Kopi Kyçyku: Popoare înrudite

De peste un veac, în cultura albaneză există o tradiţie de cunoaştere şi îndrăgire a poeziei româneşti, a literaturii şi a culturii în general. Stăruinţa asupra acestei cunoaşteri nu se face pe bază de superioritate a uneia şi de împărţire nedreaptă în “culturi mari” şi “culturi mici”, ci pe baza nevoii ancestrale de regăsire a vechilor comuniuni spirituale şi chiar estetice ale celor două popoare ale noastre. Poezia eminesciană reprezintă nu doar un punct, ci un adevărat centru (univers) de referinţă în aceste căutări şi regăsiri impresionante.
Trebuie să afirmăm de la bun început că opera poetică a lui Eminescu în cultura albaneză, stă alături de operele marilor clasici ai literaturii universale. Iar ca impact asupra esteticii şi simţirii cititorilor, indiferent de generaţie şi domeniu de activitate, poezia eminesciană este printre cele mai îndrăgite.

Primele poeme ale lui Eminescu au început să apară în presa de limbă albaneză, cu precădere în cea tipărită în România, spre sfârşitul anilor ‘20 ai veacului trecut. Poetul, prozatorul şii criticul literar Dhimitër Pasko, (cu pseudonimele Mitrush Kuteli şi Dr. Pas, Pogradec 1907-Tirana 1967), precum mărturiseşte şi în proza autobiografică „Un drum dincolo de Tiranspol”, tradusese câteva poezii şi începuse să recânte în limba albaneză „Luceafărul”. În acelaşi timp cu Mitrush Kuteli, marele liric albanez Lasgush Poradeci (pseudonimul literar al lui Llazar Gusho, Pogradec 1899-Tirana 1987), traducea din opera lui Eminescu de când trăia la Bucureşti, şi a continuat şi la Graz, unde se mutase pentru a-şi susţine lucrarea de doctorat, în limba germană, cu tema Der verkannte Eminescu und seine volkstümlich-heimatliche Ideologie” (Eminescu necunoscut şi ideologia lui populară).
Impactul mitopo(i)etic al lui Eminescu asupra unor poeţi albanezi apare în mod firesc pe temeiul unor date ontologice, pe care le au în comun cele două culturi: căutarea identităţii, cultul “Marelui Timp” (Moti i Madh), al timpului protoistoric, la Eminescu, trecerea de la canonul ritualic orientalizat, la discursul social şi naţional al poeziei albaneze din prima jumătate a secolului al XIX-lea (poeţii albanezi de mai târziu care vor relua acelaşi filon tematic şi motivic vor avea în “Scrisorile” eminesciene un model). În afară de aceasta, Eminescu credea în existenţa unui substrat cultural comun traco-iliric. “Tracii şi ilirii erau popoare înrudite. Descendenţii ilirilor sunt albanezii actuali; în Tracia s-au născut români. Miklosich ne-a comunicat vreo 50 de cuvinte, care parte sunt comune albanezilor şi românilor, parte au în amândouă limbile o formă şi un sens deosebit. Un număr însemnat de cuvinte latine au trecut de la români nu numai în limba bulgară, ci în toate limbile peninsulei”. Ca dat esenţial al rasei traco-ilirice Eminescu considera energia extraordinară, pusă întotdeauna în serviciu străin.
Eminescu a dat dovadă de un adevărat ataşament faţă de Albania şi albanezi, bunăoară în “Timpul” (1880), când se referea la familia Ghica, din care provin prinţul Albert şi Dora d’Istria, scriitoare şi filozoafă, dar şi Ioan Ghika, şi mai târziu Monseniorul Vladimir I. Ghika, mistic, gânditor şi martir (beatificat la 31 august 2013 la Bucureşti). “Între domnii fanarioţi, scrie el, o singură familie s-a distins prin iubire pentru ţările române, prin sacrificiul vieţii, chiar pentru integritatea patriei: Ghiculeştii. Ei bine, Ghiculeştii n-au fost fanarioţi veritabili, ci albanezi”. Mai mult decât atât: Eminescu afirma – nu doar lui Maiorescu în perioada când avea probleme de sănătate, ci şi lui Mite Kremnitz, mai înainte – că îi plăcea foarte mult limba albaneză, ca fiind „cea mai expresivă din univers”, şi vroia s-o înveţe. În poezia “Doina”, unde “De la Nistru până la Tisa / Tot Românul plânsu-mi-s-a, / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate”, Eminescu nu-i pomeneşte pe albanezi ca fiind străini. Din contră, el vorbeşte clar despre o înrudire sufletească structurală a românilor şi albanezilor. Este, probabil, un fapt care a determinat în zona arhetipală a inconştientului apropierea, în temeiul afinităţii elective, a multor poeţi albanezi de el.
Unele fapte, în baza informaţiei de care dispunem, vorbesc de la sine. În perioada dintre cele două războaie (1918-1939), Eminescu a fost socotit în Albania, ca şi în toată Europa, unanim cel mai mare poet al românilor, ba chiar, pentru vasta rezonanţă a cuvântului său, numit “nu numai poet român, ci european, Eminescu a devenit, cu vremea, tot ce are mai de preţ România ca dimensiune spirituală”.
Numeroşi albanezi, oameni de cultură, scriitori etc., şi-au exprimat admiraţia pentru nivelul înalt al cugetării şi simţirii poetului român. Încă de pe băncile facultăţii la Bucureşti (absolvent al Academiei de Ştiinţe Economice şi, mai târziu, director la Banca Agricolă a României), Mitrush Kuteli publică un studiu substanţial privind opera lui Eminescu, articole, note referitoare la limba şi mesajul marelui poet român. În anii în care a condus catedra de filologie romanică, conferenţiarul Eqrem Çabej, care urma să devină cel mai mare lingvist albanez, a ţinut la Tirana un curs special despre Eminescu. În 1959, luând conducerea lucrărilor editării unui volum de versuri, destinat să cuprindă cea mai mare parte a operei poetului, Lasgush Poradeci mărturisea că, de-a lungul întregii cariere sale literare, l-a pasionat îndeosebi complexitatea semnificaţiilor şi a valorilor literare cuprinse în opera eminesciană. Încă în 1930, aflându-se în Bucureşti, L. Poradeci mărturisea marea admiraţie pentru poetul român, care l-a determinat să traducă în albaneză aproape 5.000 de versuri de Mihai Eminescu. La rândul său, Dh. Pasko editează 2500 de versuri, poezii întregi şi fragmente, în traducere proprie, în lucrarea lui despre Eminescu.
Mircea Eliade vorbea despre o relaţionare structurală Eminescu - Universul latin. Am putea vorbi, cum atrage atenţia academicianul Mihai Cimpoi, despre o astfel de raportare – prin impunerea unei Weltashaung asupra relaţiilor omului cu Cosmosul şi Dumnezeu, a unui “om universal” constituit dintr-o polaritate structurală – şi în cazul universului balcanic. Am spus mai sus că şi poeţii albanezi remarcă la Eminescu anume “complexitatea semnificaţiilor şi a valorilor literare”.
Dacă invocăm influenţa lui Eminescu asupra literaturii albaneze, evidentă mai ales la romanticii albanezi, dar chiar şi la poeţii de astăzi, urmărirea ei ar fi o foarte atrăgătoare problemă de literatură comparată. “Este aproape de neconceput o istorie modernă a gândirii din sud-estul Europei în deceniul al nouălea al secolului trecut (al XIX-lea, n.n.), scria Lasgush Poradeci în lucrarea sa de doctorat, fără a face o exegeză minuţioasă a contribuţiei aduse în acest domeniu de Mihai Eminescu”. Cunoaştem deja influenţa lui Eminescu asupra unor poeţi din Balcani, ca, de pildă, asupra poetului albanez Asdren (Aleksandër Stavre Drenova), participant la adunarea istorică din Bucureşti, ţinută la 5/18 noiembrie 1912, la care s-a hotărât proclamarea independenţei Albaniei. Se resimte asupra-i influenţa poeziei sociale eminesciene. Asdreni ţinea la loc de cinste în biblioteca sa opera lui Eminescu. “Poezia lui mi-a fost carte de căpătâi” spunea şi Lasgush Poradeci. Evident, s-ar putea afirma că modelul eminescian urmat de Asdreni este cu deosebire cel “social”, dar şi unul “etic”. Maturitatea, incandescenţa, corectitudinea, curajul, francheţea gândirii eminesciene au inspirat pana unor autori albanezi până în zilele noastre, dobândind o nouă imagine a locului şi dimensiunilor lui Eminescu în spiritualitatea albaneză. Citindu-l pe Asdreni, cum s-a mai observat, am putea uşor constata con-generitatea sa cu mitul eminescian al Poetului. Eminescu este urmat ca model ontologic şi deontologic de creaţie. Ca model de poeticitate. Eminescu este un simbol şi un motiv poetic. Un motiv de verificare şi consolidare a conştiinţei estetice, etice, sociale; un simbol - model al reprezentativităţii, exponenţialităţii lucrării poetice în sensul marilor romantici.
În afara editării câtorva cicluri poetice ale lui Eminescu, incluse în diverse volume apărute la Tirana în 1959, 1963, 1980 (traducători fiind Mitrush Kuteli, Lasgush Poradeci, Vehbi Bala, Perikli Jorgoni şi subsemnatul – din original, şi alţii din limbi terţe) putem vorbi şi despre difuzarea mai multor emisiuni radiofonice şi televizate, publicarea a numeroase studii şi articole omagiale etc. În anii din urmă cercetători valoroşi, în primul rând filologii albanezi şi albanologi s-au dedicat cu pasiune studiului vieţii şi operei lui Eminescu în dorinţa de a-şi aduce contribuţia lor la elucidarea unor aspecte fundamentale ale creaţiei sale. O exegeză “în mod remarcabil ştiinţific fondată” oferă, în lucrările lor oamenii de ştiinţă albanezi, un nou şi complex chip al marelui poet român “demn de a sta alături de cei mai reprezentativi exponenţi ai romantismului european”. Eminescu e surprins în evoluţia sa în suprafaţă şi în adâncime, pe terenul literaturii române, dar şi în peisajul poetic european al secolului al XIX-lea. De menţionat în acest cadru eseul lung “Zeul epigon” (Gânduri despre opera şi viaţa poetului albanez Lasgush Poradeci, Presa Universitară Română, Timişoara 2000) al lui Ardian Kycyku, unde, în lumina faptelor, se trag în premieră noi paralele Eminescu - Poradeci.

No comments: