Showing posts with label Iulia Enkelana. Show all posts
Showing posts with label Iulia Enkelana. Show all posts

Poemë e mundshme (fragmente)

Iulia Enkelana

*

Ky ravgim është rrënja e fundit.

 

Ushqehem me mall që të mos ushqehem me furi

Sot isha fantazmë –

si zakonisht, vetëm se këtë mbrëmje edhe trupërisht

dyert ishin hapur dhe hyra

e padobishme të them se hapësira qe mpakur

„Gjithçka është e vdekur”, thashë

teksa më mbytnin

të gjitha ato

copëza të ndritshme

që ndonjëherë më janë e vetmja ndihmë e parë.

Iulia Enkelana: Dacă există o voce (fragment)

Și singurătatea mea ca o rocă urâtă

Se va sparge într-o mie de diamante –

Dar eu nu mai știu cum să cer trăsnetul.

 

(…) Fericirea e solidă, ca o piatră prețioasă neprelucrată care te rănește cu colțurile ei ascuțite, dacă încerci s-o distrugi. Sângerezi îndelungat – fie că e vorba de fericirea ta, fie că e vorba de a altuia –, dar, din nefericire, nu e imposibil de distrus. O piatră superbă, care uneori, când își face apariția, te țintește direct în frunte și te lasă o vreme paralizat.

Îți zic asta pentru că mulți, din contră, susțin că fericirea trece cât ai clipi, ca și cum ar fi un praf care se împrăștie în aer și dispare. Ca și cum fericirea ar fi inofensivă.

                                       

Dragă Tu, nu mă semnez niciodată, pentru că tu n-ai nevoie de o dovadă a faptului că da, într-adevăr, eu îți scriu. (Și dacă ți-ar scrie altcineva, tot n-ai rămâne fără o lectură strălucită sau stângace înainte de somn.)

Îmi place lejeritatea ta. Și profunzimea de care dai dovadă. Totuși, uneori mi-e așa de greu să-mi imaginez răspunsurile tale.

Vreau să zic, să-ți înțeleg scrisul.

(Uneori mă gândesc că ai trecut de la un alt alfabet la cel latin și că, atunci când obosești, nu e ușor să descifrez ce-mi scrii. Limba în care ne scriem nu e limba ta nativă și, câteodată, tot când ești obosit, te exprimi ciudat; traduci mot à mot din limba în care te-ai născut și tot ce spui sună în același timp sincer și lipsit de naturalețe.)

Iulia Enkelana: Nishani / Semnul (Monodramë e dyfishtë / Monodramă dublă)


Fragment

 Qartësime


SynopsisNjë Sozi humb vendin e punës në moshën 36 vjeçare, pikërisht kur personi të cilin e dublon, aktore e shquar, bijë ish-daktatori, bën një operacion estetik. Sozia, tashmë e papunë, mban një monolog për identitetin, origjinalitetin dhe kopjen.
Teksti është gërshetim mes rrëfimeve të Sozisë dhe copëzave të kujtimeve që sapo i ka shkruar.

Hapësiranjë sallë shfaqjesh në një vend fiktiv, por të ngjashëm me njëËvend evropian.

Kohapas rrëzimit në rrugë paqësore të një diktature jo fort të egër, por kreu i shtetit dhe pjesëtarët e familjes së tij gjithsesi kishin nevojë për sozi.

Dekori na sjell ndërmend zbehtë atë të shfaqjeve stand-up apo të fjalimeve motivueseNjë mikrofon në mbajtëse, një reflektor dhe një karrike, mbi të cilën ndodhet një kopje e kujtimeve të Sozisë.

Dekori nuk duhet të jetë medoemos realist, por as të përfshihet në një zonë të science-fiction.

VeshjaSozia mban veshur një fustan të zi, të gjatë, ose deri në gjunjët.


AKTI I

SOZIA hyn në skenë, ndreq mikrofonin dhe vështron: lart, drejt publikut dhe reflektorëve. Merr kujtimet nga karrikja dhe nis t’i lexojë që nga faqja e parë. Duket e emocionuar.

SOZIA: (lexon) „Shënim: Ky nuk është manifest.” Nuk-u është nënvizuar dy herë. „Ky është një... rrëfim.” Nënvizuar pó dy herë.

(Kthjellon zërin.) „Kreu I. Unë dhe vetja ime jemi lindur nën të njëjtën shenjë zodiaku, me dy vjet ndryshim; ajo është më e vogël se unë. Jemi rritur në zona të ndryshme të vendit dhe kemi pasur një rini njëfarësoj të ndërkryer gjatë fundviteve ’90 dhe fillimit të vitit 2000. Pakashumë kur ajo u bë e famshme, unë iu bëra sozi. Ama nuk ka qënë kaq e thjeshtë.” (E vendos librin në karrike. Bën një pushim, duke vështruar të pranishmit.)

Gati isha në rrezik të mos më merrnin në këtë punë për shkak të një shenje që e kam në fyt qysh nga lindja. (E prek shenjën e fytit me shpinën e pëllëmbës.) Kisha nevojë për këtë punë. Pse? Sepse ende nuk e kisha gjetur rrugën e jetës. Nuk di nëse të jesh sozi është prirje, apo thjesht diçka e rastit. Ndoshta bëhet fjalë për atë lloj mjeshtërie që asnjëherë nuk është edhe prirje. Apo që nuk ka nevojë për prirje? Shkurt fjala: nuk je për këtë punë. Mirpo atëhere pyet veten se pse lindesh si identike me dikë tjetër? Duhet të jetë një lidhje në këtë mes, por vallë vetëm me këtë mund të shpjegohet?

Iulia Enkelana: Călătorie spre orașul fără apusuri (Udhëtim drejt qytetit pa perëndim)

Era un septembrie târziu sau un început de octombrie și vântul adia ușor, făcând perdelele să se legene. În noaptea aceea, eu și tata ne uitam la televizor. Nu țin minte la ce, știu doar că era un film străin și, fiindcă încă nu știam să citesc, îl întrebam în continuu, uneori prea insistent pentru cât de puține înțelegeam: „Ce zice?”. Era târziu, iar canalele pentru copii se închiseseră de mult.
Brusc, într-un moment dramatic, culminant al filmului, în care amândoi eram foarte concentrați și captivați de acțiune, televizorul nostru a scos un sunet suspect și s-a stins, odată cu toate luminile din casă. Nu prevăzusem asta. Tata a început să caute lumânări în întuneric. Eu eram încântată, mi se părea începutul unei aventuri. Stăteam pe canapea, neclintită, așteptând ca ceva să se întâmple. Până le-a găsit, l-am auzit de câteva ori lovindu-se de mobilă și scoțând niște sunete de durere. Eu chicoteam discret, în întuneric. Înainte să le găsească, a dat cu piciorul de colțul bibliotecii și a mormăit, pentru sine: „La ce ne-a trebuit atâta mobilă?”. Din fericire, chibriturile le-a găsit mult mai ușor, căci le avea în buzunarul hainei din cuier.

Iulia Enkelana: Eyeland – album original graphics

 

Librarium Haemus, hArta Collection, ISBN: 978-606-8093-87-1
Cover KÜdesign. Bucharest 2016. All Rights reserved

C o n t e n t: Connected 4, Eye Story 5, Land of No Time 6, Finding 7, Floral 9, Garden 10, Search 11, Timeless 12, 8 13, Journey to the Present 14, Dreamy / Youth Song 15, In Fashion 16, Stranger / Sightless 17, Grotesque cartoon 18, The Wall 20, Butterflies 21, Wait 22, Wedding in Eyeland 23.


* Disa nga grafikat u botuan në Revistën Poeteka Nr. 42/2017 / Câteva dintre graficile albumului au apărut în RevistaPoeteka Nr. 42/2017 din Albania.

Iulia Enkelana: Poveste din ceară (scurt-metraj)

PERSONAJELE

LINA
O fată de treisprezece ani, slabă, de înălţime medie, cu părul lung, negru şi ochi de culoare închisă. Haine simple: pantaloni negri, cămaşă de blugi. Privire tristă şi îngândurată. Pasionată de desen.

SCULPTORUL ÎN CEARĂ
Tatăl Linei. Aproximativ patruzeci şi cinci de ani. Are părul dens, şaten închis şi ciufuluit, este ştirb şi poartă ochelari mari, rotunzi, cu sticlă groasă, care îi fac ochii să pară foarte mai mari. Îmbrăcat în salopete şi haine lejere. Înfăţişare comică.

CROITOREASA
Mama Linei. Aproximativ patruzeci de ani. Înaltă, zveltă, cu ochi verzi şi păr blond-cenuşiu. Poartă haine în culori deschise. Are chipul blând şi cald.

GAȘCA GĂLĂGIOASĂ
Tineri populari în comunitate, îmbrăcaţi după ultima modă, evident foarte preocupaţi de aspectul lor. Râd tot timpul şi fac gălăgie. Temele lor de discuţii sunt, în general, bârfele. Au o părere deosebit de bună despre ei înşişi.

CELE DOUĂ FETE DIN GRUP
O fată – înaltă, cu părul lung şi blond şi ochi albaştri. Nu foarte slabă. Machiaj roz şi cu prea mult rimel. Tricou roz pe care scrie „Luv is luv no matter wutt” şi pantaloni albi.
Cealaltă fată – foarte slabă, cu breton şi păr lung şi drept, tuns în scări. Ochi verzi. Machiaj negru strident şi buze vişinii. Cămaşă în carouri şi blugi strâmţi. Căciulă gri pe care scrie „Fuck society”.


Scris cu alb pe fond negru:
Lina era o fată cu multă imaginaţie, dar fără prieteni.

Iulia Enkelana: Greatings from (F)East

[Punishment or PunStory]


Maybe the East is a just a feast. Maybe not.
I am part of a wonderfool generation, which is more of a generection.
The atmosfear of our times is quite strange. And at times a bit sad(ic).
There are plenty of (t)errors.
We live in a new (chim)Era.
We live in EuRope, so we have a European Onion. Even so, there are still a few nutsis left.
We have been under dicktatorship.
We know some things about mis(t)ery.
But let’s not get empathetic.
Is there any evolution in ‘revolution’?
We have been in exille.
We admire Amerryca, even if it’s not so merry all the time.

Does nowhere mean now, here?
We dream of success, although it often means suckcess, or even suckstress.
There is ex in next.
We are pretty melalcoholic and nostal(ler)gic.
We drink tekilla.
We work part time or fool time.
We pay fucktures.
We read the prass every day.
We also read the daily horrorscope.
We take a lot of photos of ourselves and we are selfiesh.
We use anti-social networks.
Is history just a story?
We are surrounded by manifests and moneyfests. Moneyfacts. Or Moneyfeasts.
We can certainly make the (in)difference.
We invent heroes, such as Irony Man or Betman and we love them (and truly believe in them).
We are politically correct. In the meantime (or in the kindtime), we are morally incorrect.
We became awww-ful.
From where could I buy a new iReality? Internet, Younternet…?
I want to move to a different reality. Live in one of the fairytales. Such as Sinderella.
We sometimes think about mor(t)ality.
We understand. And overstand.
We make neuroillogical analysis at the hopespital.
We love fashion and not fashioff.
We rock, but sometimes we pop or we classic.
We tend to see a sort of ‘key’ in ‘whiskey’.
We smOKe. Or sm-not-OK-e.
We often have insoMania. We take pills.
We are native naives. We are na(t)ives.
We dream of Hellywood.
And other places, we love to travel. To sufFrance, Londoff / Lonedon, Bearlin / Beerlin, Warsaw (that saw war), No(r)way, Sweetzerland…
There is anger in ‘stranger’.
Hotels are sometimes coldels.
Can you see the rest in arrest?
We quite like metawhores. We appreciate (f)art.
We are sometimes infantile, ridicoolous.
We like clichés and silly quotes about liefe.
Are you originally correct?
Pity we often forget that inspiration is not inspirace.

But we are optimystic.
We have a certain soulitude.
We believe and (not) beleave.
We occasionally remember about the realife.
We see the read in ‘bread’, the right in ‘bright’ and the art in ‘smart’. And in heart.
We are poethic. We write poetry… although it is often just poetry. We are poetrying.
We love writing and righting. Think about it.
We are satirIQ from time to time.
We know that justice is not just-ice.
We like es-says and not es-shut-ups.
This scene may be seen as a sin.
I don’t mean it. I kind it.
We will always pay out philosofee for this.

I have to polish my English… and to english my Polish.

In the end, I’d love to say that the wor(l)d is a such a beautiful gift & creation; it’s a funtastic place.


ThanQ.

2014

Iulia Enkelana: Bucureștiul meu / Bukureshti im


Ce este Bucureștiul meu?
E bătrânul anticar de pe malul Dâmboviței, în Regie, care vinde cărți și în caniculă, și sub ninsoare.
Mirosul metroului și vocea prietenoasă care anunță stațiile. Dar și cea sictirită a conductorului.
Felinarele cu argon, cu lumină oranj, care încălzesc străzile Lipscani-ului.
Amintirea dulce a orașului de altădată, cu tramvaie trase de cai și felinare cu gaz, cu grădini de teatru pe timp de vară, cafenele ale intelectualilor și romanțe melancolice.
Florăriile cu nume de femeie de la intersecții.
Târgul de vechituri ... de la Vitan duminica.
Zidurile cu mesaje sarcastice, dar și cu înjurături; unele doar cu mâzgăleli indescifrabile.
Tarabele și magazinele de Mărțișor.
Statuile pe care se așază porumbei, anticariatele cu ediții rare și nebunii care adesea spun mari adevăruri.
Consignațiile din Centrul Vechi.
Strania Casă a Poporului, dar și orașul dispărut, care a fost acolo înaintea ei.
Copiii care se joacă în spatele blocurilor cenușii, în formă de cutii de chibrit, din Balta-Albă.
Imaginea deprimantă a Pieței Romane într-o zi ploioasă de toamnă.
Străduțele aristocrate de la Grădina Icoanei.
Clădirile interbelice, pline de secrete, din centru.
Lumea excentrică de la Gara de Nord.
Omul care îi dă mereu o țigară celui fără locuință, din cartierul său.
Plimbările cu barca în Cișmigiu, și imaginea sălciilor reflectate în apele lacului.
Magazinele mult prea pretențioase de pe Calea Victoriei.
Artiștii pe care îi inspiră amestecul de timpuri al orașului și cicatricile lui.
Bucureștiul meu e un loc al contrastelor, un oraș cu atât de multe chipuri.



Çfarë është Bukureshti im?
Është shitësi i moshuar i librave buzë Dëmbovicës, në lagjen Regie, që shet libra edhe në vapë, edhe nën dëborë.
Janë era e metrosë dhe zëri miqësor që njofton stacionet. Por edhe zëri i zvjerdhur i trenistit.
Fenerët me argon, me dritë të portokalltë, që ngrohin rrugicat e Lipskan-it.
Kujtimi i ëmbël i qytetit të dikurshëm, me tramvaje që tërhiqeshin nga kuajt, me fenerët me gaz, me kopshtet ku luhej teatër në verë, me kafenetë e intelektualëve dhe me romancat melankolike.
Dyqanet e luleve, me emra grash, nëpër kryqëzime.
Tregu i vjetërsirave… në Vitan, të dielave.
Muret me shprehje sarkastike, por edhe me sharje; disa – vetëm me zhgarravina të pashkoqitshme.
Tezgat dhe shitoret në Ditën e Verës.
Shtatoret mbi të cilat ulen pëllumbat, libraritë e vjetra me botime të rralla dhe të çmendurit që shpesh thonë të vërteta të mëdha.
Dyqanet në Qendrën e Vjetër.
E çuditshmja Shtëpi e Popullit, por edhe qyteti i zhdukur që ka qënë atje para saj.
Fëmijët që luajnë pas pallateve ngjyrë hiri, në trajtë kutish shkrepsesh, në Balta Alba.
Pamja drobitëse e Sheshit Romak në një ditë vjeshte me shi.
Rruginat aristokrate rreth Kopshtit të Ikonës.
Ndërtesat e midis dy luftrave, plot të fshehta, të qendrës.
Njerëzit befasues në Gara de Nord.
I panjohuri që i jep gjithmonë një cigare të pastrehit të lagjes.
Shëtitjet me varkë në Çishmixhiu, dhe akacjet që pasqyrohen në ujrat e liqenit.
Dyqanet tejet pretencioze në Calea Victoriei.
Artistët, të cilët i frymëzon përzjerja e kohërave të qytetit dhe plagët e tij.
Bukureshti im është një vend i të kundërtave, një qytet me kaq shumë fytyra.



 

Iulia Enkelana: Greatings from (F)East

[Punishment or PunStory]


Maybe the East is a just a feast. Maybe not.
I am part of a wonderfool generation, which is more of a generection.
The atmosfear of our times is quite strange. And at times a bit sad(ic).
There are plenty of (t)errors.
We live in a new (chim)Era.
We live in EuRope, so we have a European Onion. Even so, there are still a few nutsis left.
We have been under dicktatorship.
We know some things about mis(t)ery.
But let’s not get empathetic.
Is there any evolution in ‘revolution’?
We have been in exille.
We admire Amerryca, even if it’s not so merry all the time.

Does nowhere mean now, here?
We dream of success, although it often means suckcess, or even suckstress.
There is ex in next.
We are pretty melalcoholic and nostal(ler)gic.
We drink tekilla.
We work part time or fool time.
We pay fucktures.
We read the prass every day.
We also read the daily horrorscope.
We take a lot of photos of ourselves and we are selfiesh.
We use anti-social networks.
Is history just a story?
We are surrounded by manifests and moneyfests. Moneyfacts. Or Moneyfeasts.
We can certainly make the (in)difference.
We invent heroes, such as Irony Man or Betman and we love them (and truly believe in them).
We are politically correct. In the meantime (or in the kindtime), we are morally incorrect.
We became awww-ful.
From where could I buy a new iReality? Internet, Younternet…?
I want to move to a different reality. Live in one of the fairytales. Such as Sinderella.
We sometimes think about mor(t)ality.
We understand. And overstand.
We make neuroillogical analysis at the hopespital.
We love fashion and not fashioff.
We rock, but sometimes we pop or we classic.
We tend to see a sort of ‘key’ in ‘whiskey’.
We smOKe. Or sm-not-OK-e.
We often have insoMania. We take pills.
We are native naives. We are na(t)ives.
We dream of Hellywood.
And other places, we love to travel. To sufFrance, Londoff / Lonedon, Bearlin / Beerlin, Warsaw (that saw war), No(r)way, Sweetzerland…
There is anger in ‘stranger’.
Hotels are sometimes coldels.
Can you see the rest in arrest?
We quite like metawhores. We appreciate (f)art.
We are sometimes infantile, ridicoolous.
We like clichés and silly quotes about liefe.
Are you originally correct?
Pity we often forget that inspiration is not inspirace.

But we are optimystic.
We have a certain soulitude.
We believe and (not) beleave.
We occasionally remember about the realife.
We see the read in ‘bread’, the right in ‘bright’ and the art in ‘smart’. And in heart.
We are poethic. We write poetry… although it is often just poetry. We are poetrying.
We love writing and righting. Think about it.
We are satirIQ from time to time.
We know that justice is not just-ice.
We like es-says and not es-shut-ups.
This scene may be seen as a sin.
I don’t mean it. I kind it.
We will always pay out philosofee for this.

I have to polish my English… and to english my Polish.

In the end, I’d love to say that the wor(l)d is a such a beautiful gift & creation; it’s a funtastic place.

ThanQ.
2014

 

IULIA ENKELANA: A fost ca o piesă (Piesă într-un singur act / Act într-o singură piesă)

PERSONAJELE:

FATA CARE ARANJEAZĂ MASA / ELENA – gazda, o tânără simplă, sobră.

FATA PLICTISITĂ / LINA – o tânără plictisită la începutul piesei. Sarcastică. Are părul lung, negru, haine simple, de culori închise.

NOBILA / DINA – o tânără cu aer nobil, care se crede foarte valoroasă. Fumează țigări subțiri, într-un port-țigaret, are o blană la gât, pe care toată lumea o consideră de vulpe. Folosește mult machiaj și poartă multe bijuterii. Este bogată și acest lucru se vede în înfățișarea ei.

BĂIATUL CARE NU ÎȘI GĂSEȘTE LOCUL / CHRIS – un tip înalt, slab, parcă uscat, și extrem de agitat pe tot parcursul piesei. Nu stă locului, gesticulează mult, bate cu degetele pe masă, are ticuri, tremură, și este, fără un motiv anume, foarte speriat și îngrijorat.

BĂIATUL CU PICIOARELE PE UN SCAUN / ALEX – un tânăr ironic, foarte lejer. Îmbrăcat sport.

EMA – o tânără încântată, deoarece are întâlnire cu Clark von Scrtiptumstadt – un tip foarte celebru după nume, dar necunoscut de nimeni. Cheful îi piere după ce ascultă nenumărate variante despre personalitatea acestui tip.

Clark R. („Clark Er” / „Clark R punct”) – celebru jurnalist la Gazeta de Duminică. Nevăzut de nimeni. Nu apare deloc în piesă, ci doar se vorbește despre el.

Actul I
(și singurul...)

Interior, pe înserate. O cameră de zi. O masă de lemn, pictată în negru, cu o față de masă în carouri și câteva pahare și sticle deasupra. În mijloc, un coș cu câteva fructe expirate. Șase scaune de lemn, pictate în negru. Deasupra mesei, o lustră mare, aprinsă, luminând încăperea cu o lumină albă-galbenă. Într-un colț, în dreapta, o măsuță pe care stau băuturi, pahare, aperitive, tacâmuri, șervețele, scobitori etc. Pe jos, lângă măsuță, o vază cu flori aproape uscate. Într-un alt colț, în stânga, un cuier înalt, negru.

Julia-Maria KYÇYKU: Ceară / Dyllë

Ceară

Kath era o fată de treisprezece ani cu multă imaginaţie, dar fără prieteni.
De multe ori s-a chinuit să-şi găsească prieteni, dar cu toţii au dezamăgit-o. Tatăl ei era sculptor în ceară, iar sculpturile lui arătau ca vii. Kath îl privea deseori sculptând, dar el era atât de ocupat, încât ea nu a avut timp să stea de vorbă cu el prea mult şi să-i spună că îşi dorea o sculptură cu o cea mai bună prietenă.
Într-o zi, tatăl lui Kath fusese concediat de la serviciu, iar acum avea o grămadă de timp liber. Kath veni la el cu un caiet plin cu desene despre cum şi-ar dori să fie prietenii ei şi cu descrieri personale despre fiecare în parte. L-a rugat să o ajute să facă o singură sculptură în ceară, pe prietena ei din Germania, „Stephana”. El a fost uimit de imaginaţia lui Kath şi a privit cu mare atenţie fiecare desen şi a citit fiecare descriere. Erau pregătiţi să facă o gaşcă întreagă de prieteni din ceară pentru Kath, cu care poate face oricând poze pe care să le pună pe internet, prieteni care pot rămâne pe perioada rece...
Cei doi s-au apucat de lucru. Zilnic, după ce venea de la şcoală, Kath îşi ajuta tatăl, mama ei făcea hainele sculpturilor şi aşa lucrau cu mare plăcere la noii membrii ai familiei”.
Într-o seară târzie de vineri, cei trei au pus ultima bucăţică din ultimul prieten al lui Kath: Anthony. Gaşca ei era gata!
În pod, unde Kath făcuse curăţenie în trecut şi aranjase, prietenii ei aveau câte un colţişor propriu. Stephana avea partea ei, stătea mereu pe un scaun, înconjurată de postere cu trupe rock şi filme clasice, Anthony avea aproape mereu o chitară în mână (şi ea făcută din ceară!), purta haine cool, de rocker. Sonya era artistă: ţinea un bloc de desen în mână (din hârtie...) şi avea un aparat clasic de fotografiat la gât. Joe şi Berlin erau frate şi soră gemeni - stăteau mereu împreună pe o canapea veche. Joe avea căştile la gât, era foarte pasionat de muzică, dar, potrivit lui Kath, voia să devină un actor şi studia operele scriitorilor din Antichitate. Berlin era cea pasionată de călătorii, iubea să descopere locuri noi şi a scrie despre ele.
Aşa şi-a trăit viaţa câteva luni din iarnă şi din toamnă Kath. Când venea de la şcoală, prietenii ei erau deja sus, îşi făcea temele cu ei, învăţa cu ei, se uita la filme cu ei, totul în acel pod care era parcă viu... Kath râdea alături de ei, fotografia, desena, uneori se şi certa... trăia în lumea ei imaginară în care totul e făcut după legile ei, nimic nu mai conta în afară de familie, artă şi prietenii ei din ceară...
Cu prietenii ei îşi petrecea mare parte din timp, le spunea colegilor despre ei, colegi care deveneau un pic invidioşi, trăia în două lumi: o lume cu oameni, alta cu statui de ceară. Statuile păreau atât de reale, iar pentru ea erau ca şi vii, încât uneori aveai senzaţia că va ieşi cineva din ele, trecând de ceara cea groasă. Cu prietenii ei de ceară nu mai conta nimic: nici ignoranţa sau prostia colegilor, nici răutatea din lumea asta, nici nepăsarea, nici nimic. Erau prietenii ei cei mai buni, dar ştia că nu îi poate ţine mult în acel pod care vara este ca un cuptor.
Veni încet-încet şi vara. Kath şi părinţii ei se pregăteau să meargă într-o scurtă vacanţă la mare, fiind foarte cald. Ea insistase să îşi ia prietenii cu ea, dar părinţii i-au interzis, observând că fetiţa lor trăia mai mult într-o lume de ceară şi, în afara lor, privea mai des ochi de sticlă, decât ochi vii. În acea vacanţă, cei trei s-au distrat, Kath a mai vorbit cu copii de vârsta ei, şi-a făcut  prieteni, dar în mintea ei, prietenii de bază, rezerva ei erau cei cinci prieteni foarte buni: Stephana, Anthony, Sonya, Joe şi Berlin.
În drumul spre casă, Kath abia aştepta să-şi revadă prietenii. Primul lucru pe care-l făcuse era să se urce alergând în pod, unde erau prietenii ei, dar podul era fierbinte... prietenii ei erau topiţi de căldură, iar corpurile lor se lipiseră de mobilă, de podea, sau pur şi simplu distruse. Era o imagine rece, deşi locul era fierbinte.
După ce a făcut curăţenie, foarte tristă, şi-a dat seama că nu poate trăi într-o lume de ceară. Era gată să-şi înceapă o nouă viaţă printre oameni care-i pot deveni prieteni foarte buni, la fel de apropiaţi sau mai apropiaţi ca cei cinci prieteni din ceară, a căror corpuri au fost folosite pentru a se face lumânări...
  

Dyllë

Keti qe një vajzë trembëdhjetëvjeçare me shumë fantazi, por pa miq.
Shpesh qe munduar të gjente miq, por të gjithë e patë zhgënjyer. I ati ishte gdhendës në dyllë dhe skulpturat e tij dukeshin krejt të gjalla. Keti e ndiqte shpesh gjatë punës, mirpo ai ishte aq i zënë, saqë ajo nuk kish kohë të bisedonte me të dhe t’i thoshte se dëshironte një skulpturë të mikes më të mirë.
Një ditë babain e Ketit e pushuan nga puna dhe ai nisi të kishte mjaft kohë të lirë. Keti i tregoi një fletore vizatimi, ku gjendeshin fytyrat e miqve të Ketit, si dhe përshkrime për secilin më vete. E luti babain që ta ndihmonte të bëjë vetë një kukull prej dylli, mikeshën e saj nga Gjermania, „Stephana”. Ai u habit nga fantazia e së bijës dhe këqyri me vëmendje të madhe çdo vizatim e përshkrim miqsh. Ishin gati të bënin një çetë me miq prej dylli për Ketin. Ajo pastaj mund t’u bënte fotografi dhe t’i vendoste në internet fytyrat e miqve që jetonin kryesisht në periudhat e ftohta...
Atë e bijë i hynë punës. Çdo ditë, pasi kthehej nga shkolla, Keti ndihmonte të atin, kurse nëna qepte rrobat e kukullave. Punonin me ëndje të madhe në „antarët e rinj të familjes”.
Një të premte mbrëma, të tre ngjitën copën e fundit të mikut të fundit të Ketit: Anthony. Grupi tani ishte i plotë.!
Në mansardë, ku Keti pat berë pastrim, miqtë kishin nga një qoshe të vetën. Stephana kishte kthinën e vet, rrinte gjithnjë në karrike, rrethuar nga pamje me grupe rock-u, bardhezi, si në filmat klasikë; Anthony mbante gati gjithnjë me vete një kitarë (po prej dylli), veshur cool, si këngëtar; Sonnya ishte artiste: kishte përherë një bllok shënimesh në duar (prej letre) si dhe mbante varur në qafë një aparat të hershëm fotografik. Joe dhe Berlina ishin binjakë – rrinin vetëm bashkë, në një divan të vjetër. Joe nuk i shqiste kufjet nga veshi, qe shumë e dhënë pas muzikës, mirpo, sipas Ketit, ëndërronte të bëhej aktor dhe studionte veprat e shkrimtarëve antikë. Berlina adhuronte udhëtimet, mezi priste të zbulonte vende të veçanta dhe të shkruante për to.
Kështu e jetoi jetën Keti gjatë vjeshtës dhe dimrit . Kur vinte nga shkolla, miqtë  e prisnin tashmë sipër, mësonin bashkë, bënin detyrat, shihnin filma, gjithçka në atë mansardë që sikur ishte e gjallë. Keti qeshte me miqtë, fotografonte, vizatonte, ndonjëherë edhe grindej... jetonte në botën e vet të përfytyrimit, ku gjithçka ishte mbrujtur sipas ligjeve të veta, asgjë nuk vlente më shumë se familja, arti dhe miqtë prej dylli. Me ta e kalonte Keti shumicën e kohës; për ta u rrefente shoqeve e shokëve të shkollës, të cilët bëheshin pak ziliqarë. Jetonte në dy botë: njëra me njerëz, tjetra me shtatore dylli. Shtatoret ishin aq të vërteta, teksa për Ketin ishin përnjimend gjallë, aq sa jo rrallë kish përshtypjes se prej tyre do të dalë dikush, duke kapërcyer shtresën e trashë të dyllit. Pranë miqve prej dylli nuk e cënonte asgjë: as padija, ose budallallëku i kolegëve, as e keqja e kësaj bote, as shpërfillja, as-gjë. Ishin miqtë e saj më të mirë, por e dinte se s’mund t’i mbante shumë në mansardën që, gjatë verës, përvëlonte si furrë.
Erdhi ngadalë edhe behari. Keti po përgatitej të shkonte për pak kohë me pushime buzë detit, se qe shumë vapë. Ajo pat ngulmuar që t’i merrte miqtë me vete, por prindërit ia kishin ndaluar, duke vënë re se bija e tyre jetonte më fort në një botë prej dylli dhe, veç kësaj, shihte më shpesh sy prej qelqi, sesa sy të gjallë. Gjatë atyre pushimeve, të tre u zbavitën, Keti njohu moshatarë nga vende të tjera, bëri miq, mirpo në mendjen e saj, miq kryesorë mbeteshin po ata pesë: Stephana, Anthony, Sonya, Joe dhe Berlina.
Rrugës për në shtëpi, Keti mezi priste të ritakonte miqtë. Me të mbërritur, u ngjit vrapthi në mansardë, atje ku e prisnin miqtë, mirpo mansarda përvëlonte nga vapa... miqtë ishin shkrirë, teksa trupat e tyre qenë ngjitur pas orendive, dyshemesë, ose thjesht qenë shkatërruar. Ishte një pamje e ftohtë, ndonëse hapësira digjte.
Pasi bëri pastrim, tejet e trishtuar, Keti kuptoi se s’mund të jetonte në një botë prej dylli. Ishte gati të niste nga e para një jetë të re mes njerëzish që mund t’i bëheshin miq shumë të mirë, gjithaq ose më të afërt se pesë miqtë prej dylli, trupat e të cilëve u përdorën për qirinj...