi prin spațiu-timp. Cu cât nivelul conștient e mai înalt, cu atât lărgimea ferestrei perceptive e mai mare. Același Dr. Fred Alan Wolf explică: nu e necesară neapărat o călătorie în spațiu cu viteza luminii, întrucât există pretutindeni mini-găuri negre care pot fi accesate prin transformări ale câmpului conștiinței, locuri în care spațiul vibrează cu viteza luminii. Totul depinde de capacitatea de a utiliza conștient forța fundamentală care stă la baza Universului. Există, de asemenea, o interdependență dintre dimensiunea a patra și starea de conștiință specifică planului patru. În acest caz, două evenimente separate dintr-o dimensiune inferioară D3, în care și fereastra perceptivă e mai îngustă, din perspectiva dimensiunii a patra și a stării de conștiință corespunzătoare sunt văzute ca strâns relaționate cu întregul, în același timp sunt încărcate cu înțelesuri profunde și cu calități estetice deosebite. De exemplu, în planul tridimensional, în care ne aflăm, o sămânță dă naștere unui copac, se dezvoltă, crește, trăiește, iar după 50 de ani se usucă și moare. Iar din planul D4 acest proces poate fi cuprins într-un punct și poate dura un timp foarte scurt ce conține toți acei 50 de ani de evoluție.
Revenim la ideea formulată în studiul anterior: creatorul autentic induce prin proprie voință (meditație) starea modificată a conștiinței, ajungând, astfel, la sursa primordială a inspirației. De aici deducem explicația inefabilului, indescriptibilului poemelor lui Victor Teleucă.
 Filosoful german Martin Heidegger a demonstrat profunzimea metaforei poetice prin faptul că drept sursă pentru lucrarea sa Introducere în metafizică i-a servit creația poetului german Friedrich Hölderlin (n. 20 martie 1770 - d. 6 iunie 1843). 

 îmi trece prin sânge
 ca durerea plăcută a dragostei.
 Şi cresc miriştile prin mine fără oprire,
 parcă s-ar grăbi să se coboare-nspre toamnă.
 Senzaţie stranie. Omul rămâne mereu amăgit,
 când nu poate creşte prin el miriştea blondă,
 ori piatra pe care o aşază în ziduri fecunde.
 Dar în liniştea sufocantă şi părelnic banală,
 odată cu miriştea, prin mine mai cresc
 şi copiii mei, grăbiţi să mă lase în urmă.
(Victor Teleucă, Ibidem)

Versul „Omul rămâne mereu amăgit,/ când nu poate creşte prin el miriştea blondă”, trimite la ignoranța de care dă dovadă omul, închis, în cercul îngust al existenței, al minții și logicii formale bazate pe modelul newtonian-cartezian, neadaptat realităților cuantice din societatea modernă. Ușor de „amăgit”, manipulat în perioada revoluțiilor conștiinței umane. O astfel de interpretare în vremea realismului socialist era exclusă, din care cauză critica literară a vremii nu a remarcat semnificațiile, profunzimile acestui poem. Oare azi miriștea blondă crește prin om?
 Filosoful de origine georgiană, de renume mondial, Merab Mamardașvili, evocat multiplu în scrierile poetului V. Teleucă, afirmă că „obiectul cercetărilor filosofice nu e omul, ci acel posibil om creator care poate sclipi pentru un timp, a se stabili, a se statornici, a-și arăta pe o clipă efortul propriu în spațiu. Efortul transcendental, constituit în capacitatea Sinelui de a se așeza pe sine la limita de după care în față te privește imaginea morții, la limita care simbolizează pentru om capacitatea, starea de a fi gata de a se despărți de sine, care era la acel moment, de corpul fizic.” (Merab Mamardașvili, Эстетика мышления, Москва, 2000). Ceea ce confirmă şi viziunea poetică a lui Victor Teleucă:

„Iar prin prisma unei clipe dense de vârf
 mă uit în univers, despic veşnicia în patru
 s-aud cum miriştea vuieşte sălbatic a toamnă”.
(Victor Teleucă, Ibidem)

Versul „Despic veșnicia în patru” din poem, frecvent și în alte creații ale poetului, indică structura multidimensională a conștiinței lui Victor Teleucă. O astfel de structură a conștiinței permite a accede dincolo de limitele rațiunii. Modificarea nesemnificativă a acestui vers îl regăsim în poemul Răsărit de Luceafăr (dedicat de Victor Teleucă lui Mihai Eminescu, în 1988, publicat în săptămânalul Literatura și Arta) cu acel de șapte ori (număr sacru):

„... desfăcând o raza-n patru, fiecare iar, la rându-i, o mai desfăcea în patru ca să caute în nimbul razelor cum crește timpul,
... și lumina din lumina se isca a treia, alta, cosmică, dogoritoare, zburători cu chip de fluturi se-ntorceau spre începuturi, fulger încăput în noapte, dar și într-un strop de rouă și de-acuma de la sine fiecare rază nouă iar se desfăcea în patru și-n a trudei nepieire, luminând în timp și spațiu, un nesațiu de iubire care schimbă veșnic vremea într-o altă viscolire însetată de frământuri;
... raza ce se-mparte-n patru sub magia vorbei simple care sufletul ni-l umple, împletindu-ni-l cu lumea unei lumi ce el pe scut o aduce dintr-o luptă-n care graiul s-a născut și-a rămas în devenire când și sfânt de nemurire și timp sfânt de regăsire pentru-acest pământ ce-ncape într-un fulger de cuvânt;
... dormea bouru-n perete și pe capul lui temut care-a stat în stema țării, Lucifer lucea tăcut, raza împărțita-n patru raze tot atât de multe iar se desfăcea în patru și din nou în patru iar desfăcându-se în patru chiar atunci, neprevăzut, timpul îndărăt se-ntoarce renăscând de la-nceput.
(Victor Teleucă, Răsărit de Luceafăr, Chișinău, ed. Universul, 2010, 28 p.)

Prin folosirea repetată a metaforei despărțirii razei în patru, semnificație și simbol al multidimensionalității, poetul ne introduce treptat în misterul conștiinței multidimensionale (inconștient, preconștient, conștient, transconștiință, conștiință cosmică) a Luceafărului-Mihai Eminescu, în universul eminescian, ce erupe din interior cu o forță de nestăvilit. Criticul literar Ion Ciocanu, în eseul Sărbătoarea cuvântului inspirat, afirmă că în acest poem: „totul e marcat de inefabil, de ceva ce nu se lasă «prins» în cuvintele noastre comune. Este o sublimă sărbătoare a cuvântului inspirat”… (Florile Dalbe, 2010). Surprinzând acest moment, Ion Ciocanu devine martor la spectacolul cosmic: „O menţiune absolut necesară şi multisemnificativă:, continuă criticul, poemul a fost scris în 1988, când la noi încă nu existau condiţii propice unei gândiri şi expresii care şi în prezent, în unele privinţe, ni se par de-a dreptul temerare.” .” În cazul dat criticul literar apreciază, percepe corect valoarea inefabilului din opera lui Victor Teleucă, adică a ceea ce nu poate fi exprimat în cuvinte: a inexprimabilului, indescriptibilului, nespusului. Aici e piatra de încercare în opera lui Victor Teleucă pentru un cititor familiarizat cu creații obișnuite. Atribuirea unor calificative nejustificate („oarecum rece”, „prea intelectualizată”, „grea” pentru elevi și studenți) operei poetice a lui Victor Teleucă a servit drept pretext pentru omiterea din programa școlară la începutul anilor 90 al secolului trecut a orelor de studiere a creației poetului. Nu cunoaștem altă cale de acces la procesul de creație decât să intrăm „în labirintul noțiunilor pe care ni le-au oferit știința și filosofia”, ne atenționează Nicolae Busuioc (Ființa umană – intelectul și procesul de creație, 2014).
În acest context, o explicație ne oferă și psihologia transpersonală prin arguția lui Ken Wilber în volumul (Fără granițe),: „în evoluția spirituală a omului are loc detașarea de Sinele nostru fals, care trebuie să moară, pentru ca să se trezească la viață Sinele nostru nemuritor și transcendent. Acest sine transcendent, ne explică în continuare K. Wilber, nu s-a născut odată cu trupul nostru și nici nu va înceta să mai existe odată cu moartea. Nu recunoaște timpul și nici nu se îngrijește de suferințele personale. Este lipsit de culoare, de relief, de formă, de mărime,și totuși desfășoară întreaga maiestuozitate a lumii chiar în fața ochilor persoanei. Vede soarele, norii, stelele, și luna, dar el însuși nu poate fi văzut.”( Ion Mânzat, Psihologia transpersonală, Iași, ed. Cantes, p.154). Proiecția acestui Sine transcendent, descoperită în creația lui Victor Teleucă, este observată, dar percepută și interpretată în mod eronat. Mihai Eminescu numește acest Sine în opera sa „nemuritor și rece” precum Luceafărul. Deloc întâmplător Victor Teleucă își intitulează poemul dedicat lui Eminescu „Răsărit de Luceafăr”. Remarcăm aceeași renaștere spirituală despre care vorbește Stanislav Grof în citatul de mai sus.
Observația lui Gaëtan Picon, eseist și critic de artă francez, că rațiunea, de una singură, nu este creatoare, este îndreptățită, atunci când se afirmă că rațiunea „nu conduce mâna care descoperă, dar ea stăpânește mâna care șterge, care adaugă, modifică și echilibrează. Ea nu dă, ci remaniază ce este dat”. ). Are loc interpătrunderea diferitelor stări de conștiință. În aceste stări opera de artă devine inexprimabilă, inimitabilă și indescriptibilă. Diferență dintre creație și patologie constă în faptul că un creator, înotând prin oceanul inconștientului, ajunge la malul salvator, pe când o persoană cu patologie nu are această oportunitate. Deci, inconștientul, în tandem cu conștiința, se face creator.
Ca poet, în acei ani Victor Teleucă a redat în mod conștient poeziei alte coordonate paradigmatice - aspectul meditativ, cunoscând că poezia tranzitivă a lui George Coșbuc a fost mai „populară” decât cea profund vizionară a lui Mihai Eminescu. Sau că Octavian Goga, exprimând năzuințele comunitare, este mai accesibil și preferat de publicul cititor, decât Lucian Blaga sau Ion Barbu. Mai cunoștea poetul că aspectul meditativ redă poeziei șansa modernizării și a sincronizării cu o altă vârstă a literaturii [Tudor Vianu.Întroducere în teoria valorilor,1942,ed.Cugetarea].
Putem afirma că starea modificată a conștiinței duce conștiința creatorului într-o relație cu supraconștiința (transcendența), de unde în realitate este alimentată creația. Creatorul își găsește aici și sursa inepuizabilă de a făuri noi lumi fenomenale (conform conceptului transdisciplinarității, formulat de filosoful și fizicianul franco-român Basarab Nicolescu, preluat şi valorificat de către criticul literar Theodor Codreanu ca metodologie a paradigmei transmodernității). Când conștiința ajunge prizonier al spațiului și timpului, transformarea acesteia și atingerea structurilor supraconștiinței necesită timp.
Creatorul posedă abilități de a călători dinspre conștiință la supraconștiință și invers - prin transcendere fără cenzura timpului, pătrunzând esența lucrurilor, prevăzând desfășurarea evenimentelor ulterioare.
Creația poetului corespunde rigorilor transpersonale: „Şi simţi nevoia scrisului ca nevoia de cântec – comunicare prin sine cu sinele cosmic. Detaşarea de formă, întoarcerea la origini, de unde viitorul poate fi privit retrospectiv şi nu invers” (Victor Teleucă, Ninge la o margine de existență, 2002, Chișinău, p. 219). Fiecare cuvânt din aceste fraze specifică o etapă în ierarhia evoluției conștiinței, conform spectrului( modelului) de evoluție a conștiinței în cinci nivele construit de Ken Wilber în 1985. Nivelele conștiinței caracterizându-se printr-un sentiment diferit de identitate personală și traversând mai multe gradații. (Ion Mânzat, Psihologia transpersonală, Iași, 2002, p.139-140)
Conștiința multidimensională a poetului devine transparentă și în următoarea secvență: „poezia e o meditaţie tip yoga în care te dezici de eul personal cu prăbuşirea în sine, apoi cu dezicerea de sine, adică totala eliberare de orice în afară de gravitaţia universală” (Victor Teleucă, Improvizația nisipului, Chișinău: Editura Universul, 2006, p. 82). Observăm că Victor Teleucă trece de etapa cunoașterii de sine; el accede la transconștiință și conștiința cosmică - „dezicerea de sine, adică eliberarea de orice în afară de gravitația universală”. Meritul creatorului de a conștientiza misterul transpersonal și integrativ îl observăm în următorul vers eseistic: „Detaşarea de formă, întoarcerea la origini, de unde viitorul poate fi privit retrospectiv şi nu invers” poate servi și ca răspuns la întrebarea: de unde apare creația și miracolul în poemele analizate. Abilitățile poetului de a crea în stările modificate ale conștiinței (concept transpersonal), conform realității fizicii cuantice, denotă o situație aparte: acesta se poate afla simultan în toate cele trei timpuri. Mesajul și starea modificată a conștiinței sunt uluitoare, inexplicabile chiar și pentru poet:

„Cineva vorbea și eu
transmiteam mesajul așa fără a-l cer-
ceta și a-l înțelege,
(Victor Teleucă, Piramida Singurătății, 2000, p. 78).

Modelul transpersonal și integrativ de creație este plin de aspecte conștiente, dar cu multe caracteristici supraconștiente, pe care cititorul, fiind martor la faza conștiinței obișnuite, nu-l poate percepe pe deplin fără ajutor, ci numai odată cu trecerea timpului și cu evoluția conștiinței colective care fac posibilă înțelegerea acestei creații din viitor. „Transpersonal” înseamnă „dincolo de nivelul psihologic personal, de experienţa realităţii trăită prin prisma personalităţii individuale”. Adică viața spirituală care depășește relația trup-psihic (transconștientul și transinconștientul), trecerea de la Eul conștient la Sine ca sinteză a conștientului, subconștientului și supraconștientului. Deci dincolo de granițele timpului și spațiului percepute în mod conștient (Ion Mânzat, Psihologia transpersonală, Iași, 2002, p.17). Din această cauză apare necesitatea depunerii unui efort spiritual suplimentar și multă răbdare pentru a atinge culmile imaginate de autor. Dacă cineva va persevera va fi răsplătit cu descoperirea unei lumi uluitoare. În final, aceasta e soluția dezvoltării speciei umane în plan spiritual.
Păstrând continuitatea gândului expus anterior, mesajul transmis de poetul Victor Teleucă în poemul Răsărit de Luceafăr se va contura definitiv către 2020, când se împlinesc 32 de ani de la scrierea acestui mărgăritar poetic.
Ca și în cazul poemului Clipa de vârf, întâlnim aceeași coincidență de 31 de ani în poemul Mitropolitul Dosoftei publicat (1974, Momentul inimii), scris în perioada ateismului militant și care, la fel, iese din obişnuit față de ceea ce se scria pe atunci. Este neobișnuit pentru aura sa meditativă, metafizică .
 Postulatul filosofului, psihologului și poetului Lucian Blaga din Trilogia culturii – „O cultură nu poate exista fără mecanismul din umbră a metafizicii și nici explicată”, a servit ca punct de sprijin nu numai pentru acest poem din creația lui Victor Teleucă.
Poemul Mitropolitul Dosoftei e singular și pentru faptul că eroul a fost unul dintre cei mai mari cărturari din istoria românească, unul dintre poligloţii vremii, primul poet român, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală și din cea istorică în românește. El a fost unul dintre ierarhii care au promovat introducerea limbii române în biserică și totuși dat uitării sute de ani din toamna anului 1686, când a fost luat ostatic și dus în Polonia de oștile regelui Jan Sobieski, ținut în străinătate până la sfârșitul vieții. Imaginarul poetului Victor Teleucă îi face o „vizită” în timp și îl surprinde în ipostaza de sfânt:

„Am mers spre el ca piatra după munte
să fiu la Lvov făcutu-mi-am o punte
din scrisul lui străbun..

în care se-ntâlneşte
focul şi oţelul,
în ochii lui continua aprins duelul
şi pieptul îi era împodobit de cruce,
iar el, nemulţumit,
vorbea cu cei ce vin.
Ce slavă gravă-avea
acel destin!
Rămas pe crucea lui de aur, răstignit!
În călimara sfântă, înmuindu-şi pana,
scria de cumpeni mari
şi de prigoană
pe-un câmp de pergament ne-nchipuit
în satu-i de surghiun, de lângă Lvov.

lua conturul tragic
într-un trist tablou –
o mână şi o pană şi-n vreme un ecou,
şi lumânarea care întreaga seară-a mas
cu pata de lumină pe vârful unui nas,
iar ochii lui, cu sclipăt luciferic,
ardeau neosteniţi în întuneric,
învrăjmăşiţi de cruda prigonire,
iar jos se iscălea cu-acelaşi vechi temei:
„Nedreptăţit
în veac, Mitropolitul vostru Dosoftei”.
(Momentul inimii, 1974)

Poetul aduce conaționalilor mesajul Mitropolitului „nedreptățit în veac”. Pentru ei a mers în surghiun, pentru ei a stăruit în viața sa pământească. Lor le-a și fost adresat acest mesaj peste vremi.
În 2005, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat pe Mitropolitul Dosoftei.
Observăm și în cazul dat că revelațiile trăite de Victor Teleucă se materializează într-o perioadă determinată de timp, fapt ce dovedește clarviziune. Așadar, constatăm o altă coincidență de 32 de ani de la scrierea poemului „O altă limbă mai frumoasă nu-i”, 1959, până la decretarea limbii ca sărbătoare națională „Limba Noastră” la 31 august 1991. Acestui poem critica literară i-a acordat de-a lungul timpului mult spațiu. Subliniem că editarea acestui poem a fost posibilă într-o plachetă de versuri abia în 1964, din cauza subiectului stânjenitor pentru autoritățile sovietice. Din opera-i publicată ne convingem, că Victor Teleucă a acordat permanent temei limbii o importanță majoră, incluzându-se în bătălia pentru limbă, fără a-și etala meritele, din 1959. S-a reîntors, în câteva rânduri, la tema dată scriind eseul „Car frumos cu patru boi” (1991), „Ploua târziu” (1995), concluzionând că „nu legea scrie limba, ci limba scrie legea”„Limba, avea să spună poetul în alt eseu, este memoria unei națiuni care se respectă. În limbă stă Codicele comportamentului noțiunii de națiune, caracterul reflexiv al gândirii ce specifică națiunea la noțiuni existențiale”. Intransigența poetului e vădită când se adresează oponentului ce primejduia pe atunci limba:

 „Auzi? În limba mea
 pe cer răsare prima stea,
 și-n toate limbile la fel
 Luceafărul răsare clar, fidel.
 Aici, pe-acest picior de plai,
 vin rodnici ani în evantai
 și-n limba mea ca-ntr-un izvor
 e-un cer răsfrânt multicolor.”

Cercetând lucrurile, nu au fost descoperite publicații de istorie sau critică literare în care să se fi confirmat că în perioada sovietică Victor Teleucă ar fi fost perceput și recunoscut ca poet lirosof (numit de acad. M. Cimpoi, în 2002), heraclitean transmodern (de exegetul Th. Codreanu, în 2002) ori poet-filosof (de acad. H. Corbu, în 2007). Din studiu reiese, că gândirea creatoare a poetului în perioada studiată era axată pe adevăratele valori spirituale.
Rezultatele primelor analize ale criticii literare în acest sens apar semnate de acad. Mihai Dolgan și de cercetătorul literar Grigore Canțâr în revista de lingvistică și știință literară Metaliteratura publicate la începutul anului 2002. Mihail Dolgan, în studiul Victor Teleucă: „tortura negăsirii” sau tentaţia discursului metafizic, semnalează înainte, de apariția operei postume, competențele transpersonale ale poetului: 
„Poetul Victor Teleucă priveşte la lume cu ochi de filozof, o gândeşte ca un filozof, interpretează ca un filozof, o esenţializează în sentinţe general-umane ca un filozof. Este poetul moldovean cu cea mai conturată şi mai nuanţată perspectivă filozofică asupra existenţei umane trăite până la capăt în momentele ei de vârf (subl. ne aparțin – D.G.). Iată de ce el e mereu tentat să imagineze „universuri abstracte”, să „făurească lumi posibile” (Ion Barbu), să inventeze surplusuri de realitate şi de fiinţă (Metaliteratura, 2002, vol. 5).
Cercetătorul literar Grigore Canţâr în studiul său Victor Teleucă: Poezia ca exercițiu meditativ, ajunge la aceeași concluzie, înainte de apariția operei postume: „Dacă e să menţionăm foarte sumar meritul fundamental al lui Victor Teleucă în evoluţia literaturii autohtone contemporane, va trebui să spunem că el consistă în efortul susţinut al poetului de a contribui la emanciparea paradigmatică a poeziei române din Basarabia. Creaţia d-sale a produs, în anii 70 ai secolului al XX-lea, o adevărată breşă în zidul gândirii estetice de atunci“. Aspectul meditativ (subl. ne aparțin – D. G.), continuă cercetătorul, „al poeziei lui V. Teleucă a contribuit la eliberarea acesteia de sub dictatul esteticii restrictive a realismului socialist, reorientând-o spre culmile unde se aflau demult P. Valéry, Appolinaire ş.a.
Odată cu venirea sa în literatură, poezia «moldovenească» a încetat să mai însemne «a cânta», «reprezenta», «a propaga idei măreţe» etc. Ea a început să însemne «a gândi», «a reflecta» asupra celor mai intime sau majore mutaţii şi transformări ce afectau fiinţa umană” (Metaliteratura, 2002, vol. 5 ).
Din cele expuse conchidem: capacitatea de a accede la sinele său, dincolo de limitele sale, de a se detașa de sine, abilitatea de a transcende diferite niveluri de realitate, interpretarea și transcrierea originală a inexprimabilului, - toate aceste competențe îl fac pe poetul Victor Teleucă din anii 60-70 al secolului XX reprezentantul milenarei tradiții metafizice, al paradigmei culturale al transmodernității sau, în termeni moderni, purtător al tradiției transpersonale și integrative. Creația veritabilă este un proces continuu. Deși formulele, jocul de termeni și conceptele țin de contextul istoric și cultural, esența acesteia rămâne aceeași.