Și singurătatea mea ca o rocă urâtă
Se va sparge într-o mie de diamante –
Dar eu nu mai știu cum să cer trăsnetul.
(…) Fericirea e solidă, ca o piatră
prețioasă neprelucrată care te rănește cu colțurile ei ascuțite, dacă încerci s-o distrugi. Sângerezi îndelungat – fie că e vorba de
fericirea ta, fie că e vorba de a altuia –, dar, din nefericire, nu
e imposibil de distrus. O piatră superbă, care uneori, când își face apariția,
te țintește direct în frunte și te lasă o vreme paralizat.
Îți zic asta pentru că mulți, din contră, susțin
că fericirea trece cât ai clipi, ca și cum ar fi un praf care se
împrăștie în aer și dispare. Ca și cum fericirea ar fi
inofensivă.
Dragă Tu, nu mă semnez niciodată, pentru că tu n-ai nevoie de o
dovadă a faptului că da, într-adevăr, eu îți scriu. (Și
dacă ți-ar scrie altcineva, tot n-ai rămâne fără o lectură strălucită
sau stângace înainte de somn.)
Îmi place lejeritatea ta. Și profunzimea de care dai dovadă.
Totuși, uneori mi-e așa de greu să-mi imaginez răspunsurile tale.
Vreau să zic, să-ți înțeleg scrisul.
(Uneori mă gândesc că ai trecut de la un alt alfabet la cel latin și că, atunci când obosești, nu e ușor să descifrez ce-mi scrii. Limba în care ne scriem nu e limba ta nativă și, câteodată, tot când ești obosit, te exprimi ciudat; traduci mot à mot din limba în care te-ai născut și tot ce spui sună în același timp sincer și lipsit de naturalețe.)