Iulia Enkelana: Călătorie spre orașul fără apusuri (Udhëtim drejt qytetit pa perëndim)

Era un septembrie târziu sau un început de octombrie și vântul adia ușor, făcând perdelele să se legene. În noaptea aceea, eu și tata ne uitam la televizor. Nu țin minte la ce, știu doar că era un film străin și, fiindcă încă nu știam să citesc, îl întrebam în continuu, uneori prea insistent pentru cât de puține înțelegeam: „Ce zice?”. Era târziu, iar canalele pentru copii se închiseseră de mult.
Brusc, într-un moment dramatic, culminant al filmului, în care amândoi eram foarte concentrați și captivați de acțiune, televizorul nostru a scos un sunet suspect și s-a stins, odată cu toate luminile din casă. Nu prevăzusem asta. Tata a început să caute lumânări în întuneric. Eu eram încântată, mi se părea începutul unei aventuri. Stăteam pe canapea, neclintită, așteptând ca ceva să se întâmple. Până le-a găsit, l-am auzit de câteva ori lovindu-se de mobilă și scoțând niște sunete de durere. Eu chicoteam discret, în întuneric. Înainte să le găsească, a dat cu piciorul de colțul bibliotecii și a mormăit, pentru sine: „La ce ne-a trebuit atâta mobilă?”. Din fericire, chibriturile le-a găsit mult mai ușor, căci le avea în buzunarul hainei din cuier.

A aprins lumânările și s-a așezat lângă mine pe canapea. Nu știu cum a început a-mi povesti că, atunci când era mic, o ninsoare nemaivăzută i-a acoperit orașul natal, iar oamenii au săpat tuneluri în zăpadă, prin care mergeau cu lumânări în mâini. Mi-a zis că așa s-a întâlnit cu una dintre mătușile lui, farmacista, care chiar atunci voia să se asigure că familia lor este bine. În acele câteva zile a stat mai mult la bunici. A citit și a răsfoit albume din țări străine, îndepărtate. Bunicul lui zidise una dintre ferestrele camerei pentru a o transforma în raft cu cărți. Zidind o fereastră, nu făcuse, de fapt, decât să deschidă multe altele.
Apoi mi-a povestit și de cinematograful din același oraș fermecător, de pe malul lacului. De pânza puțin zgâriată și de filmele care cel mai adesea erau neclare. Căci „așa era pe-atunci”. Mi-a zis și niște nume de actori pe care nu le-am reținut, dar care sunau foarte atrăgător. Uneori, „omul de la film”, figură intrigantă, om singur(atic), fără familie, consacrat cinematografului, îi lăsa pe copii să intre pe gratis. Considera că, „măcar în copilărie să nu plătească omul taxe”. Pe atunci se dădeau știri la cinematograf. Cele mai multe despre partid. După aceea, începea filmul. Tata iubea filmele de acțiune, franțuzești, mai ales. Și cele americane aveau un gust aparte. Era o altă America atunci. Mersul la cinema era un obicei plăcut. Puțini aveau televizor și, când era ceva interesant de văzut, se strângeau rude, prieteni și vecini în sufragerie, și se uitau împreună (la filme și chiar la meciuri). La ușa de la intrare erau adunați pantofii tuturor, și de fiecare dată se găsea cineva să se împiedice de ei.
Am călătorit în timp în acea noapte, fără să știu. Am cunoscut un oraș pe care, din acel moment, am început să-l iubesc și să visez a-l vedea, din pricina poveștilor pe care le-am ascultat și a atmosferei poate astăzi greu de simțit, dar, grație lor, de neatins.
Iarna era pustiu. Din cauza munților, niciodată nu se vede soarele apunând deasupra apelor lacului. Orice reflexie a lui nu poate fi decât închipuită. Iarna se întuneca și mai repede. Lumina dispărea exact cum se întrerupsese și a noastră. Dar tot era o bucurie, căci ningea aproape de fiecare dată și, foarte rar, îngheța lacul. El văzuse lacul înghețat o singură dată în viață, la nouă ani. Părinții lui îl văzuseră de 3 ori, iar bunicii de 5. Mi-a zis că foarte rar patinau oamenii în orașul lui. Dar jucau șah, mai ales bărbații. Și mai ales iarna. Despre unul dintre ei se spunea că ar fi avut „mat-ul în sânge” și că ar fi fost în stare să bată întreaga țară, dacă ar fi vrut, numai că juca doar de plăcere.
Vara era altceva. Copiii se adunau și cutreierau orașul. Nu era un oraș întins, dar era sigur și în fiecare zi găseau ceva nou de făcut. Unul dintre locuitori făcea poate cea mai bună înghețată din țară. Mai erau și trupele de teatru de revistă. Cea din orașul lui tata nu era printre cele mai strălucite, dar cea din orașul vecin era „de un umor rarisim”. Oamenii aveau obiceiul să înoate kilometri întregi în larg. Totuși, era riscant. Puteau fi considerați trădători, crezându-se că vor să fugă pe malul celălalt, unde era altă țară, mult mai liberă, ale căror lumini le priveau locuitorii orașului în fiecare seară, la plimbarea („xhiro”) care reprezenta o veche tradiție.
Cu mâinile, formând umbre uriașe pe perete, mi-a explicat unde stătea fiecare: mătușa farmacistă, omul cu înghețata, cel mai bun prieten, bunicii din partea mamei, cei din partea tatălui, prima lui educatoare, „omul de la film”, verii cei mai apropiați, mătușa învățătoare, cea mai bună cofetăreasă, cel mai renumit șahist, omul cu cea mai bogată bibiliotecă ș.a. Mi-a spus apoi destinul fiecăruia. Unii, precum el, erau departe, iar alții nu părăsiseră acel loc niciodată. A făcut un dreptunghi din degetele arătător și mare ale ambelor mâni, așa cum fac mai mulți regizori de film în unele poze. Dreptunghiul era ecranul cinematografului. Mâinile mele au început să se miște vioi în spatele lui și pe perete s-a proiectat un ecran de cinematograf în plină acțiune a filmului. „Ce film e ăsta?” m-a întrebat. Mâinile mele s-au apropiat una de cealaltă (degetele arătător și mijlociu erau picioarele) și s-au împreunat. „De dragoste”. Fredonam o melodie sensibilă, improvizată. După aceea am început să-mi lovesc mâinile una de cealaltă: „Acum e de război”. Imitam sunetele de pe front; mitraliere și foarte multe interjecții la care nu mă descurcam rău. Mi-am îndoit degetele și am început să le mișc încet, mai aproape și mai departe de flacăra lumânării, în timp ce făceam ceea ce în desenele animate s-ar fi numit „râs de vrăjitoare” – acela era filmul de groază. După mai multe genuri de film, am căscat și am zis: „Pauză de publicitate. Acum sunt reclame. Ba nu, știri”.
Un pic mai târziu, l-am întrebat dacă sunt sirene în lac și dacă văzuse vreodată una. Mi-a spus că auzise niște zvonuri cum că ar avea o împărăție neînchipuit de frumoasă în adâncuri, dar că nu o văzuseră decât foarte puțini, și anume cei mai împătimiți și mai curajoși scafandri. De asemenea, se mai spunea că, în același lac, zăcea de sute de ani una dintre cele mai căutate comori ale Bizanțului. Cufere întregi pline cu bijuterii din cele mai prețioase metale, și nu numai. Mai auzise și de câteva epave înfricoșătoare, care veneau din Orient și din care nu credea să fi supraviețuit cineva. M-am gândit că poate acolo sunt duse sirenele rele, că epavele erau ca niște închisori ale sirenelor. Apoi mi-a vorbit de plantele subacvatice, de specia de pești care se găsea numai în lacul lor („koran”) și de cântecul sirenelor, care putea fi auzit de pe o anumită stâncă la care era foarte periculos să ajungi.
Vântul bătea puternic. Tăierea curentului mi se părea unul dintre cele mai frumoase lucruri care s-ar fi putut întâmpla. Aș fi vrut să rămânem fără lumină în fiecare noapte. Nu înțelegeam motivul, dar mă bucuram din plin. Tata spunea că poate o să aflăm a doua zi ce s-a întâmplat, dar că el credea că e „o problemă de a lor”, sau că poate s-au rupt firele de la vânt.
Ceara de pe lumânări se topea. Nu știu câte ore am stat. Știu doar că insomnia nu mi-a fost străină niciodată. Uneori, când tata făcea câte o scurtă pauză și mergea câteva minute la bucătărie pentru a-și aprinde o țigară, ascultam ceasul bătând. Timpul nu mai semnifica nimic. Uitasem de mult de el.
Ani mai târziu am aflat că, de fapt, nu fusese plătită factura.


23:12, 19 aprilie 2016, București

No comments: