Fragment din "De virus illustribus"
M-am trezit nespus de jenat: Tocmai când întreaga omenire nu mai fusese vreodată așa de conectată și inter-conectată, eu mai fusesem o dată, cu mulți ani în urmă, când wireless-ul era fir. Am avut tendința să bănuiesc că poate nu (mai) făceam parte din omenire. Poate îmi greșisem masca sau chipul, ca să-mi pot păstra calitatea (sau cantitatea?) de membru al omenirii. Dar nu (mă) puteam minți: fusesem o dată incredibil de conectat, odată. Nu trecuseră decât patru decenii și ceva. Eram în clasa a șaptea, tot octombrie, dar nu sfâșietor de frumos, fiindcă încă nu-mi pierdusem credința că nu trăiesc inutil. Tata îmi spusese că televiziunea italiană va transmite „Nopțile Cabiriei”, o capodoperă a cinematografiei mondiale din toate timpurile. Nu era chiar pentru vârsta mea, dar nu se știa când avea să se mai ivească această șansă. Tata știa că dădeam sticlele goale de lapte în schimbul biletelor la film și că eram în stare să mă mut la cinematograf, dar nu știa cu exactitate cât de precoce eram. A zis: „Să dea Dumnezeu să meargă!” Între martie și sfârșit de octombrie, la Tirana puteau fi prinse peste douăzeci de canale italiene de televiziune. În fiecare seară, la ora 20.00, statul albanez permitea urmărirea știrilor de la RAI, care erau întrerupte doar când apăreau Papa de la Roma sau președintele SUA. Bruiajul îndreptat spre televiziunile iugoslave nu le atingea pe cele italienești. Era greu să alegi printre programe. Și te cuprindea o tristețe fără margini când vremea se strica pe neașteptate și „muștele” umpleau ecranul în care, până atunci, tremurând de frică, te hrăneai cu străinătate. Mai multă lume se ruga atunci să fie vreme bună, decât libertate.