Eugen Uricaru s-a născut în 1946 la Buhuşi. Debutează în
revista Ateneu, în 1965. Fondează în 1968 revista „Echinox". Între 1971 şi
1989 este redactor la revista „Steaua”. Din 1990 este redactor-şef adjunct la
„Luceafărul” (seria Laurenţiu Ulici) şi secretar al Uniunii Scriitorilor, iar
între 2001 şi 2005 preşedintele acesteia. A fost atașat cultural la Atena şi
director adjunct la Accademia di Romania la Roma. În prezent este preşedintele
COPYRO. A fondat revista de studii „Punctul Critic”. În anul 2002 a înfiinţat
Festivalul Internaţional „Zile şi nopţi de literatură”, Neptun. Este autorul a
19 volume de proză, printre care „Supunerea” (2006), „Cât ar cântări un înger”
(2008), „Plan de rezervă” (2011), „Beniamin” (2014), apărute la Editura Cartea
Românească; „Permafrost” (2017) și „Grădina Paradisului” (2020), apărute la
Editura Polirom. A scris două scenarii de film („Rug şi flacără” – Marele
Premiu la Santarém, „Stare de fapt” – Marele Premiu la San Marino). A tradus
din Italo Calvino, Curzio Malaparte, Aleksandr Soljeniţîn. A primit de două ori
Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor şi de două ori Premiul pentru
roman „Ion Creangă” al Academiei Române. Premiul Internațional Balkanika pentru
romanul „Cât ar cântări un înger”. Romanele sale au fost traduse în Franţa,
Germania, Ungaria, Serbia, Macedonia, China, Vietnam etc.
Revista Haemus: Dragă Eugen Uricaru, știind că scriitorii
autentici nu au vârstă și nu agreează peste măsură protocolul, vă rugăm să ne povestiți
ceva din copilăria petrecută la Buhuși. Găsiți o legătură hotărâtoare între
proza pe care o scrieți de atâția ani și poveștile auzite atunci, sau de
tradiția narativă a spațiului natal?
Eugen
Uricaru: Este amuzant cum mă urmăresc neclaritățile. Pe net sunt născut
la 11 ianuarie, asta din cauză că ordinea zi,
lună este acum, în România, derutată de ordinea americană – lună, zi. Este un mărunt exemplu ce ne
arată care este starea culturii autohtone în fața ofensivei imperiale
americane. În perioada stalinistă asta se chema ploconire și era veștejită,
dacă nu cumva era vorba de o ploconire în fața Marelui Frate. Dacă era așa, nu
mai era ploconire, ci o dovadă a prieteniei nemuritoare. M-am născut la Buhuși,
dar nu am copilărit acolo, ci la Piatra Neamț și apoi la Bacău. Mama mea era
lucrătoare la Fabrica de Postav, o glorie a industriei românești și una din
marile fabrici de textile din Europa. Conducerea Fabricii era alcătuită din
ingineri și economiști veniți din toată Europa, englezi, greci, francezi etc.
iar stofa produsă acolo era o marcă de prestigiu. Alături de Fabrica de hârtie
Letea de la Bacău, era printre puținele întreprinderi care aveau un sistem
corporatist. Exista o colonie muncitorească unde locuiau exclusiv angajații
fabricii, exista un magazin al Fabricii și un dispensar medical... Pentru
România interbelică era un model de invidiat. Tatăl meu era mobilizat în
Armată. Plecase pe front, în Vest, de la școala de mecanici de aviație de la
Mediaș. A fost demobilizat abia după abdicarea Regelui. Am stat la Buhuși, un
orășel celebru în folclorul urban românesc din pricina rabinului local, doar
cîteva luni. Mama s-a mutat la Piatra Neamț, iar după trei ani, la Bacău. De
Piatra Neamț mă leagă cîteva imagini disparate, casa așezată în capătul unei
curți avînd în față niște brazi imenși, pentru mine. Îmi aduc aminte camera
întunecată în care locuiam, patul sub care tatăl meu m-a prins fumînd. Dar în
memoria mea au rămas profund întipărite imagini de film. Acolo am văzut primele
filme din viața mea. Primul a fost Crucișătorul
Potemkin care a produs o emoție profundă, însă nu în timpul vizionării, ci
după. În film există o scenă puternică, scena treptelor din Odessa. Cînd am
ieșit din sala cinematografului, am dat cu ochii de treptele care sunt și astăzi
acolo. Nu pot să vă spun acum ce s-a întîmplat atunci cînd treptele dinlăuntru
au continuat în afară. Al doilea film, un fel de western sovietic, se intitula Oameni curajoși, unde Vasea și calul său
Buian făceau prăpăd în rîndul caraghioșilor de nemți! Atunci am luat contact cu
folclorul urban propagandistic, care spunea că, atîta vreme cît va trăi Vasea,
nimeni nu va mai îndrăzni să facă război.
