LABIRINTET E SHKENCËS / LABIRINTURILE ŞTIINŢEI

KOLEC TOPALLI

Parimet themelore të hartimit të alfabetit të shqipes

Alfabetet e gjuhëve të sotme janë krijuar duke u mbështetur në alfabetet më të vjetra që ka njohur njerëzimi. Greqishtja ka huazuar alfabetin e fenikasve duke i shtuar atij shenja të veçanta për shqiptimin e zanoreve. Alfabeti i latinishtes dhe i sllavishtes së vjetër patën për bazë alfabetin grek, dhe kështu vepruan gjuhët romane, kelte e gjermanike bashkë me gjuhët joindoeuropiane të Europës, si finlandishtja e hungarishtja, që përshtatën alfabetin latin, duke i bërë ndryshimet përkatëse në pajtim me sistemet e tyre fonologjike. Të gjitha këto ndryshime në përshtatjen e një alfabeti bëhen sipas disa parimeve. Për alfabetin e shqipes këto parime janë formuluar e diskutuar në Komisionin e posaçëm të Kongresit të Manastirit e janë zbatuar në hartimin e tij. Ndër këto parime shënojmë:
Alfabeti i shqipes mbështetet në shkronjat latine, mbi të cilat janë hartuar alfabetet e gjuhëve moderne të Europës Perëndimore.
Çdo fonemë të shprehet vetëm me një grafemë, dhe anasjelltas, çdo grafemë të ketë vlerë vetëm për një fonemë.
Për fonemat që nuk i ka latinishtja, të përdoren digrame, domethënë grafema të përbëra nga dy elemente.
Të shmangen, me sa të jetë e mundur, shkronjat me shenja diakritike.
Për parimin e parë, mbështetja në alfabetin latin ishte shprehje e orientimit perëndimor të shqiptarëve që në shkrimet më të para të gjuhës shqipe. Madje, në këtë përfundim kishin ardhur të tria shoqëritë, që patën peshën më të madhe në hartimin e alfabetit të shqipes, Shoqëria e Stambollit, e Bashkimit dhe e Agimit. Por alfabeti i latinishtes ishte i pamjaftueshëm për 36 fonemat e shqipes. Se ç’probleme dilnin për fonemat që nuk i ka latinishtja, mund të kemi një ide po të shqyrtojmë alfabetin që ka përdorur Buzuku në “Mesharin” e tij, i cili për këtë qëllim u detyrua të huazojë shkronja të veçanta nga alfabeti cirilik i Bosnjës.
Për të respektuar parimet e mësipërme hartuesve të alfabetit iu desh të bënin një punë të vërtetë shkencore, që lidhej me sasinë e madhe të grafemave që nevojiteshin për të mbuluar sistemin fonologjik të gjuhës shqipe.

Për sistemin zanor, që përbëhet vetëm nga 7 fonema, problemet ishin më të pakta. Pesë zanoret e shqipes u përgjigjen vlerave fonematike të gjuhëve të tjera që kanë alfabet latin. Prandaj probleme të veçanta nxorën vetëm fonemat y dhe ë.
Fonema y në alfabetin latin ndeshet në fjalë me origjinë greke; por gjuhët e tjera që kanë për bazë atë alfabet, i kanë dhënë asaj vlera të tjera. Anglishtja dhe frëngjishtja e përdorin për bashkëtingëlloren j ose për zanoren i, ashtu siç e përdorin në mjaft raste Buzuku e Budi. Kurse për fonemën y gjuhët e sotme përdorin shkronja të tjera, frëngjishtja zanoren u e gjermanishtja një u me dy pika sipër, të ashtuquajturën umlaut. Vlera që mori në shqipe shkronja y, i përgjigjet së njëjtës vlerë që ka në greqishten e vjetër. Ajo u mor nga alfabeti i Shoqërisë së Stambollit, që këtë shkronjë e kishte përdorur në të gjitha botimet e saj, megjithëse ajo ka një precedent më të hershëm, pasi atë e ka përdorur në disa raste Buzuku dhe gjendet në alfabetin latin të propozuar nga gjuhëtari arbëresh Dhimitër Kamarda.
Me shkronjën y ishin plotësuar gjashtë nga shtatë zanoret e alfabetit të shqipes, por kësisoj ishin konsumuar të gjitha shkronjat e mundshme, me të cilat mund të shpreheshin ato; si rrjedhim, për fonemën ë nuk kishte rrugë tjetër përveç përdorimit të shenjave diakritike. Përvoja e gjuhëve të tjera, si anglishtes, frëngjishtes e gjermanishtes, që për këtë fonemë nuk bëjnë dallim me zanoren e, nuk ishte e përshtatshme për shqipen, pasi kështu prekej parimi “për çdo fonemë, një grafemë”. I papërshtatshëm ishte edhe rasti i rumanishtes, që për këtë fonemë përdor zanoren a me një shenjë diakritike sipër saj. Nga alfabetet e gjuhëve moderne me bazë latine asnjë s’e ka shkronjën ë të shqipes me vlerë fonematike. Vetëm frëngjishtja e përdor si grafemë alternative në pak raste, p.sh. tek emri Noël, për ta lexuar veçmas zanoren e nga o-ja, me të cilën do të krijonte një tog zanor, që sipas rregullave të asaj gjuhe do të lexohej ö. Prandaj, duke përjashtuar mundësinë e huazimit nga kjo gjuhë, ku një ë është shumë e rrallë dhe pa vlerë fonematike, për krijimin e saj hartuesit e alfabetit patën një mbështetje të brendshme. Duke dashur të mënjanojnë zgjidhjet që i kishin dhënë shkronjës ë alfabetet e tri shoqërive të sipërpërmendura, shoqëria e Stambollit dhe Bashkimi me një e, dhe shoqnia Agimi me një e të përmbysur të alfabetit hebraik, për këtë fonemë u vendos që të pranohej e-ja me dy pika, një shkronjë që vinte nga bota e arbëreshëve të Italisë. Atë e kishte përdorur së pari themeluesi i Seminarit greko-arbëresh të Palermos, Atë Gjergj Guxeta në dorëshkrimet e tij para më shumë se një shekulli e gjysmë dhe pas tij Nikollë Brankati e Nikollë Keta, për të ardhur tradita deri te poeti më i madh arbëresh, Jeronim De Rada, autoriteti i të cilit mund të ketë ndikuar në pranimin e kësaj shkronje në alfabetin e shqipes, duke u bërë kështu ky alfabet një urë ndërlidhëse e të gjithë shqiptarëve brenda dhe jashtë Shqipërisë. Megjithëse e paraqitur me shenja diakritike, shkronja ë nuk e largonte alfabetin e shqipes nga baza latine, ku dy pikat si shenja diakritike janë të njohura në gjuhët që përdorin shkronjat e latinishtes, siç është gjermanishtja, që i përdor ato për fjalët me metafoni, si Brücke, Väter, Vögel ose si frëngjishtja, ku dy pikat kanë vlerë grafike, si në fjalën maïs, ku togu ai në mungesë të tyre do të lexohej e.
Por problemet më të shumta dolën në sistemin bashkëtingëllor, ku shqipja ka 29 fonema, për të cilat alfabeti i latinishtes është i pamjaftueshëm. Për këtë arsye sistemi bashkëtingëllor i latinishtes pësoi dy ndryshime të rëndësishme në gjuhën shqipe. Ndryshimi i parë ka të bëjë me parimin “për çdo fonemë, një shkronjë”. Me këtë do të shmangeshin rastet kur e njëjta shkronjë e latinishtes shpreh dy vlera fonematike të ndryshme, të kushtëzuara nga fonemat ndjekëse, si në rastin e shkronjës c, që mund të shprehë fonemën k para zanoreve të prapme, zanores a ose lëngëzoreve, si në rastet cado, cogito, culpa, crista; por mund të shprehë fonemën c kur ndiqet nga një zanore e përparme, si në rastet centum e cinis. Në gjuhën shqipe kjo shkronjë mori një vlerë të vetme, ashtu siç e kishte në alfabetin e Shoqërisë së Stambollit dhe të Shoqnisë Agimi.
Ndryshimi i dytë ishte ndërrimi i vlerave fonematike të disa shkronjave latine për t’ia përshtatur sistemit fonologjik të gjuhës shqipe. Kështu, shkronja q, të cilën latinishtja e përdor si shkronjë alternative me vlerën e një bashkëtingëlloreje grykore, në alfabetin e shqipes mori një tjetër vlerë, madje të kundërt me atë të latinishtes, duke shprehur mbylltoren e pazëshme me karakter qiellzor, ashtu siç e kishte përdorur Shoqëria e Stambollit.
Për fonemat që i mungojnë latinishtes, u ndoq rruga e krijimit të digrameve, një përvojë e shumë gjuhëve europiane që mbështeten në alfabetin latin dhe ishte rrahur për gjuhën shqipe që nga Buzuku e Matrënga e deri te Shoqnia Bashkimi. Me këto krijime u shmangën shkronjat me shenja diakritike, që përdoren gjerësisht në alfabetet e gjuhëve sllave, të cilave nuk kishin mundur t’u shmangen as alfabetet e krijuara nga shoqëritë shqiptare para Kongresit të Manastirit, sidomos ai i Shoqnisë Agimi. E vetmja bashkëtingëllore që u pranua me shenjë diakritike, ishte afrikatja ç, që përdorej në alfabetin e Shoqërisë së Stambollit. Edhe në këtë rast alfabeti i shqipes mbeti në hulli të alfabetit latin, ku kjo shkronjë përdoret në njërën nga bijat e saj, në frëngjishte, si një grafemë alternative për fërkimoren s në fjalë që ndodhen para zanoreve të mbyllta, si në rastin commancer e commançons, duke u shkruar e para me c dhe e dyta me ç për të mos lejuar leximin e saj me k. Me pranimin e shkronjës ç u krijua çifti i afrikateve, duke ngjasuar ato edhe në shkrimin e tyre. Duke hyrë kjo shkronjë në alfabetin e shqipes, fonema ç shprehej me një shkronjë të vetme, në një kohë kur në frëngjishte për të dhënë vlerën e saj fonematike përdoren tri shkronja njëra pas tjetrës, dhe në gjermanishte përdoren katër të tilla.
Ndërkaq, ishin konsumuar të tëra shkronjat me bazë latine, duke mbetur jashtë vetëm shkronja w e gjuhëve të reja europiane, për të cilën alfabeti i shqipes nuk kishte vend, meqenëse me vlerën e saj bashkëtingëllore, siç e ka gjermanishtja, shqipja kishte shkronjën v, ndërsa me vlerën e saj zanore, siç e ka anglishtja, shqipja kishte zanoren u. Ndonjë vlerë tjetër nuk mund të merrte kjo shkronjë, sepse atë do ta komprometonte shprehja e saj grafike.
Problemet më të vështira e më të shumta dilnin për digramet, grafemat e përbëra nga dy shkronja, me të cilat do të shpreheshin fonemat që nuk i ka latinishtja. Për rrugët e formimit të tyre, ato mund të ndahen në tri grupe:
1. bashkëtingëllore që japin një fonemë të re duke përsëritur të njëjtën shkronjë, siç janë rr-ja e ll-ja;
2. bashkëtingëllore që përdorin grafemën h për të shënuar një fonemë të re, siç janë shkronjat dh, th, sh, zh, xh;
3. bashkëtingëllore që përdorin grafemën j për të njëjtin qëllim, siç janë shkronjat nj e gj.
Për grupin e parë zgjidhja qe e lehtë, meqenëse bashkëtingëllore me dyfishimin e së njëjtës shkronjë ka latinishtja dhe kanë gjuhët e sotme romane. Por, ndërsa lëngëzoret dridhëse r e rr u pranuan me të njëjtat vlera fonematike që kishin në latinishte, lëngëzoret anësore pësuan ndryshime në vlerat e tyre, sepse, përkundrejt latinishtes, ku dyfishimi i l-së shpreh një l të zgjatur, në shqipe ajo ka marrë vlerën e lëngëzores prapaqiellzore, ashtu siç e kishte alfabeti i Shoqnisë Bashkimi dhe me një përdorim më të hershëm nga Buzuku, Budi, Pjetër Mazrreku, Bardhi, Bogdani, Kuvendi i Arbënit etj. Me këtë i jepej fund lampdës greke, që ishte përdorur deri vonë në alfabetet e shqipes duke përfshirë edhe atë të Shoqërisë së Stambollit.
Për grupin e dytë të bashkëtingëlloreve, që përdorin grafemën h për të ndryshuar vlerat fonematike, shembullin më të hershëm e ka vetë latinishtja, ku fonema f jepet me bashkimin e shkronjave p e h. Këtë parim kanë ndjekur për disa shkronja të përbëra edhe gjuhët romane, ku një c e ndjekur nga h-ja lexohet k në italishte e sh në frëngjishte. Një rrugë të tillë ka ndjekur edhe anglishtja në krijimin e shkronjave të përbëra th e sh. Madje, me këtë të fundit pajtohen më shumë se me asnjë gjuhë tjetër digramet e shqipes, për arsye se shkronjat sh, th të shqipes së sotme kanë të njëjtën vlerë fonematike me ato të anglishtes. Por në këto krijime vetë shqipja kishte një shembull shumë të hershëm, sepse digrama th, me vlerën që ka në shqipen e sotme, gjendet qysh në vepërzën e shkrimtarit më të lashtë të dialektit italo-arbëresh, Lekë Matrëngës. Sidoqoftë, në krijimin e digrameve me bashkëtingëlloren /h/ shqipja shkoi më larg se anglishtja, sepse, përveç grafemave sh e th, që janë të njëjta me ato të asaj gjuhe, u pranuan edhe të zëshmet dh, zh e xh, që janë krijime vetëm të shqipes dhe ishin përdorur nga alfabeti i Shoqnisë Bashkimi, madje ndonjë prej tyre ishte përdorur edhe më herët se kjo, duke u pasqyruar në veprat e De Radës, në revistën “Albania” të Brukselit e në gazetën “Shqipëria” të Bukureshtit.
Grupi i tretë i grafemave të përbëra përfshin shkronjat gj e nj. Këto grafema të përbëra nuk i ka asnjëra prej gjuhëve që përdorin alfabetin latin. Prandaj përdorimi i fonemës j për të krijuar shkronja të tilla mund ta ketë bazën në faktin se ato shpesh në gjuhët e tjera jepen me zanoren i, që u jep atyre karakter qiellzor. Këto digrame, ku grafema j ndryshon vlerat e fonemave, gjenden që te Bogdani, që shkruan gjashtë e njerëz për grupin n-j, shqiptimi i të cilit është i afërt e në disa të folme është i njëjtë me sonanten hundore-qiellzore nj. Por në pranimin e tyre në alfabetin e shqipes mund të ketë ndikuar më tepër personaliteti i De Radës, që i ka përdorur këto dy shkronja në veprat e tij. Në fund të fundit, pranimi i tyre rridhte nga parimi etimologjik, meqenëse të dyja këto fonema burimin kryesor e kanë nga elementet e tyre përbërëse, me të cilat janë paraqitur grafikisht.
Si përfundim, zbatimi me rreptësi shkencore i parimeve mbi të cilat u krijua alfabeti i shqipes, i dha atij lehtësi të madhe për të shtypur kudo libra në shtypshkronjat e Perëndimit, meqenëse, krahas 25 shkronjave të thjeshta të marra nga alfabeti latin, për të plotësuar fonemat që i mungojnë atij alfabeti, u pranuan 9 digrame, për shkronjat dh, gj, ll, nj, rr, sh, th, xh, zh, dhe dy grafema me shenja diakritike, për shkronjat ë dhe ç. I mbështetur në këto parime, alfabeti i shqipes fitoi saktësi për të shprehur numrin e madh të fonemave, më të madh se të gjitha gjuhët që përdorin alfabetin latin. Në këto cilësi pozitive të këtij alfabeti kanë ndikuar dy faktorë. Faktori i parë është objektiv dhe lidhet me kohën e vonë të krijimit të tij, gjë që i dha mundësinë të shfrytëzojë përvojën dhe përparësitë e alfabeteve të gjuhëve më të përparuara të Europës, por edhe të mënjanojë të metat e tyre. Faktori i dytë është subjektiv dhe lidhet me përgatitjen e gjithanshme kulturore e gjuhësore të hartuesve të tij, ndër më të shquarit e të cilëve kanë qenë: Gjergj Fishta, Mithat Frashëri, Luigj Gurakuqi, Ndre Mjedja, Shahin Kolonja, Hilë Mosi, Sotir Peci, Mati Logoreci e shumë të tjerë. Ata përfaqësojnë elitën e kombit tonë. Si të tillë, i lanë brezave pasardhës monumentin më të pavdekshëm të gjuhës e të kulturës sonë. Për këtë arsye mirënjohja jonë sot pas 100 vjetësh nuk mund të ketë kufinj.

Literatura

Alfabeti i gjuhës shqipe dhe Kongresi i Manastirit. Tiranë, 1972.
Blancus Franciscus: Dictionarium latino-epiroticum. Romae, 1635.
Bogdani, Pjetër: Cuneus Prophetarum. Patavii, 1685.
Budi, Pjetër: Dottrina Christiana. Roma, 1618.
Çabej, Eqrem: “Meshari” i Gjon Buzukut (1555) I, II. Tiranë, 1968.
Demiraj, Shaban - Prifti, Kristaq: Kongresi i Manastirit. Tiranë, 2004.
Kuvendi i Arbënit - Concilium Provintiale sive Nationale Albanum habitum Anno MDCCIII. Romae, 1706.
Lacaj, Henrik - Fishta, Filip: Fjalor latinisht-shqip. Tiranë, 1966.
Mandalà, Matteo: Vepra e pabotuar e at Gjergj Guxetës dhe fillimet e albanologjisë në shek. XVIII; “Studime filologjike”, Tiranë, 1-2, 2006, f. 11-41.
Matrënga, Luca: E mbsuame e chræsteræ (dorëshkrimi I). Roma, 1592.
95 - vjetori i Kongresit të Manastirit. Shkup, 2003.
Osmani, Tomor: Udha e shkronjave shqipe. Shkodër, 1999.
Rrota, Justin: Per historín e Alfabetit Shqyp. Shkodër, 1936.



IULIA NĂNĂU

Róbert Reiter-Franz Liebhard (1899-1998)
Unul sau doi scriitori bartleb?


Noţiunea de scriitor bartleby este propusă de naratorul anonim din romanul-eseu-pseudo jurnal de istorie literară, Bartleby & Co al lui Enrique Vila-Matas. Pornind de la o experienţă scriitoricească de tinereţe necontinuată din cauza unei “traume” precum şi de la nuvela Bartleby, copistul a lui Herman Melville, autorul jurnalului ajunge să dezvolte o întreagă teorie care-l conduce în final la descoperirea unui sindrom având evident acelaşi nume: “Draghez de mult amplul spectru al sindromului Bartleby în literatură, studiez de multă vreme boala, un rău endemic al literelor din zilele noastre, o pulsiune negativă sau o atracţie pentru neant, care, în pofida (sau poate tocmai în virtutea) conştiinţei lor literare foarte exigente îi face pe unii creatori să nu ajungă niciodată să scrie; ori să scrie una sau două cărţi şi apoi să se lase de scris; ori chiar, după ce au început o scriere şi aceasta progresează, să rămână, într-o zi, literalmente paralizaţi pe vecie.”[1] Unii dintre scriitorii prezentaţi în carte există doar pentru că îi amintesc în cărţile lor alţii sau pentru că au fost redescoperiţi...
Despre Franz Liebhard se vorbeşte abia după 1970, când avangarda maghiară devine obiect de studiu “temeinic” şi “prietenii de altădată ai lui Robert Reiter nu mai cred necesar să-şi ocolească amintirile.”[2], identitatea lui Robert cu Franz rămânând astfel necunoscută foarte multă vreme[3] şi nu doar din raţiuni politice: Reiter scrie în maghiară poezii de factură avangardist expresionistă[4], pe când Liebhard traduce mult şi se ocupă mai ales de publicistică, scriind în germană; poeziile sale publicate după 1944 în România nu mai păstrează nimic din spiritul avangardist, dimpotrivă. Era dificil de găsit o legătură organică între cele două opere.
Cine este Robert Reiter în anii 1917-1919 şi 1922-1924, perioada de studii în străinătate, dar Robert Reiter întors în ţară, din 1925 şi până în 1944 când este deportat? Şi cum rămâne cu Franz Liebhard? Avem de-a face, după cum se întreabă Maria Pongrácz cu un scriitor bilingv sau cu “un alter ego poetic misterios care aparţine deopotrivă celor două literaturri?”[5]. Altfel spus, nu cumva avem de-a face cu un caz bănăţean de scriitor bartleby ?

1. Biografia esenţială a celor doi Robert Reiter şi a lui Franz Liebhard
Biografia lui Robert Reiter se poate scinda în trei etape principale care stau sub semnul plecării şi al revenirii:
1. studiile la Budapesta care-i oferă posibilitatea de a intra în contact cu Kassak Lajos şi al său grup Má în 1917-1919 şi la Viena în 1922-1924
2. întoarcerea în ţară (sfârşitul anului 1924), renunţarea la limba maghiară[6] şi interesul pentru publicistică
3. deportarea din 1944 în U.R.S.S, întoarcerea şi adoptarea pseudonimului literar

Istoria personală îi este inevitabil legată de spaţiul şi istoria Europei Centrale : s-a născut la Timişoara într-o familie de şvabi bănăţeni[7], având rădăcini slovace după mamă; studiază la Budapesta şi Viena; face parte din avangarda europeană; întors în ţară se ocupă de traduceri, devine redactor şef la ziarul Banater deutsche Zeitung; este deportat în U.R.S.S, dar nu pentru “nazism”[8] ci “pentru că făcea parte dintre germanii care trebuiau să plătească.”[9]; este preocupat de soarta comunităţilor şvăbeşti, pe care le reprezintă precum un adevărat poet vates; după întoarcerea din Rusia devine un promotor cultural al oraşului, ocupându-se şi de teatru (secretar literar la Teatrul German de Stat şi Teatrul Maghiar de Stat 1953-1968).
Nucleu dur al fiinţei şi personalităţii lui s-a constituit prin: relaţia cu familia ( i-a fost mereu aproape, l-a sprijinit şi i-a insuflat forţa necesară rezistenţei în lagăr, aşa cum reiese din scrisorile trimise soţiei-8 martie 1948: “Dragă Luiza, mereu îmi imaginez că mă aflu din nou printre voi, bucurându-mă de bunătatea şi căldura voastră, sporovăind şi apoi ascultând în tăcere vocea inimilor voastre-această imagine m-a însoţit în tot aceşti ani, invadându-mi gândurile şi visele. M-a încălzit la lumina sa de soare blând. Adesea mi-a dat puterea de a suporta orele grele ale despărţirii. Nimic nu caracterizează mai bine un om decât aceste voci interioare; purtăm în noi vocile iubirilor noastre. Le lăsăm să vibreze în sufletul nostru, iar ele ne răspund cu o mare sinceritate, dându-ne impresia că am atins rădăcinile binelui.”[10]); pasiunea pentru literatură (care-i oferă confortul psihic extrem de preţios în perioada carcerală[11]); asumarea şi valorizarea multietnicitatăţii (“După bunicii din partea tatălui sunt şvab bănăţean, iar din partea mamei am sânge slovac. Am învăţat limba şi modul de a gândi al multor popoare. Astăzi , când mă aflu în faţa celor 80 de ani, pot spune că a fost deosebit deinteresant pentru mine să ştiu, să simt, să percep că sunt o chintesenţă de popoare, de oameni ce vorbesc limbi diferite…”[12]); legătura totală/absolută cu Timişoara şi Banat (mărturisită printre altele şi într-o scrisoare adresată lui Endre Karoly:”Noi, amândoi, care suntem fiii acestui oraş complex şi controversat prin istoria lui şi prin cea a vieţii noastre, cred că avem ce discuta şi ce ne împărtăşi. Am iubit acest oraş zgomotos, ne-am ataşat de fiecare colţ al lui, i-am îndrăgit forfota citadină, cu ciudăţeniile şi specificităţile lui, iertându-i chiar şi lipsurile inerente, fiindcă am văzut, am sesizat strădaniile lui spre mai bine.”[13] ; ”Sunt un timişorean înnăscut”[14]; “Acest oraş e o parte din inima mea. Îl iubesc, e oraşul meu.”[15]).

2. Robert Reiter/ Franz Liebhard văzut de prieteni şi apropiaţi

Walter Engel: La vârsta de 75 de ani Franz Liebhard trăieşte evenimentele contemporane cu un sentiment de dăruire tinerească şi cu înţelepciunea omului care a acumulat conştient experienţa istoriei trăite. (Orizont, 16. 5. 1975)
Dr. Aurel Cosma (prieten din copilărie): Dar cea mai vădită preţuire a mea a fost găsind în fiinţa D-Tale mereu nu numai un prieten fără ascunzişuri, devotat şi sincer, ci mai cu seamă un om care iubeşte deopotrivă pe toţi cetăţenii vrednici şi harnici, indiferent de naţionalitatea lor sau de limba pe care o vorbesc.(Orizont,nr. 26, 1979, p.3)
Nikolaus Berwanger: Franz Liebhard rămâne pentru mine cel mai bun cunoscător al Banatului, al Timişoarei, al cartierului Fabric, unde s-a născut acum opt decenii ca fiu al unui pantofar şi al unei spălătorese, unde a învăţat să scrie prima slovă şi unde trăieşte şi azi. O plimbare în compania lui, prin venerabilul nostru oraş, rămâne pentru orcine o amintire de neuitat. (Orizont,nr. 26, 1979, p.3)
Hans Keher: Franz Liebhard a fost omul care ne-a îndemnat să scriem teatru, pornind de la experienţele noastre practice cu publicul, a discutat cu noi proiecte de piese, a contribuit în mod substanţial la finisarea lor…am avut… omul potrivit, pe îndrumătorul, animatorul, criticul sever şi pretenţios al autorilor…(Orizont,nr. 26, 1979, p.3)
Mircea Şerbănescu: Puţini ca el cunosc oraşul. Şi puţini ca el îl trăiesc.Trecutul ca şi prezentul Timişoarei, oraş trecător prin veacuri ca şi corabia peste valuri. Franz Liebhard îi cunoaşte zidurile şi pietrele, deopotrivă cele care se văd, ca şi cele demult dispărute. …Neuitate rămân, pentru cel care semnează prezentele rânduri, clipele când mai vârstnicul venea la cel tânăr cu tinereţea amintirilor, cu prospeţimea lor…Ascultându-l, nu se putea să nu absoarbă, în afara cunoştinţelor documentare, acea dragoste tăcută, adâncă şi pătimaşă pentru oraşul de ieri, de azi şi de mâine; pentru poet, oraşul în care s-a născut. (Orizont,nr. 26, 1979, p.3)
Ion Arieşanu: …din făptura sa niţel austeră, înmuită de privirea ochilor săi de un albastru patetic, deasupra căreia descopeream înfoindu-se părul său răzvrătit, beethovenian, iriza mai întotdeauna o lumină specială. În aceste peste trei decenii, de când am avutprivilegiul de-a exista şi munci în vecinătatea sa, am admirat tăcerile sale princiar-meditative, unite cu elocvenţa interlocutorului. (Orizont, nr.45, 1989, p.2)
Cornel Ungureanu: Era un bărbat de mare echilibru şi de o remarcabilă decenţă. …Poezia lui Franz Liebhard era a unui clasic. A unui scriitor senin, a unui educator. El însuşi era un educator. În anii ’50, când se punea la cale”noua” viaţă literară timişoreană, a fost un om de bine. Semăna cu Beethoven, îmi spuneau mai-tinerii, impresionaţi de severitatea ilustrului. …Avea – cum să spun? – goetheanitate. Olimpianism, siguranţă, stabilitate, harul de a transforma cultura în viaţă şi viaţa în cultură…(Orizont, nr.10, 9martie, 1990)

Amintirile cunoscuţilor sunt legate mai ales de figura lui Franz Liebhard şi nu ne spun mai nimic despre perioada din tinereţe a lui Reiter: înţelepciunea celui trecut prin Istorie, toleranţa, dragostea pentru oraş, austeritatea, tăcerile “princiar-meditative”, elocvenţa, echilibrul, decenţa, spiritul de educator, clasicitatea, carisma.
Câte din toate acestea se puteau regăsi şi-n personalitatea avangardistului nostru? Desigur nu echilibrul sau clasicitatea… Grupul Má era în sintonie cu celelalte mişcări ale avangardei istorice, în scrierile membrilor săi fiind dezbătute ideile futurismului, dadaismului, deconstructivismului.[16] Noua sensibilitate, problematica mişcării, criza conceptului de realitate, noul statut al artei, războiul, spiritul de frondă, toate acestea trebuie să fi lăsat o urmă în perioada colaborării la Má.
Evenimentul care-i va marca permanent fiinţa şi existenţa este detenţia în lagărul sovietic, despre care însă alege să nu vorbească şi care este învăluită într-o aură de mister, după cum observă Walter Engel, deoarece atunci îşi va alege numele unui fost coleg de celulă decedat drept pseudonim literar. Dincolo de motivaţiile care l-au determinat să facă acest gest, indubitabil multiple, poate aspectul cel mai straniu îl constituie identificarea acestui Franz Liebhard cu persoana reală a lui Robert Reiter de către noile generaţii.[17]

3. Robert Reiter despre sine şi operă
1. În sufletul meu nu sălăşluieşte atmosfera (dramatică a) despărţirii potenţată de o mare linişte interioară; eu port în mine furtună; mă tulbură fraze înţelepte şi frumos construite, în care adjectivele se încorporează organic; mă simt străfulgerat în faţa unui tablou ce surprinde sufletul pictorului.
2. Mai devreme sau mai târziu orice poezie devine un document. Ea nu mai acţionează vizibil, dar este un martor al timpului său. De-a lungul vieţii am fost “infestat” de publicistică, astfel încât am fost nevoit să exprim în poezia mea aspectele societăţii contemporane. Cred că un poet trebuie să se confrunte cu astfel de întrebări.
3. Bineînţeles că există forme ce te însoţesc întreaga viaţă. Oare nu-şi mai aminteşte nimeni de Walt Whitman? Împlinisem 16 ani când l-am cunoscut. Aspiraţia lui spre eliberare m-a impresionat în mod deosebit. Tinerii de azi nu se mai interesează de unul ca Rimbaud, de exemplu, deşi e unul dintre cei mai mari poeţi. Dacă ar fi să enumăr influenţele pe care le-am suferit, în capul listei s-ar afla expresionismul german.[18]

Furtuna interioară, necesitatea eliberării, pasiunea pentru forme care-l apropie de György Lukacs, apetitul pentru poezia modernă, pe de o parte, literatura-document, conştientizarea rolului activ pe care îl are omul de cultură în societate, angajarea, pe de alta. De la poezie la publicistică şi istorie literară: ruptură dramatică sau evoluţie naturală, aşa cum este văzută de majoritatea criticilor? Probabil un pic din amândouă, importantă rămânând tocmai această diferenţă înregistrată la nivelul operei literare, aceşti mai mulţi Reiter care renunţă la un tip de literatură avangardist-expresionistă pentru a se avânta în publicistică, istorie, dramatrgie şi mai apoi (anii 50) în realism socialist. Dar sub un alt nume, cel al unei victime a sistemului…să fie aceasta o formă de protest într-o lume în care “carnetul de membru al Uniunii asigură, dacă nu un nou statut, dacă nu “reabilitarea”, atunci măcar dreptul la libera circulaţie în istoria lor personală. O istorie care trebuia să devină “curată” lipsită de momente inconfortabile pentru cronicarii oficiali ai vremurilor.”[19], adică anii de închisoare şi activităţile legate de manifetările decadente ale artei burgheze (cum este paradoxal considerată avangarda de către ideologii comunişti). O lume în care trebuie să devii un alt om prin cenzură şi mutilare, un om mort, asemenea adevăratului Franz Liebhard.

4. Criticii despre Franz Liebhard

Lucian Raicu: Experienţa “avangardistă” de care ni se vorbeşte în prefaţa semnată de Ion Maxim, experienţă a începuturilor îndepărtate ale liricii lui F. Liebhard, se lasă prea puţin sau aproape deloc surprinsă în culegerea de astăzi [ Aurul înălţimilor]…
Pe placul poetului sunt mai curând valorile stabile, munca răbdătoare, cuminţenia tacticoasă, bunul meşteşug, care alungă pustiul din suflet şi singure pot da vieţii un sens; această lecţie de morală şi echilibru o spune în versuri egal de atent lucrate, limpezi şi cumpănite, având un soi de aură mijlocie, ca orice lucru bine făcut …emană în poezia sa un farmec domestic, tradiţia plăcută a utilităţii. …Indiferent de mişcarea din interior, suprafaţa versului sugerează seninătate, împăcare cu mersul firesc al lucrurilor. …
Poezia sa fuge de orice investigaţie şi acordă credit doar experienţei, situaţiilor repetabile…
Sobru, precaut, tenace, poetul “înălţimilor” cantonează într-un mediu pământesc, de care nu înţelege să se despartă. …
…seria de miniaturi confirmând vocaţia unui poet laconic, econom cu inspiratia şi grijuliu faţă de cuvinte.[20]
Walter Engel: Mesajul său ar fi următorul: evadare din forme înăbuşitoare, găsirea unor contexte spirituale noi, toate acestea fără a pierde din vedere tradiţia şi istoria ţinutului său natal, Banatul.
Istoria este mereu prezentă în poezia şi eseistica lui Franz Liebhard într-o simbioză ce se reinventează mereu cu actualitatea pe care o trăieşte intens şi care nu arareori se transformă într-o experienţă traumatică. …
După părerea mea, F. Liebhard va rămâne în istoria literaturii bănăţene de limbă germană ca un maestru al formelor fixe, aşa cum îl găsim în sonetele şi stanţele sale, adică în Miniaturi. …
De asemenea, poezia meditativ-filozofică a lui Liebhard a fost catalogată de critica socialistă drept fantastică şi desprinsă de valorile general umane. …
Deşi în cele cinci decenii de la debutul său în contextul literar contemporan, implicarea politică şi orientarea liricii sale s-au schimbat radical, motive şi atitudini expresioniste pot fi găsite chiar şi în miniaturi, care sunt de fapt de o factură post-expresionistă.[21]
Cornel Ungureanu: Spuneam că există o goetheanitate prezentă în înfăptuirea lui Franz Liebhard. Există o productivitate fericită atât în Mozaic Bănăţean, cât şi în Convorbiri Attention:productivitate fericită în sonetele sale în care putem descoperi, de asemenea, privirea universală goetheană. … Era născut să fie “clasic”. Anii expresionişti ai tinereţii nu au lăsat urme în scrisul său de mai târziu. [22]
În 1923 scrisul lui Reiter capătă alte note- un idilism nou apare în poemele lui…
Desărţirea de iluzia revoluţionară, de proiectele socialiste, poate fi descoperită în poeziile anului 1923. Şi apropierea de un fel de lirică idilică poate explica de ce poetul va traduce, puţin mai târziu, baladele româneşti în germană.[23]
Avangardist, expresionist, post-expresionist, idilist, peisagist, meşteşugar al cuvântului, sobru, precaut, tenace, laconic, grijuliu faţă de cuvinte, clasic…
Acestă serie contradictorie ar trebui să definească opera unui singur autor care scrie însă în două stiluri diferite. Nu este un caz de personalitate multiplă sau de schizofrenie literară, ci mai degrabă urmarea unor circumstanţe inextricabile. Artistul avangardist încetează să mai creeze pentru că doar aşa poţi rămâne autentic, autodistrugând ceva ce tinde să se transfrme în normă, să-şi oprească mişcarea, să-şi osifice forma fluidă. Să fie acesta unul din motivele pentru care Reiter renunţă definitiv la a mai scrie literatură avangardistă în maghiară, înainte de a avea probleme cu regimul comunist? Să fi urmat exemplul lui Rimbaud, sau să-i fi devenit acest mod de exprimare extrem de neîncăpător? Dacă alegerea pseudonimului ar sta doar sub semnul camuflării, al ascunderii unui trecut condamnat de socialism, de ce alege numele unui coleg de celulă decedat? De ce un nume real, “pătat” şi nu o soluţie sterilă? Dintr-un spirit de frondă? Şi mai apoi de ce devine unul din autorii realismului socialist? Doar din comoditate?
O personalitate nuanţată pentru o operă nuanţată, dificil de clasat sub eticheta unui singur curent/unei singure mişcări literare.

5. Poeziile lui Robert Reiter vs. poeziile lui Franz Liebhard
Incursiunea în istoria personală şi cea literară a lui Robert Reiter/ Franz Liebhard, nu se poate încheia decât printr-o întoarcere la poeziile sale. Analiza lor este cel mai în măsură să ofere indicii care să ne conducă spre un răspuns la întrebarea: “A fost sau nu a fost Robert Reiter un scriitor bartleby?”
Poeziile publicate în Má stau mai mult sub semnul avangardei decât al expresionismului. Sunt încărcate de imagini vizuale şi dinamice extrem de puternice. Deşi prezentă, ambiguitatea textuală nu este ridicată la rangul de valoare absolută, ci incită la găsirea unui mecanism de decodificare, oferind indicii uneori chiar din titlu.
Catastrofă se construieşte pe două planuri, explorând întreaga arie semantică a dezastruosului: catastrofă a naturalului\catastrofă a construitului; catastrofă morală a prostituateiçatastrofă morală a distrugerii; catastrofă personalăçatastrofă generală; catastrofă corporalăçatastrofă spirituală; catastrofă biologică/ catastrofă ideologică: “Când zăceai în mocirla contagioasă/ implorai pentru un cojoc jerpelit pentru că-ţi /îngheţaseră sânii// apoi nestăvilite primăveri au navigat pe curenţii/ sângelui/ şi-n lacurile ochilor au ancorat nezăgăzuite fericite/primăveri:/în febra ta au pulsat nopţi grele şi zori purpurii/ şi a nins peste rănile tale roşietice/îndurarea străinilor// nervoase vijelii jelii ţi-au zgâriat carnea/şi tufa de trandafir sălbatic a demenţei îţi ardea în sânge/şi roşu aprins de bordel îţi prăjea buzele// elevi imberbi te-au gustat în cotloanele oraşului/şi-n puşcării dospeau consternate viziuni// cu vaiet s-au prăbuşit cocioabele/ lămpi însângerate fredonau melancolice// apoi voinţa s-a zvârcolit în mâlul erotic/transpiraţia s-a prelins de-a lungul culiselor isterice.”
Lăudat fie stă sub semnul preamăririi materiei privită dintr-o perspectivă ştiinţifică, al unui real polivalent şi al aluziilor militare: “Realitatea are infinit de multe colţuri şi fiecare ne /juleşte trupul până la sânge. Sufletul ecedentele a căzut din noi ca un/ leş de pasăre şi cu fanatismul conştiinţei datoriei astfel/ îi salutăm dimineaţa pe membri familiei:”Lăudată fie materia care se contractă la rece şi se dilată la căldură”; “trec greoi oameni cu tălpi de plumb”; “trec prin/ faţa cordonului de păsări şi neapărat trebuie să caut legea/plesnirii mugurilor”; “trebuie să mă grăbesc ca să pot ieşi în faţa marşului/monoton al copacilor de la şosea.”.
Poeziile cu formă fixă din Miniaturi, se bucură de cea mai mare apreciere din partea criticii. Acestea nu mai au în comun cu precedentele decât predominarea vizualului. Pot fi extrem de colorate şi picturale, netrimiţând la o realitate externă imaginii: “Un alb-albăstrui, în lucire/ cu visătoarele perle-nrudit,/fără conturul subţireçâmpia-n zăpezi s-a-nvelit./O linie brună, un catarg, în pustiu/se reazimă parcă-n adins,/soarele-i fruct vişiniu/de creanga cerului prins.”(Acuarelă de iarnă). Uneori poate lipsi culoarea, dar niciodată mişcarea şi caracterul enigmatic:”Ca o iscoadă, luna se ţine după mine,/neobosită şi holbată.Çu paşi de plumb mai caută, călcând peste ruine,Ça unul ce fusese pe tronul lui odată./Tot mai la margini sunt mânat de vânt/prin împărăţia uriaşilor,/vânt arzător ce-mi ţine urma paşilor,/şi-mi duc,sfărmat ulciorul de pământ.”(Ruine)
De la avangardă la ritm şi rimă…un “căutător de drumuri” cum se autodefineşte în poezia Ca un jucător de şah, analizându-şi trecutul cu minuţiozitate, căutând în cunoaşterea măsurilor empirice a urmelor, adică datele istorice, o reconstituire a unei pierderi care a avut deja loc: “Într-o noapte se vor stinge toate/urmele tălpilor mele,/ultimele urme din ajun,/amprentele primilor paşi, pe undeva/la margini rămase.// Ca un căutător de drumuri, cu privirea-n pământ/umblu încoace şi-ncolo/ peste această învălmăşeală de urme;çât de lungă-i, să ştiu, fiecare, şi cât de adâncă,/ de la un pas la altul,/ ca un jucător de şahçare cu o răbdare încercată şi cu un /sigiliu pe buze/reconstituie o partidă pierdută…”
Cine este adevăratul Franz Liebhard? Un pseudonim sau un alter ego? Robert Reiter a decis la douăzeci de ani să-şi paralizeze pe vecie latura avangardistă, renunţând până şi la a mai scrie în maghiară, dintr-un impuls de veritabil scriitor al lui Nu, suferind de sindromul lui Bartleby, sau datorită conjuncturilor istorice? Răspunsul este inextricabil, încă…

Bibliografie
Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Ed.a 2-a, rev. şi adăug.- Iaşi, Polirom, 2005.
Ortega y Gasset, Dezumanizarea artei şi alte eseuri de estetică, Bucureşti, Humanitas, 2000. Ungureanu Cornel, Mitteleuropa periferiilor, Iaşi, Polirom, 2002.
Geografia literară, vol.IV Banatul, Ed. Paralela 45, 2005.
Vila-Matas Enrique, Bartleby & Co, Bucureşti, RAO International Publishing Company, 2004.
Popa, Marian, Dicţionar de literatură contemporană, Bucureşti, Ed. Albatros în 1971
Dicţionarul de literatură română, Scriitori, reviste, curente, coordonat de Dim.Păcurariu, Bucureşti, Ed. Univers, 1979.
Dicţionar al Scriitorilor din Banat, coordonat de Al. Ruja, Timişoara, Ed. UVT, 2005.
Walter Engel: Avangardism şi experienţa istoriei, Orizont, 16. 5. 1975.
Lucian Raicu:Lirica lui F.L, România literară, 26.6.1975, p.10.
Hans Kher, Nikolaus Berwanger, Aurel Cosma, Orizont, nr. 26, 1979, p.3
Eugen Dorcescu, Orizont, nr. 40, 1979.
Pia Teodorescu Brînzeu, Orizont, nr. 22, 1986.
Ion Arieşanu, Orizont, nr. 45, 1989.
Cornel Ungureanu: Dragoste şi moarte în provincie II, Orizont, nr. 10, 1990.
Walter Engel: Poetul şi timpul său. La aniversarea centenarului F.L(1899-1999),Annemarie Podlipny-Hehn: Avangardistul, Eduard Schneider: Traducătorul şi eseistul, Orizont, nr.10 (143) 22.10.1999.
Maria Pongrácz, Orizont, nr. 3, 2003
Alexandru Cistelecan: Avangarda Maghiară, Vatra, nr. 10, 2003[1] Enrique Vila-Matas, Bartleby & Co, Bucureşti, RAO International Publishing Company, 2004, p.18.[2] Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, Iaşi, Polirom, 2002, p.339.[3] După cum semnalează Cornel Ungureanu, în Mitteleuropa periferiilor, Petre Pascu, autorul prefeţei la volumul Cele mai frumoase poezii a lui Kassak Lajos, în 1971, deşi ”îl consultase cu insistenţă pe Franz Liebhard, relaţia dintre Reiter/Liebhard şi poetul din Budapesta e trecută sub tăcere.”(p. 342)
Marian Popa scrie despre Franz Liebhard în al său Dicţionar de literatură contemporană, Bucureşti, Ed. Albatros în 1971, fără a specifica adevărata sa identitate sau faptul că a făcut parte din avangarda maghiară ci doar că a fost influenţat de ”dinamismul pictural”al lui Kassak Lajos. În 1979, acelaşi Marian Popa scrie despre el în Dicţionarul de literatură română, Scriitori, reviste, curente, coordonat de Dim.Păcurariu, Bucureşti, Ed. Univers. De această dată pune în paranteză numele adevărat şi menţionează faptul că primele poezii i-au aparut în revista budapestană Ma, fără a specifica însă caracterul avangardist al acesteia.
Walter Engel în Orizont,nr. 10, 22.10.1999, p.10: “Întos din Uniunea Sovietică, Robert Reiter îşi va lua numele de Franz Liebhard. De acum înainte va publica sub acest pseudonim. Doar cunoscuţii îl vor mai numi Reiter. Generaţia mea l-a cunoscut sub numele de Franz Liebhard. Acesta fusese un coleg de suferinţă, cu care se împrietenise dar care a decedat în timpul detenţiei.”[4] Termenul îi aparţine lui Walter Engel, unul dacă nu cel mai bun exeget al lui Reiter/Liebhard.(v. articolul său din Orizont, 16. 5. 1975, Avangardism şi experienţa istoriei)[5] Orizont, nr.3, 2003.[6] Conform Dicţionar al Scriitorilor din Banat, Timişoara, Ed. UVT, 2005, “după Primul Război Mondial , R.R. încetează să mai publice în limba maghiară, începându-şi cariera de scriitor şi ziarist de limbă germană.”(p.642)[7] După cu reiese dintr-o mărturisire a poetui ( v. în Orizont, nr.10 (143) 22.10.1999 , articolul lui Walter Engel: Poetul şi timpul său. La aniversarea centenarului F.L(1899-1999) )[8] Cum afirmă Marian Popa în Istoria literaturii române, de azi pe mâine, Bucureşti, Fundaţia Luceafărul, 2001, devenit o adevărată “voce a adevărului” care-l demască pe Reiter la pagina 76 drept un “succesiv anarhist, expresionist, social-democrat şi conducătorul foii naziste Südostdeutsche Tageszeitung, revenit din deportare stalinist convins”(apud Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, Iaşi, Polirom, 2002, p. 340) fără să ţină seama de Avertismentul la al dumnealui Dicţionar de literatură contemporană din 1971, dicţionar ce reprezintă “un omagiu închinat aniversării a 50 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Român. Momentul insurecţiei de la 23 August 1944, de la care pleacă lucrarea de faţă, nu reprezintă un punct arbitrar sau convenţional de jalonare, ci unul absolut obiectiv în măsura în care unei lumi noi îi corespunde o nouă literatură.”(p.5) ş.a. m. d. Să deducem că şi dumnealui era un comunist “convins”? Şi dacă nu, atunci de ce să nu aplicăm acelaşi “sistem de referinţă” şi în cazul lui Reiter?![9] Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, Iaşi, Polirom, 2002, p.340.[10] Orizont, nr.10 (143) 22.10.1999, p.10.[11] Idem, Ibidem, “Citesc mult- tot ce-mi cade în mâini, în germană, maghiară. În primul lagăr am avut ocazia să mă ocup de un volum de Goethe, fapt ce m-a consumat atât de mult încât a devenit una din cele mai profunde experienţe trăite de mine vreodată.”[12] Idem, Ibidem.[13] Orizont, nr.3, 2003, p.9.[14] Orizont, nr.10 (143) 22.10.1999, p.10.[15] Orizont,nr. 26, 1979.[16] V. Vatra, nr. 10, 2003, dedicat avangardei maghiare în care sunt reproduse şi unele texte de factură teoretică, cum ar fi cel al lui Santa Pal, Privire de ansamblu (de la futurism la dadaism).[17]V. articolul lui Walter Engel din Orizont, nr.10 (143) 22.10.1999, p.10.[18] Apud Walter Engel în Orizont, nr.10 (143) 22.10.1999, p.10.[19] Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, Iaşi, Polirom, 2002, pp.338-339.[20] România literară, 26.6.1975, p.10.[21] Orizont, nr.10 (143) 22.10.1999, p.10.[22] Orizont, nr.10, 9martie, 1990, p.11.[23] Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, Iaşi, Polirom, 2002, p.345.

No comments: