Despre lumea lui Panait Istrati și nu numai... – convorbire cu cercetătorul Zamfir Bălan


Zamfir Bălan este Cercetător ştiinţific I. De-a lungul timpului s-a ocupat de cercetarea manuscriselor aflate în fondul caselor memoriale „Panait Istrati" şi „D. P. Perpessicius", din Brăila; de editarea operei bilingve a lui Panait Istrati (franceză-română), stabilire text, confruntare manuscrise, redactarea notelor şi a studiilor introductive. Ca profesor ascociat, conf. univ. dr., a predat la Universitatea „Constantin Brâncoveanu” din Piteşti, Facultatea de Științe Juridice, Administrative si ale Comunicării, cursuri de Semiotică și Retorică, Cultură și civilizație contemporană, Retorică și teoria argumentării. La Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați, la Facultatea de Litere, a predat Teoria literaturii și Poetică. Este Doctor în științe filologice. Cărți și îngrijire ediții: 17. Articole: 47

Revista Haemus: Stimate Domnule Bălan; apariția în limba albaneză a ”Kirei Kiralina„, la 80 de ani de la plecarea lui Istrati spre o lume mai înțelegătoare, ne îndreptățește să vă adresăm câteva întrebări, Dumneavoastră fiind unul dintre cei mai buni cunoscători ai operei și vieții lui Istrati nu doar la nivel național. Ce înseamnă o nouă apariție din opera istratiană, mai ales într-o limbă străveche și rară ca albaneza?

Zamfir Bălan: O nouă traducere a operei istratiene nu poate fi decât o nouă poartă, o nouă deschidere spre universalitate. Panait Istrati este printre puținii scriitori din lume care s-au bucurat de traducerea operei lor într-un număr foarte mare de limbi, încă din timpul vieții. La cele aproape treizeci de traduceri antume s-au adăugat multe altele, după moartea scriitorului. Iată, a venit rândul culturii albaneze să și-l apropie pe Panait Istrati, prin intermediul traducerii semnate de Kopi Kycyku, un foarte bun cunoscător al literaturii române, om de mare cultură, el însuși scriitor.


Pentru intelectualii și artiștii albanezi, Brăila înseamnă de mult un spațiu multicultural, multietnic, de o reală și profundă valoare culturală și de civilizație. La Brăila a trăit și albanezul Naum Veqilharxhi (1797-1854), de profesie avocat, unul dintre vizionarii Renașterii Naționale Albaneze, care a alcătuit și primul abecedar al limbii albaneze. Se pare că a fost ajutat și de celălalt albanez, mecena Vangjel Zhapa (Evanghelie Zappa, născut la Labova, Albania, în 1800, și decedat la Broșteni, România, în 1865)... Cum priviți acum ”Brăila eternă”, să zicem, și ce se regăsește din ea în orașul de astăzi?

Naum Veqilharxhi are de câțiva ani un bust pe una din arterele principale ale Brăilei. Brăila de astăzi păstrează câteva efigii ale trecutului, ușor de remarcat în plan arhitectural, în zona orașului vechi, dar amprenta cea mai puternică se află în memoria literară, artistică a orașului. Brăila, ieșită de sub ocupația otomană după Pacea de la Adrianopole, a dat o galerie excepțională de nume culturii naționale și universale. Între acestea, cel al lui Panait Istrati rămâne cel mai răsunător, biruitor deplin în bătălia cu timpul.

Credem că nu doar cititorul albanez, ci și cel român, au nevoie de o informare concisă, nepărtinitoare și corectă asupra operei și vieții lui Panait Istrati, însoțite de-a lungul vremii de numeroase controverse. Ca exeget și editor al lui Istrati, ce insistați să afle acest cititor?

Întrebarea dv. mă trimite cu gândul la un text al lui Mircea Eliade, scris la moartea lui Panait Istrati – un text de mare sensibilitate, dar și de adâncă pătrundere a înțelesurilor unei vieți precum cea a scriitorului brăilean. Dincolo de toate controversele, dincolo de acuzații, mai mult sau mai puțin îndreptățite, dincolo de calomnii și campanii propagandistice, spunea Mircea Eliade, există marea iubire de oameni din opera lui Istrati, marea sa revoltă împotriva umilinței și sărăciei, există faima pe care România a câștigat-o peste hotare prin munca și talentul acestui om. Ceea ce nu au reușit să facă sumele uriașe cheltuite cu propaganda peste hotare a făcut Chira Chiralina.
Mult discutatele controverse din viața lui Panait Istrati țin în bună măsură de felul său de a fi, dar și de felul în care Occidentul a înțeles, sau, mai degrabă, nu a înțeles comportamentul, modul de viață al unui om venit dintr-o altă cultură și așezat, grație gestului lui Romain Rolland, în rândul scriitorilor francezi contemporani. Pentru multă lume este greu, chiar și astăzi, să separe apele și să înțeleagă reacții, atitudini, decizii care au marcat etape importante din biografia scriitorului. Uneori chiar prieteni apropiați, precum Romain Rolland, sau Nikos Kazantzakis, s-au aflat în situația de a nu-i înțelege opțiunile. Sunt mulți cei care simplifică grav episodul „Rusia sovietică” – după mine, capitol decisiv, fundamental, pentru înțelegerea destinului acestui „om și mare scriitor”, cum îl numea același Mircea Eliade pe Panait Istrati. Câtă dramă, câtă suferință, câtă zbatere a conștiinței pentru luarea unei decizii corecte, ce luptă s-a dat în sufletul lui Panait Istrati până la a spune ceea a spus în Spovedanie pentru învinși – toate acestea rămân undeva în umbră.
De fapt, întrebarea dumneavoastră obligă la o reconsiderare, pas cu pas, a marilor răscruci din biografia istratiană. Mă tem că spațiul alocat acestui dialog este insuficient. Am să spun, totuși, că în chestiunea adeziunii la revoluția bolșevică, Panait Istrati a acționat ca un om onest cu sine și cu ceilalți. Mai mult, a avut, la finalul unei experiențe dramatice, tăria să-și recunoască greșeala de opțiune, după ce – entuziasmat de ceea ce i se arăta în călătoria bine ghidată – declarase în câteva rânduri că vrea să devină cetățean sovietic. Spovedanie pentru învinși, articolele din presa vremii, paginile de corespondență stau mărturie.

Din multe perspective, secolul XX poate fi denumit și un ”secol al autorilor bilingvi”. Istrati s-a exprimat de câteva ori în această privință, accentuând faptul că se simte autor român, pe care un hazard extraordinar l-a făcut să se exprime în franceză. Cum priviți Dumneavoastră problema bilingvismului?

Bilingvismul i-a deschis lui Panait Istrati calea către lumea întreagă. O limbă de mare circulație, precum franceza, a făcut ca literatura „povestitorului înnăscut” să aibă dintru început un număr cu mult mai mare de cititori decât dacă circulația operei ar fi rămas la limba maternă. De altfel, cu excepția publicisticii, până la Kyra Kyralina, apărută în „Europe”, în 1923, și la Rieder, în anul următor, Istrati nu publicase nimic în limba română. Cartea sa de debut, Kyra Kyralina, a avut versiune românească de autor abia după zece ani. Circulația cărților în limba franceză, ca și traducerile făcute după franceză au făcut ca opera lui Panait Istrati să fie cunoscută rapid în toată lumea și să se bucure de o receptare simultană în mai multe culturi. Trebuie spus că, în afară de un volum de povestiri din ciclul „Lumea Mediteranei”, realizat de o echipă de traducători de la Atena, într-o ediție îngrijită de mine, și de traducerea Chirei Chiralina în albaneză, cea care a prilejuit dialogul nostru, toate traducerile operei lui Panait Istrati s-au făcut după edițiile în limba franceză.

După cercetarea temeinică a operei istratiene, credeți că mutarea lui (temporară) în limba franceză a fost o evadare, o ”răzbunare”, o încercarea de a se debarasa de un trecut, sau o prelungire firească a materiei artistice românești și răsăritene într-o limbă de largă circulație? A fost scrisul lui Istrati parte a unui misionariat cultural?

Hazardul extraordinar, despre care vorbea Panait Istrati însuși, de a se fi exprimat artistic și publicistic într-o limbă de mare circulație, cum este franceza, nu are legătură cu vreo formă de misionarism cultural, cum nu poate fi pus nici în relație cu vreo încercare a scriitorului de a se desprinde de propriul trecut. Sunt de luat în seamă, în această privință, cel puțin doi factori conjuncturali. Unul este prietenia cu Alecu Constantinescu, nume important în mișcarea socialistă din România acelor vremuri, cel care l-a îndemnat constant și insistent pe Istrati – aș putea spune că el l-a trimis – să cunoască lumea occidentală, Franța, Parisul, în special. Un al doilea – decisiv, fundamental – este întâlnirea cu scriitorul francez Romain Rolland, de la a cărui naștere s-au împlinit în ianuarie 150 de ani.
Romain Rolland este cel care a văzut în Panait Istrati un mare povestitor, un „povestitor de geniu”. Lui îi datorează Panait Istrati intrarea triumfală în literatură, odată cu publicarea Kyrei Kyralina, cum spuneam, mai întâi în revista „Europe”, apoi la editura Rieder, în colecția „Prozatori francezi contemporani”, însoțită de o prezentare elogioasă, intitulată „Un Gorki balcanic”. Aici este marele merit al scriitorului francez: de a fi smuls din banalitatea unei vieți pline amărăciuni și încercări grele, un om care știa să povestească seducător chiar și într-o limbă de împrumut, învățată cu dicționarul în mână, și să-l așeze fără ezitare în rândul scriitorilor francezi.

Câtă realitate balcanică conține literatura scrisă de Istrati și cât credeți că a ajutat dimensiunea exotică la lărgirea faimei sale ca scriitor? Dar viața plină de încercări, izbânzi, căderi?

Balcanismul este o temă foarte complexă, cu note contradictorii, pornind chiar de la încercările de a conceptualiza o lume, o geografie, un mozaic lingvistic și cultural, un spațiu al interculturalității fascinant. Aș rezuma cumva răspunsul al întrebarea dumneavoastră, spunând că în literatura lui Panait Istrati se află tot atâta realitate balcanică pe cât se afla în Brăila acelor vremuri, în orașul cosmopolit de pe malul Dunării, devenit la scurt timp după eliberarea de sub turci, un adevărat mozaic etnic. Această lume cu aer exotic a atras atenția, a făcut, mai ales în Occidentul literar, stereotip și monoton. Cum s-a observat adesea, literatura lui Panait Istrati aducea un suflu nou, aer proaspăt, ieșea din tipare și, mai ales – datorită amprentei puternice a limbii materne – o sonoritate fermecătoare. Este adevărat, o vreme s-a bătut monedă pe tema exotismului în literatura istratiană, tocmai pentru că lumea cărților lui Istrati îi era aproape necunoscută cititorului occidental.
Nu cred atât de mult în viața plină de încercări transferată în paginile cărții, cât cred în talentul de povestitor al lui Panait Istrati. Nenumărați sunt cei încercați de valurile vieții, puțini sunt cei care răzbat în felul în care a făcut-o autorul Chiralinei. Îmi vine în minte o frază a lui Istrati: „Numeroși sunt cei care pornesc la drum, luntrași nebuni; numai câțiva ajung. (...) Îmi dau seama că minunea destinului meu nu se întâmplă de două ori într-un secol!”.

Credeți că în centrul operei istratiene stă, așa cum se afirmă des, ”mitul prieteniei”?

De-a lungul timpului, discursul criticii literare a reținut câteva teme fundamentale în opera istratiană. Intre acestea, prietenia – tema preferată și expresia cea mai înaltă a raporturilor interumane, în opinia lui Panait Istrati. „Fără prietenie, eu nu văd existând Frumosul în lume” – este o afirmație dintre multe altele pe această temă. Pe prietenie, Panait Istrati și-a clădit toate idealurile, fie că este vorba de cele sociale, fie că vorbim de cele artistice. Arta și gândirea – temeiurile vieții, după Istrati – pot fi duse numai de prietenie pe culmile cele mai greu accesibile. Aceste principii de viață ale scriitorului sunt și principiile de viață ale celor mai importante personaje din opera sa.
Este de observat însă că felul în care înțelege Istrati prietenia ține de universul său cultural originar. El a pus de multe ori prietenia mai presus de orice, lucru greu de înțeles pentru un occidental precum Romain Rolland, care i-a reproșat în câteva rânduri, în paginile de corespondență: „Oricare ţi-ar fi prietenii, sunt sacri pentru dumneata. Este prea mult să gândeşti aşa.” Sau: „Eşti în întregime un prieten... Lumea nu există pentru dumneata decât după categoriile prieten sau non-prieten. Iar pentru prieteni, ai dărâma şi o Revoluţie, dacă te-ar fi afectat cu ceva.”

Cercetându-i opera, deja îi cunoașteți foarte bine pe oamenii care i-au stat alături lui Istrati, prieteni, femei iubite, adversari, foști prieteni etc, printre care Kazantzakis, Eleni Samios și mulți alții. Viața aceasta a fost prea plină și pare să fi durat un veac, dacă nu mai mult. Ce lucruri esențiale se pot spune despre acești oameni, date pe care cititorul atent nu le poate găsi în studiile de largă circulație?

În ciuda divergențelor, despărțirilor și certurilor, toți oamenii aceștia l-au iubit și l-au prețuit enorm pe Panait Istrati. Lista prietenilor – și vă asigur că este una foarte cuprinzătoare – e greu de reprodus aici. De la femeia, amantă și prietenă, sau numai prietenă, la „luceafărul meu omenesc”, cum îl numea pe Romain Rolland, din cercul de prieteni ai lui Istrati au făcut parte necunoscuți și nume ilustre, oameni simpli, persoane importante, oameni onești precum și ticăloși. Sunt adevărate povești în spatele acestor prietenii, unele atât de surprinzătoare încât par inventate.
Am să mă opresc din nou la Romain Rolland. În general, se crede că declinul prieteniei celor doi scriitori s-a datorat diferențelor de opinie, cu privire la lucrurile care trebuiau spuse despre Rusia sovietică, în urma călătoriei lui Istrati din 1927-1929. Este adevărat – și corespondența dintre cei doi stă mărturie – Romain Rolland a fost tot timpul de părere că publicarea Afacerii Rusakov și a Spovedaniei pentru învinși e o mare greșeală și va dăuna enorm revoluției bolșevice, în favoarea opoziției troțkiste, ca și a unui larg curent european potrivnic comunismului. De cealaltă parte, Panait Istrati credea că adevărul despre cele văzute în Rusia trebuia spus. Dar nu această dispută întinsă pe mai multe scrisori, uneori în termeni foarte aspri, a dus la ruptura dintre cei doi, ci faptul că, în Spovedanie pentru învinși, pe jumătate de pagină Panait Istrati o insultase pe cea care avea să devină a doua soție a lui Romain Rolland: tânăra rusoaică Maria Kudaceva. Refuzul lui Istrati de a-și cere scuze a dus la ruperea dialogului cu Romain Rolland timp de aproape trei ani.
Cealaltă mare prietenie – cu Nikos Kazantzakis – a trecut și ea printr-un declin. Cei doi scriitori se întâlniseră pentru prima dată la Moscova, cu aceeași ocazie a aniversării a zece ani de la Revoluția sovietică. Au călătorit împreună, au legat o strânsă prietenie, care s-a frânt, la începutul anului 1929, când s-au „despărțit fără să-și strângă mâinile”, neputând să împartă aceleași opinii despre realitățile de atunci ale Rusiei sovietice. Amănunte despre acest episod se află într-o carte scrisă de Eleni Samios, în semn de prețuire pentru scriitorul român, după mamă, grec, după tată – Adevărata tragedie a lui Panait Istrati. O carte rămasă necunoscută aproape șapte decenii (tipărită la Santiago de Chile, în 1938) și apărută de curând în românește.

Cum a fost în realitate relația lui Istrati cu Rusia literară și culturală? A putut face el o separație clară dintre Rusia sub bolșevici și cea de sub Tostoi, Dostoievski, Gogol, Cehov și alții?

Aș aminti aici că intrarea lui Istrati în presa de limbă franceză este marcată de un articol intitulat Tolstoism sau bolșevism?!, publicat în 1919, în gazeta geneveză „La Feuille”. Respingerea tolstoismului – doctrină filosofică și religioasă, care susținea că schimbarea socială se poate face prin iubire universală și prin auto-perfectionare individuală, morală și religioasă – anunța, de fapt, adeziunea publică a muncitorului Panait Istrati la „proaspătul acid sulfuric”, cum numea el pe atunci bolșevismul.
Despre Tolstoi, Istrati știa. Îi citise cărțile, așa cum citise cărțile marilor autori ruși, precum și pe cele ale clasicilor francezi. Știm din însemnările lui Istrati că, la momentul acela, niciunul din marii autori nu-l făcuseră să se regăsească în paginile cărților lor. Așa a apărut îndemnul lui Josue Jehouda, un jurnalist elvețian, aflat în același sanatoriu cu Istrati, de a-l citi pe Romain Rolland.
Despre Gorki știa desigur, îl citise și se simțise măgulit de comparația făcută de Romain Rolland în prefața cărții Kyra Kyralina. L-a și întâlnit, dealtfel, cu ocazia călătoriei în Rusia.
Întrebarea dumneavoastră poate fi doar ea, singură, tema unui dialog amplu. În linii mari, se poate spune că Istrati vedea lucrurile în felul său: scriitorul trebuie să fie un luptător, un militant pentru dreptate socială și pentru binele omenirii, în general. Arta fără tendință nu valorează mare lucru, mai mult este o minciună bună să amăgească spiritele amorțite ale celor care se complac în a nu observa adevărata față a umanității.
De aici implicarea sa, fără ezitare, în politică, lucru amendat uneori foarte dur de Romain Rolland, care îi scria: „Te sfătuiesc să abandonezi complet politica şi să revii la Mihailii şi Neranţulele dumitale. Acolo este misiunea pe care trebuie să o îndeplineşti, nu doar cea artistică, ci şi cea socială. Şi doar aşa vei servi cel mai sigur umanitatea eternă, veşnic tulburată.”
Aceeași judecată a aplicat-o și scriitorilor ruși, clasici sau contemporani.


Editarea operei bilingve a lui Istrati, considerată „cea dintâi tentativă de editare ştiinţifică (...), în sensul propriu al termenului„; “o premieră mondială” (Mircea Iorgulescu), cu siguranță v-a deschis perspective nebănuite asupra acestei opere...

Editarea operei bilingve mi-a dat prilejul să așez sistematic, față în față, două pagini ale uneia și aceleiași opere și să observ ce se întâmplă când un scriitor își scrie cărțile în două limbi. Cazul lui Panait Istrati este extrem de interesant, atât pentru studiile de traductologie, cât și pentru studiile culturale, sau de teoria discursului narativ. Pentru că Istrati a scris în franceză (în afară de Trecut și viitor, toate cărțile sale au fost scrise mai întâi în franceză), dar a gândit românește. Asta se vede în frază, în sintaxă, se vede în amprenta culturală a limbii materne. Mai apoi, când a dat acelorași cărți versiuni românești, a oscilat între a le rescrie pentru cititorul român și a face o traducere a originalului francez. Chiar și la rescriere, a fost nevoit să recunoască „strânsoarea chingilor limbii franceze”, ale primei versiuni. Paradoxul acestei situații este că, iată, scriitorul care și-a scris opera într-o limbă de adopție, dar a gândit-o în limba maternă (am putea spune că și-a tradus inițial opera în franceză!), la momentul întoarcerii la limba română nu s-a mai simțit pe deplin liber.
În privința naratologiei, sunt, de asemenea, foarte multe aspecte interesante, care țin, între altele, de dimensiunea culturală, dată de mijlocul de expresie, discursului narativ.

În ce stadiu se află acum această remarcabilă inițiativă a Dumneavoastră?

Se știe, nu tot ce a scris Panait Istrati are și versiune românească de autor. Ediția noastră are drept țintă opera istratiană bilingvă (insist, pentru că s-au făcut adesea confuzii: versiuni românești de autor, puse față în față cu textul în franceză). Am ajuns la Biroul de plasare și aici lucrurile au întârziat foarte mult, din cauza textului în limba română, care – se vede pe manuscris – într-o primă variantă, nu-i aparține lui Istrati. Istrati a intervenit ulterior, peste „prima mână”, a corectat, a modificat etc. Trebuie elucidate toate aceste detalii, care pun în discuție paternitatea versiunii românești, iar, odată depășită problema, vom continua. Între timp, am început re-editarea primelor volume.

Pe acest făgaș credem că se înscrie și ”Panait Istrati. Tipologie narativă” (2001), “primul studiu de amploare şi profunzime, din perspectiva poeticii prozei”, un “studiu remarcabil de poetică narativă, care va impulsiona fără îndoială o nouă perspectivă în interpretarea lui Panait Istrati.” (Dumitru Irimia)...

Tipologia narativă este teza mea de doctorat. Ea merge foarte aproape de studiul operei bilingve la Panait Istrati.

Ocupă astăzi Panait Istrati locul meritat în literatura românească? Dar în viitor?

Am spus-o cu câțiva ani în urmă, la apariția ediției de „Opere”, a Academiei Române: după discutabilele excluderi din literatura română, pecetluite de afirmația lui G. Călinescu, după care Panait Istrati nu aparține literaturii române, pentru că a scris în franceză: publicarea operei sale în ediția amintită este gestul de recunoaștere oficială făcut de cel mai înalt for cultural și științific al nostru. E un pas important, care trebuie urmat de alții, pentru că Panait Istrati o merită pe deplin.

Un spațiu ca Brăila nu poate fi identificat doar cu o singură personalitate, cum se întâmplă, din nefericire, prea des în Balcani... Alte nume de primă mărime ale culturii, cu opere profunde, sunt și D. Panaitescu Perpessicius, Vasile Băncilă, Basil Munteanu, despre care, de asemenea, ați făcut cercetări și ați scris. V-am ruga să ne vorbiți și despre ei...

Galeria numelor mari ale Brăilei, ivite într-un interval foarte scurt (să nu uităm că vorbim despre o Brăilă culturală destul de târziu, la sfârșit de secol XIX, început de secol XX), este impresionantă. Ați amintit aici câteva, cu contribuții esențiale pentru istoria culturii românești. De pildă, de numele lui Perpessicius se leagă ediția critică (prima de acest gen la noi) a operei eminesciene, dar și o foarte amplă operă de istoric și critic literar. Perpessicius a fost primul nostru cronicar literar radio, imediat după înființarea postului național Radio România, și a contribuit enorm la cunoașterea literaturii române, prin intermediul noului, pe atunci, mijloc de comunicare.
Filosofia lui Vasile Băncilă, un capitol important în istoria filosofiei românești, fie și numai prin Spațiul Bărăganului, „replica” la Spațiul mioritic al lui Lucian Blaga, a rămas multă vreme necunoscută din cauza politicii comuniste. Abia în anii din urmă, printr-o editare constantă putem vorbi despre un Vasile Băncilă prezent cum se cuvine în peisajul cultural românesc.
Despre Basil Munteanu se știu mult mai puține lucruri, deși lui îi datorăm cea mai cunoscută istorie a literaturii noastre peste hotare: Panorama literaturii române contemporane, publicată în 1938, în limba franceză, tradusă ulterior în română și în alte limbi europene.

O carte, un om, o parabolă, un proverb care credeți că au influențat hotărâtor destinul Dumneavoastră ca om de cultură...

Moby Dick, de Herman Melville. Dar nu atât cartea, cât faptul că o citeam, copil fiind, când cineva (persoană și astăzi foarte apropiată mie), aplecându-se peste umărul meu, s-a mirat: Citești Moby Dick? Apoi, cumva înțepător: Și pricepi ceva?! Stăteam undeva, la umbră, cu picioarele atârnate pe malul unei ape, și întrebarea, nu știu de ce, mi-a ars creierii. Am tot citit de atunci, cu îndârjire, sistematic, obsedat de întrebarea aceea, în fond firească.

No comments: