Gentian Kycyku: Un sprijin real şi constant – o recunoştinţă constantă şi reală (Një mbështetje e mirëfilltë dhe e vazhdueshme – një mirënjohje e vazhdueshme dhe e mirëfilltë)

Redăm în extras câteva din aprecierile unor personalităţi politice şi ale unor organe de presă din Albania, apărute între cele două războaie mondiale, cu privire la sprijinul României. Cităm spre exemplificare:

“Nu putem să tăgăduim că în cursul istoriei, naţiunea noastră a găsit totdeauna un azil în frumoasa Românie şi că pentru aceasta noi trebuie să fim recunoscători… Atât noi, cât şi istoria, nu putem să tăgăduim că România, ca întâi liberată de sub jugul străin, a deschis uşile locuinţei sale pentru ceilalţi asupriţi şi casa sa a devenit un cuib pentru eliberarea a toţi celorlalţi fraţi mici balcanici”[1].

“Nici un albanez nu poate uita că pe teritoriul României a fost organizată şi proclamată independenţa Albaniei”[2].

“Nu vom uita niciodată că pe vremurile când naţionaliştii albanezi erau persecutaţi pretutindeni de către duşmanii naţiunii noastre, numai în Bucureşti au găsit adăpost, de unde au început să răspândească ideea naţională”[3].

“Naţiunile albaneză şi română aşezate geograficeşte într-o margine şi în alta a Peninsulei Balcanice au o istorie comună. Acum o jumătate de secol, când naţionaliştii noştri erau persecutaţi în Albania subjugată, România a fost primul stat balcanic unde refugiaţii albanezi au găsăit adăpost şi sprijin. Independenţa albaneză care a fost combătută de unele state balcanice prin toate mijloacele, a fost dorită în România cu entuziasm şi fără vreun gând ascuns”[4].

“Sentimente de deosebită recunoştinţă ce le păstrează Albania României pentru ajutorul ce i l-a dat la constituirea ei şi pentru simpatia ce i-a dovedit-o cu acest prilej şi de atunci încoace”[5].

La începutul secolului al XX-lea, se arată într-un raport diplomatic, problema albaneză tinde să ia proporţii, care îngrijorează într-o mare măsură autorităţile otomane. Partea turcă s-a plâns că la Bucureşti există un puternic comitet albanez, care prin presă atacă violent pe sultan şi politica otomană, cerând independenţa teritoriilor locuite de albanezi. În numele bunelor relaţii turco-române, se cere desfiinţarea unor asemenea comitete şi expulzarea albanezilor, care sunt amestecaţi în propaganda antiturcă. Răspunsul a fost un refuz, motivându-se că, existând libertatea presei şi a cuvântului, patrioţii albanezi nu pot fi opriţi să-şi manifeste doleanţele culturale şi politice[6].

În noiembrie 1902, sultanul se adresează regelui României, cerându-i să ia măsuri severe şi urgente pentru expulzarea din România a acelora dintre membrii comitetului albanez care nu sunt supuşi români. Guvernul român comunica sultanului că nu se poate expulza nici un albanez căruia i s-a asigurat azil în România, dar va lua măsuri ca atacurile la adresa sultanului să înceteze. Aceste dovezi scot în evidenţă caracterul loial al autorităţilor române faţă de elementul albanez, ceea ce era o tradiţie în politica românească faţă de toţi cei care au apelat la ospitalitatea românească.

În aprilie 1905 s-a convocat în Bucureşti un congres, la care au participat reprezentanţi ai coloniilor albaneze din străinătate şi personalităţi din Albania, congres care a hotărât crearea unui comitet central pentru îndrumarea mişcării albaneze de independenţă, cu numele de “Kombi” (Naţiunea). În interviul acordat ziarului “Universul”, din 14 mai 1905, de către prinţul Ghica, acesta spunea că acest congres s-a ţinut la Bucureşti “deoarece România e singura ţară unde albanezii sunt supuşii guvernului, dar îşi păstrează naţionalitatea şi libertatea de a acţiona în acest scop”.

Un moment important în activitatea depusă de patrioţii albanezi din România a fost fuziunea în 1906 a celor trei societăţi culturale: “Drita” (Lumina), “Dituria” (Înțelepciunea) şi “Shpresa” (Speranța). Noua societate, “Bashkimi” (Unirea), îşi propunea să editeze cărţi în limba albaneză şi în special didactice, să deschidă şcoli, să editeze reviste pe teritoriul Albaniei şi să le subvenţioneze. Deoarece colonia albaneză din Bucureşti nu a avut fonduri suficiente să construiască o biserică proprie, ministrul Cultelor, C. C. Arion, permite ca serviciul divin în limba albaneză să fie oficiat în permanenţă în localul bisericii “Dintr-o zi” din strada Academiei, care va fi considerată multă vreme ca biserică albaneză. În acest scop a fost adus în România din SUA, pentru a oficia serviciul divin, Fan S. Noli, prelat ortodox, unul dintre fruntaşii mişcării de eliberare, mai târziu prim ministru al Albaniei.

[Fragment din Aspecte ale relaţiilor economico-politice româno-albaneze şi sprijinul României la integrarea Albaniei în UE, Gentian Kycyku, lucrare de masterat în integrare europeană, București, 2012]



[1] “Shqipëria dhe Rumania”, în “Rilindja Shqiptare”, din 25 februarie 1928 – Vezi Arhivele MAE, fond Albania, vol. 26, p. 34; Kopi Kyçyku, “Aromânii din Albania în context balcanic”, Bukuresht, 1998, 1999. Din această carte sunt citate şi alte informaţii.
[2] Xhaferr Ypi, fost regent, ministru şi deputat – din declaraţia rostită în Parlament la 25 noiembrie 1930 - Vezi Arh. MAE, fond Albania, 2/ Convenţii A. 19.
[3] “Shqipëria dhe Rumania”, Gazeta e Korçës, nr. 1207, din 6 iunie 1931 – Vezi Arh. MAE, fond Albania, vol. 26, p. 118.
[4] “Shqipëria dhe Rumania, dy kombe miq përgjithmonë”, în “Besa”, nr. 48 din 14 septembrie 1931 – Vezi Arh. MAE, fond Albania, vol. 26, p. 155.
[5] Ministrul Afacerilor Străine al Albaniei, 25 ianuarie 1937 - Vezi Arh. MAE, fond Albania, vol. I, p. 150, 155; vol. 26, p. 115, 118, 200, 216, 454-456.
[6] AMAE, fond 21, vol. 40, f. 94-95.

No comments: