Mărturiile Preotului Simon Jubani – Prima slujbă religioasă în Albania, după 23 de ani de ani de ateism impus

Spre sfârşitul secolului trecut s-a tipărit în Italia, în limba albaneză, cartea „Închisorile mele” (Burgjet e mia) a preotului misionar catolic Simon Jubani. Spirit liber şi dedicat trup şi suflet credinţei, Jubani a trecut prin iadul totalitarist păstrându-şi intacte integritatea spirituală, dreptul de a se exprima liber şi crezul, cum rar s-a întâmplat. Memoriile sale descriu calvarul trăit de el și de alți clerici în decursul a unui sfert de veac. Jubani este martorul suferinţelor unui întreg popor, dar şi purtătorul de cuvânt al elitelor albaneze distruse fără milă de regimul lui E. Hoxha. Cititorii avizaţi cred că niciodată mai înainte în literatura albaneză nu s-a revărsat o asemenea cantitate de informaţie, transmisă cu un talent la care ar fi visat şi scriitori deja celebri. Pr. Simon Jubani a fost ales să ţină şi prima slujbă religioasă după 23 de ani de ateism impus. În luna noiembrie 1990, într-un cimitir din Shkodra – oraş cu tradiţii culturale bogate – mii de oameni, din toate confesiunile, s-au adunat, spontan, călăuziţi de Duhul Sfânt, şi au trăit revenirea lui Dumnezeu pe pământ albanez. Un miracol al lui Dumnezeu, spune Părintele – şi aşa a fost. Iată câteva fragmente din atmosfera şi predica ţinută în acea zi de preotul martir-în-viaţă Dom Simon Iubani.


”Era în noiembrie, luna celor morţi. Vechile morminte catolice erau profanata în continuare. Dincolo de tombele sfărâmate, se puteau vedea scheletele. În ziua mare, oamenii intrau şi ieşeau din mormintele unde odinioară făcea vizite doar moartea. Credeau că sunt mine de aur. (…) Biografiile celor morţi erau studiate cu aceeaşi grijă cu care Partidul cerceta cândva biografiile celor vii. (…) La 4 noiembrie 1990, la ora 9 dimineaţa, vine la mine acasă şoferul ambulanţei, Mark Murana (Tomba – alb. n. trad.). Straniu chiar şi numele său de familie, făcut parcă special pentru acea zi. Mi-a spus că unii oameni, adunaţi la cimitir pentru a curăţa mormintele celor dragi, vroiau să aibă o slujbă, iar eu eram slujitorul ce locuiam cel mai aproape. Iar eu, care abia aştept să mă implic în aventuri sfinte, sperând că nu-mi va interzice nimeni să acţionez, mi-am pregătit rapid geamantanul cu toate uneltele necesare Slujbei. Şi de data asta Dumnezeu alesese pentru o lucrare atât de mare pe muritorul cel mai smerit şi lipsit de merite. Fireşte, frica s-a născut înaintea vitejiei. De aceea, puţinul popor adunat la cimitir doar m-a salutat cu capul, fără să-mi adreseze vreo vorbă, continuându-și treaba prin morminte. Astfel, în caz de pericol, puteau spune nu doar că nu mă chemaseră, ci şi că nici nu mă văzuseră intrând în cimitir. M-am dus la locul unde altădată fusese altarul, exact unde se punea sicriul celui decedat. Era un puternic moment de meditaţie. Era cel dintâi altar ce se înălţa în Albania după marea distrugere: se înălţa peste rugăciunile poporului şi ale sufletelor aflate în purgatorii, peste lacrimile celor osândiţi şi peste sudoarea celor nerăsplătiţi, peste sângele martirilor şi peste suferinţele indescriptibile ale celor dispăruţi şi ale celor rămaşi în viaţă spre propria nefericire. Lângă acel altar extraordinar am făcut pregătirile pentru Jertfa Euharistică, fără a mă gândi la altceva în afara a ce aveam să înfăptuiesc. Altarul acela se afla într-o capelă arsă şi profanată din Shkodra cea martirizată, aflată în Albania sângerată, încercuite de sârmă ghimpată, în Europa ce nu avea să-i mai permită clanului de la Tirana să facă ce vrea. Totuşi, eram faţă-n faţă cu antihrist! Am început cu o scurtă introducere, chemând oamenii să se roage pentru sufletele ce treceau încă prin Purgatoriu, cerându-le ajutorul, ca să pot finaliza cu succes această bătălie cu antihrist, şi am început slujba în latină, citind dintr-o cărticică ce scăpase după nenumăratele controale şi confiscări. Încetul cu încetul, turma dimprejurul altarului s-a mărit, căci la cimitir continuau să ajungă alţi îngrijitori de morminte ale oamenilor dragi, doar era o lună semnificativă pentru toţi. Bineînţeles, erau mai multe femei şi copii. Bărbaţii se temeau să nu-şi piardă serviciul şi, implicit, pâinea cea de toate zilele. Dar am văzut şi bărbaţi în jurul acelui altar, unde se ţinea Sfânta Slujbă, după 23 de ani de tăcere. Vestea avea să facă înconjurul lumii imediat! Cea dintâi slujbă, în măreţia ei, a rămas o faptă izolată în mintea şi inimile tuturor celor ce au avut norocul să se întâlnească primii cu Hristos-Cel-întors pe pământurile noastre. În primul rând, pentru că ştiau prea bine că Hristos nu se schimbă şi nu trădează; în al doilea rând, fiindcă n-a mai fost un alt eveniment care să trezească atâtea speranţe, şi, în al treilea rând, fiindcă oamenilor nu le-a mai rămas vreun alt vis, decât să aştepte ziua fericită când vor părăsi Albania pentru totdeauna, nu ca să muncească precum sclavii în lumea care i-a dezamăgit mai rău decât comuniştii, ci pentru a se bucura de adevărata libertate, eliberaţi de greutatea creierului lor extrem de tulburat şi care mai greu se poate limpezi în această viaţă. Această Slujbă a fost preludiul acelei Missa Solemnis din 11 noiembrie, unde am ţinut omilia dedicată marii speranţe. Printre altele, am insistat să afirm atunci că libertatea, în concepţiunea filosofică a cuvântului, este progresul treptat al conştiinţei şi al culturii umane. Această libertate şi aceste drepturi ni se dau astăzi în mod gradual şi pe cale pașnică. Aceasta este tipică popoarelor civilizate. Trebuie să înfruntăm ispita şi să nu folosim violenţa, nici brutalitatea. Violenţa şi brutalitatea n-au rezolvat niciodată problemele naţionale şi nici pe cele de familie„.
Prezentare și traducere: A.-Ch.Kuciuk ©