Dy fjalë për lirikën e Mitrush Kutelit

 Akad. Kopi Kyçyku

Në fillim të viteve 2000 përktheva në rumanisht tri nga prozat e njohura të Mitrush Kutelit (Lumi i madh, Xha Brahua i Shkumbanores dhe Pranverë në Transilvani, që u përfshinë në antologjinë „Bukuria që vret” (Librarium Haemus, Bukuresht, 2006) bashkë me proza të zgjedhura nga shtatë klasikë të tjerë të letrave shqipe. Nga të dhënat e shtypit kulturor rumun të asaj kohe, del se Kuteli, - që pat jetuar vite me radhë në Rumani, - ishte një zbulim dhe një vegim për lexuesin e zgjedhur dhe kritikën rumune. Një prozator që kujtonte tërthorazi prozën më të mirë të Ion Creangă-s (Amintiri din copilărie), por jo si ndikim. Ishte më fort aftësia dhe dhuntia e Kutelit për t’u ushqyer e rifreskuar mënyrat popullore të rrefimit ballkanik, por tashmë të vendosura mbi një kulturë moderne tejet të pasur dhe në një hap me kohën. Kritika nxori në pah thelbin poetik të shumicës së rrëfimeve kuteliane. Përmes Revistës Haemus, themeluar në vitin 1998, vijuam të bënim sadopak të njohur edhe lirikën e Kutelit. Nuk kam parasysh këtu lirikën e tipit nolian, me ritme marshesh e kushtrimesh dhe me tragjizëm gati shekspirian. Dua të them dy fjalë për lirikën shpirtërore, në mund ta quajmë kështu, e cila, gjatë kohës së diktaturës së proletariatit, qarkullonte nën dorë dhe gojarisht, ndër lexues që nuk ishin shformuar nga realizmi socialist i të lexuarit të letërsisë. 

Çudira me e pa thonjëza në Ballkanin e Kutelit [Tipologji, tematikë, stil]

Prof.univ.dr. Ardian Kyçyku 

Sipas dëshmive të veta, Kuteli nis të shkruajë në vendlindje dhe vijon jashtë kufijve zyrtarë të Shqipërisë për të nxjerrë mallin e ”gjuhës së mëmës”. Nën një frymëzim që duket si një hepim i dëshpëruar, por shpresëplotë drejt Krijuesit dhe një bote-jetë, të cilën trandet se mos e ka humbur përfundimisht, shkrimi i Kutelit është një besëlidhje me të shkuarën (plot shije, qënie e sende të domosdoshme) për të shëruar veten, lexuesin dhe, në mos të tashmen, të ardhmen. Brenda një dhjetëvjetëshi, proza e Kutelit kryen pa bujë zhvendosjen e një lënde gati tërësisht shpirtërore, gjallë vetëm në botën tjetër (mund të quhet edhe Kujtesë) në Letër. Është një shndërrim plot të papritura historike e rreziqe estetike për shkrimtarin, sepse në Letër duhet ruajtur sa më vërtetësisht e jetueshëm (nga ana e lexuesit) një lëndë aq e pasur dhe tunduese, ndaj së cilës mbetet tejet e vështirë të ndash kur është më tepër thjesht jetësore (duke mpakur rolin dhe fuqinë e artit) e kur artistike (duke pakësuar fuqinë dhe rolin e jetës).

Agim Baçi: Mbretëria e përvojës dhe ideales në novelën e Mitrush Kutelit 'Hekuri dhe Çeliku’

Teksa mbyll kapakun e libërthit, pak pasi dy personazhet kanë mbyllur sytë, në dy vrasje që pasojnë njëra-tjetrën, madje që e shkaktojnë njëra-tjetrën, nis të pyesësh veten: A na çliron ndonjë ngërç leximi i tregimit të Kutelit, apo na krijon ndonjë ngërç? Ndoshta sepse lexohet me një frymë dhe ka nevojë të rimendohet çka ngjarë dhe se si mund të kuptojmë ngërçin që na rrok e njëkohësisht që na çliron.

Që në fillim të tregimit përvijohet një ndarje që ndizet nga zilia e që do të pasojë me pamundësinë e pranimit të botës së tjetrit. Në një anë është zëri i Hekurit që i ngjet butit të vjetër me dhoga të ngrëna nga krimbi e me rrathë të ndryshkur e në anën tjetër zëri i Çelikut, i fortë si bubullimë Kalivaçi, por edhe i freskët e i këndshëm. Janë dy zëra që transmetojnë dy botë.

Lumi i myshterinjve që anon nga Çeliku, që di të shesë përmes një zanati që e dashuron dhe e punon plot pasion, nis të sjellë rrokopujën e parë mes dy tregtarëve. Është një lumë që sapo ka nisur vërshimin e që Hekuri kërkon ta kalojë përmes ofertës. Edhe pse me “zërin e hidhëruar” Hekuri nis një bisedë – një bisedë mes dy njerëzve që ende kanë mundësinë të merren vesh për një bashkudhëtim.

„S'më duhen lëvdata, as pare të thata Për vargjet që thurra me lotët e mi”

- Bisedë me poetin, arkitektin dhe shqipëruesin Petraq Kolevica -    

ALISA VELAJ: Katharsisi (I)

Hyrje

Para se të hynte nga Aristoteli si kategori estetike, termi katharsis përshkruante rezultatin e masave të marra për të pastruar gjakun e fajit. Në botën helene ishte rrënjosur mendimi se gjaku i një gici të sakrifikuar mund “të lante” njeriun e ndotur me gjak. Uji i rrjedhshëm bënte të mundur pastrimin e tij dhe largimin e fajit prej njeriut që e kishte kryer.

Katharsisi[1] ishte fillimisht një term mjekësor dhe si i tillë ishte përdorur edhe në veprat e mëparshme të Aristotelit. Me përdorimin e këtij termi si metaforë mjekesore, Aristoteli shpjegonte se ishte shpirti njerëzor ai që do të pastrohej nga pasionet e tij të tepruara. Kur shfaqja teatrore arrinte pikën kulminante me demostrimin e veseve të rënda morale, apo me fatkeqësitë individuale dhe shoqërore, spektatori arrinte një pikë kritike të gjendjes emocionale që rëndom shoqërohej me lot, e, rrjedhimisht, me çlirimin dhe pastrimin shpirtëror të emocioneve. Kur pësonte katharsisin njeriu kthehej në gjendjen e tij të mesit të artë si krijesë njerëzore. Pra tragjedia ishte një korrigjues: nëpërmjet ndjekjes së saj publiku mësonte se si t’i ndjente këto emocione në nivelet e duhura. Poetika ishte kryesisht një përgjigje ndaj pretendimit të Platonit se poezia inkurajon njerëzit të jenë histerikë dhe të pakontrolluar. Aristoteli shpjegon se poezia i bën ata më pak emocionalë, dhe jo më shumë, duke u dhënë një shkarkim periodik dhe të shëndetshëm të ndjenjave të tyre.

Në kohët e mëvonshme, katharsisi u bë një fenomen kaq kompleks, saqë askush nuk ka paraqitur një formulim përcaktues mbi kuptimin e tij, apo si fuksionon ai. Çdo shkrimtar kap vetëm një pjesë të tij. Secili e shikon nga një këndvështrimim i veçantë, dhe si rrjedhojë e shpjegon atë (ose dhe vetë funksionin e letërsisë) nga premisat e veta ideologjike dhe epistemologjike.

Në Rilindje, katharsisi kishte domethënie morale të rënda; në periudhën romantike, katharsisi shpesh përshkruante vuajtjen e poetit; në shekullin XX, i cili është karakterizuar nga një shumëllojshmëri mendimi kritik, katharsisi përbën një term polisemantik.

Hegeli ishte mendimtari i parë që në veprën e tij “Dialektika” e bëri katharsisin një fenomen universal dhe jo thjesht estetik. Ai e bëri këtë nëpërmjet asaj që ne e quajmë dialektika helegiane. Ajo fillon me një tezë, e cila zhvendoset tek e kundërta e vet, antiteza, me anë të parimit të negativitetit. Dy forcat e kundërta ndeshen, duke prodhuar një pajtim midis të dyjave, të cilin Hegeli e quan sintezë. Sinteza e Hegelit, megjithëse ka karakteristka të të dyjave, tezës dhe sintezës, prodhon në thelb një gjendje të re. Dialektika helegiane na jep një metodë frytdhënëse për të kuptuar katharsisin. Nga nocioni i dy forcave të kundërta, ne mund të marrim keqardhjen dhe frikën, ose të mirën dhe të keqen, ose tërheqjen dhe shtytjen. Forca e parë (keqardhja, e mira, tërheqja) është teza. Forca e dytë (frika, e keqja dhe shtytja) është antiteza. Ndeshja e tezës me antitezën prodhon një sintezë, një pajtim apo një katharsis. E gjitha kjo është e qenësishme, por jo e zhvilluar në doktrinën aristoteliane të katharsisit. I shpjeguar nëpërmjet dialektikës hegeliane, katharsisi nuk i referohet thjesht një fenomeni letrar, por ai paraqitet si një aspekt i funksionit të artit që është i ngjashëm me historinë, jetën dhe universin. Jeta është një sintezë e dy forcave, po kështu janë dhe letërsia me universin. Të gjitha janë të lidhura bashkë dhe asnjëra nuk mund të shihet e izoluar. Çdo forcë apo fenomen merr kuptimin e mbramë vetëm pasi përcaktohet lidhja me forcat e tjera përreth.

Ideja e dialektikës hegeliane është një forcë madhore orientimi në interpretimin e katharsisit, e cila ka influencuar më pas çdo mendimtar dhe kritik të madh, përfshirë Niçen, Kajzerin dhe Lukasin.

* * *

Prej këtyre tri mendimtarëve, ne do të veçojmë Kajzerin, meqënëse mendimi i tij ka një lidhje të përafërt me përdorimin që do të marrë ky term gjatë këtij punimi. Kajzeri shpjegon:

“Proçesi kathartik i përshkruar nga Aristoteli nuk do të thotë një purifikim apo një ndryshim në karakterin apo cilësinë e pasioneve në vetvete, por një ndryshim në shpirtin e njeriut. Me anën e poezisë tragjike shpirti fiton një qëndrim të ri ndaj emocineve të veta. Ai përjeton emocionet e keqardhjes dhe të frikës, por në vend të shqetësohet nga këto, ai bie në një gjendje qetësie dhe paqeje. Në shikim të parë kjo duket si diçka kontradiktore sepse ajo çfarë Aristoteli sheh si efekt të një tragjedie është një sintezë e dy momenteve, të cilat në jetën reale, gjatë ekzistencës tonë praktike, përjashtojnë njëra-tjetrën. Intensifikimi më i lartë i jetës tonë emocionale mendohet se na jep në të njëjtën kohë një ndjesi prehjeje. Ndryshimi qe ndodh tek lexuesi gjate procesit kathartik eshte nje ndryshim ne shpirtin e lexuesit”.

Thelbësorja në interpretimin e Kajzerit është se ndryshimi që ndodh tek lexuesi gjatë procesit kathartik është një ndryshim në shpirtin e lexuesit.

Një zhvendosje në suazën e universit kutelian do të na jepte të njëjtën “paraqitje” të këtij procesi, veçse duke zëvendësuar me marrëveshje në një rast të tillë “katharsisin e lexuesit”, me katharsisin që ndodh brenda protagonistit, i cili rezulton të jetë gjithashtu një transformim shpirtëror. Rreth këtij transformimi në novelën E madhe është gjëmë e mëkatit shkruhet:

“Kjo ish dhembje e madhe për Tatën, sepse ay mbante mbi supe barrën e mëkatit. Dhe kjo shtohej dita me ditën, mbasi syri i tij shëkonte dhe mishi kish dëshira. Po edhe atëherë kur syri i trupit mbyllej, shëkonte syri i zemrës. Dhe dëshira ish gati për të shkrepur, sepse e lidhte për tokë me zinxhira të fortë i amëshuari femëror dhe koha për katharsis nuk kish ardhur”

Katharsisi kutelian shndërrohet kështu ne një përsosje të shpirtit njerëzor në rrugën drejt Hyjnisë. Raporti qenie-mëkat është boshti kryesor rreth të cilit vërtiten rrëfimet Qysh e gjeti Ago Jakupi rrugën e Zotit, E madhe është gjëma e mëkatit dhe Vjeshta e Xheladin Beut.

Pikënisjen fillestare, për t’i bërë pjesë të këtij punimi rrëfimet e lartpërmendura, e kemi marrë prej studiuesit Kujtim Shala, i cili në trajtesën e tij Kujtesa e tekstit shkruan:

“Ndërmjet tyre shfaqet relacioni i njohur si intratekstualitet- relacion intertekstual brenda opusit të një autori. Jemi brenda frymës së krishterë. Relacioni intratekstual shfaqet më i ngushtë ndërmjet Ago Jakupit e Tat Tanushit”[2]

Ky punim paraqet një tjetër mënyrë leximi të kësaj pjese të krijimtarisë së Mitrush Kutelit, duke iu referuar prej kreut e deri në fund intertekstit biblik që mbartet brenda tyre. Thënë ndryshe do të përshkruhet mënyra se si protagonistët e dy rrëfimeve të para do të pësojnë katharsisin brenda tyre, si dhe mungesa e plotë e këtij procesi në personazhin e Xheladin Beut.

MITRUSH KUTELI: Nenea Braho din Shkumbanore

De când înverzeau salciile iazului şi până când se înroșeau şi se scuturau frunzele umbrarului, noi, copiii satului, eram în fiecare zi şi în fiecare clipă oaspeții nepoftiți ai lui Nenea Braho din Shkumbanore. Dorul acesta atât de mare faţă de zbuciumul apei spumoase, de trăncăneala morii şi de înfățișarea şi aroma făinii, îl moștenisem de la colegii noştri mai în vârstă, pe care, unul după altul, îi răpea munca la câmp şi la munte, armata şi pribegia.

Nu ştiu cum, dar şi astăzi, după atâţia ani de exil, când îmi aduc aminte de acea mânecă a satului: moara veche din Shkumbanore, cu acoperişul albit şi cocoşat sub crengile nucului, de muşchiul verde al roţii, de lianele atârnate, de spuma albă care ieşea cu furie sub formă de mii de stropi şi curcubeuri, precum şi de apa bătută a morii, pe care o beam cu pumnii, fără a ne sătura, spun, când îmi aduc aminte de toate acestea, în inimă îmi vine şi mă apasă o melancolie pe care nu pot s-o exprim în cuvinte şi nici s-o pun pe hârtie.

Parcă îl văd şi acum pe Nenea Braho al nostru, acolo, sub umbra pergolei, sub nuc, călind pietrele vechi sau cioplind în lemn vreo figurină, vreo rândunică, atunci când noi ieşeam fâşt şi fâşt din lianele părţii de jos a iazului, cu picioarele ude până deasupra genunchilor şi cu feţele încinse. Nenea Braho rămăsese aşa cum fusese dintotdeauna: de statură mică, firav, cu umerii cocoşaţi de bătrâneţe, albit de la cap până la picioare.

Noi îl salutam bucuroşi:

- Spor la muncă, Nenea Braho!

- Bine te-am găsit, Nenea Braho!

- Vă salutăm, Nenea Braho!

Puţin mai târziu se auzea ciripitul subţire al unei coţofane mici, care abia reuşea să iasă, oftând, din tufiş - pierzându-şi drumul şi rămânând în urmă - îmbujorată aidoma cornului din decembrie.

- Ţănătate, nena Blao! Ţănătate, ţănătate!

Răspunsul stăpânului morii se schimba în funcţie de dauna şi încurcăturile în care-l băgasem cu o zi în urmă. Pentru noi însă, era la fel, deoarece îl ştiam pe Nenea Braho al nostru şi nu ne preocupa faptul că, supărat fiind, rămânea neschimbat, tot atât de bun, tot atât de drăguţ. Nenea Braho ne iubea, Nenea Braho se plictisea când era singur.

Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ne aşezam nepoftiţi pe pajiştea fragedă, în faţa uşii, şi mâncam crap-crup prunele acre, pe care le culegeam prin podgorii, ca şi cum ar fi fost proprietatea noastră. Mâncam până când ne ameţeau gingiile şi dinţii, iar acea acrime a gurii nu reuşea să ne-o îndulcească nici apa bătută a morii.

Când pagubele noastre depăşeau orice limită, dat fiind că uneori rupeam câte un ciorchine necopt din pergolă, spărgeam cu pietre vreo ţiglă de pe acoperiş (nu eram noi de vină, ci vrăbiile care se opreau tocmai acolo, la vârf, ca să ciocănească muşchi sau fire de iarbă, noi neavând alt caz mai potrivit ca să le vânăm), sau, jucându-ne, neintenţionat, deviam apa din jgheabul morii. Nenea Braho ne urmărea până la marginea iazului şi de acolo ne striga:

- Ah, şmecherilor! Dacă vă prinde Qamil…! Dacă Qamil pune mâna pe voi, vă va lungi urechile, ca pe nişte opinci…

La început, ne-a fost teamă de acel Qamil necunoscut, care ar veni să calce peste drepturile de care ne bucuram la moara din Shkumbanore, transformându-ne urechile în opinci. De aceea înfundam sălciile, lianele şi tufişurile. Această situaţie însă, n-a durat multă vreme. Într-o zi, simţindu-se în apele sale, Nenea Braho ne-a mărturisit că Qamil, nepotul lui, se afla de ani buni în Valahia[1] sau în Vulaha Misirului[2] - nici el însuşi nu ştia exact unde - şi în curând urma să vină, ca să intre în posesia morii. Din acea zi, am prins curaj şi nu mai ieşeam din brazdă, aşteptând ca Nenea Braho să se potolească, iar noi să ne putem întoarce din nou lângă pajişte.

Aşa trecea vremea pe atunci: apa curgea, moara măcina, făina dulce umplea cu mirosul ei plăcut toată mâneca satului, Nenea Braho călea şi împrospăta pietrele vechi, noi creşteam cu zilele.

Foarte ciudat: Nenea Braho niciodată nu se oprea din muncă. Muncind îl găseam, muncind îl lăsam! Când n-avea pietre de călit şi nici foi de roţi de pregătit, cobora la poalele morii, pentru a repara câte ceva, ca toate piesele să mai reziste oleacă, până la întoarcerea lui Qamil care avea să facă din vechea moară o „fambrică amvropiană”. Apoi Nenea Braho se apuca de alte treburi: repara coşul sau podul, sau îi punea vreun sprijinitor de lemn umbrarului. Când nu făcea niciuna din aceste treburi, în aşteptarea vreunui client - care nu se putea şti cum scăpase din ambuscadele puse pe calea lui de alte mori mai bune, înşiruite de-a lungul iazului – toca încet, cârşt-cârşt, cu un cuţit, nişte tutun kârgeal, pe care îl sădea cu mâna lui pe o suprafaţă cam cât două rogojine, în faţa morii. Pe acest loc Nenea Braho întindea straturi subţiri de îngrăşăminte, deoarece acestea întăresc tutunul şi îl fac să scârţăie când e fumat.

- Destul ai muncit, Nenea Braho, că eşti în vârstă! - îi spuneau clienţii, încârcându-şi sacii.

- În vârstă, în vârstă, dar treaba trebuie făcută - răspundea Nenea Braho. - Iată, încă puţin, până-mi va veni nepotul înapoi, după aia o să renunţ la muncă, o să las totul pe mâna lui, voi lua mătăniile şi voi sta la umbră.

Aşa spunea Nenea Braho: să stea la umbră cu mătăniile în mână, dar noi ştiam că mai avea încă vreo două alte dorinţe: să-l însoare pe Qamil, ca acesta să-i facă nişte nepoţi, mulţi nepoţi, şi să transforme moara din Shkumbanore într-o „fambrică amvropiană”[3], dotând-o cu două pietre, care să se învârte atât de repede, încât ochiul omului să nu fie în stare să le urmărească, scoţând o făină subţire, moale, ca toată lumea să iasă din minţi.

IN MEMORIAM

Mitrush Kuteli

Pseudonimul lui Dhimitër Pasko, prozator, poet, critic literar, economist, jurnalist şi traducător (Pogradec, 1907-Tirana, 1967). A studiat ştiinţele economice la Bucureşti. Autor al volumelor: "Nopţi albaneze", "Poetica lui Lasgush Poradeci", "Ago Jakupi şi alte povestiri", "Kapllan Aga al lui Şaban Sabia", "Cântece şi strigăte din oraşul incendiat", "Asalt şi lacrimi", "Poemul Sfântului Naum", "Fan Noli - traducător şi critic literar", "Într-un colţ al Iliriei de jos", "Exil şi întoarcere" etc.

Primăvara în Transilvania[1]

(Parëvera në Transilvani)

- „Tu nici anul acesta nu-ți vei putea petrece Paştele în ţara ta. Iar în loc să stai închis în acel oraş foarte zgomotos, mai bine vino la noi. Eu şi toţi membri familiei mele te aşteptăm cu drag”.

Aşa mi-a scris prietenul meu Luçian T. din oraşul Baia Mare. La sfârşitul scrisorii, adăugase şi următoarele cuvinte, cu acel scris de om cult, ponderat:

„Aici avem primăvară. O primăvară dulce cum nu am mai văzut. Hotărâşte-te şi vino. Va fi aici şi Salustiu, fratele meu, cu soţia. Dacă ai dori, ne plimbăm prin Maramureş, până în apropiere de fluviul Tisa, precum şi în munţi, la valea râului Vişeu. Locuri frumoase care merită să fie văzute”.

Scrisoarea mai spunea:

- „Domnişoara L. – pe al cărei caiet cu poezii îl ai acolo ca să-l analizezi (adu-l, dacă vrei) - m-a întrebat dacă vei veni…”

Nu era prima oară când primeam scrisori şi invitaţii de acest gen din partea colegului meu înţelept, de care mă lega o prietenie strânsă de când eram la Universitate, dar legăturile oraşului mare, care îl ridică pe om atât de sus, dar şi îl coboară atât de jos, erau foarte puternice şi nu mă lăsau.

De data aceasta am simţit un mare gol în suflet, pe care nimeni nu putea să mi-l umple. M-am hotărât repede şi am plecat.

A fost sfârşit de aprilie.

Drumul lung, dar foarte plăcut, mai ales valea râului Prahova, valea râului Timiş, printre păduri verzi, iar apoi câmpia care începe cu oraşul Braşov.

Toate acestea parcă le-am acum în faţă, fiindcă am stat tot timpul la fereastra vagonului, ca un sărman.

La Cluj – Koloszvarul de astăzi – n-am stat decât o singură zi, ca să mă întâlnesc cu nişte prieteni, să arunc o privire la marea bibliotecă a Universităţii, precum şi să mă plimb puţin, cu trăsura, prin parcul atrăgător al oraşului, lângă râul Someş.

Şi de data aceasta, la fel ca alte dăți, mi-a făcut o mare impresie statuia ecvestră masivă, din alamă, a regelui maghiar, Matiás Korvin şi a vasalilor săi, situată în faţa catedralei oraşului. Dat fiindcă regele Korvin este cu sânge român, statuia sa rămăsese intactă. I se adăugase o inscripţie a panei ironice a profesorului N. Iorga. Din câte mi-aduc aminte, inscripţia sus menţionată avea următorul conţinut: ”Matiás Korvin, invincibil în lupte, a fost învins numai de propria naţiune, atunci când a încercat s-o calce”. Această frază făcea aluzie la o bătălie, care îl pusese pe Korvin faţă în faţă cu prinţul Moldovei, fiind învins de acesta din urmă.

După ce am dat mâna cu prietenii şi colegii mei, printre care aflându-se şi Ferhat Mehmeti, inspector de finanţe, considerat de al nostru, deoarece era ginerele lui Ibrahim Themo, am pornit spre Baia Mare, de-a lungul Văii Someşului.

Oraşul Baia Mare – Nagy Banya – îl văzusem şi cu altă ocazie, dar aceasta se întâmplase sub cerul obosit al lui august.

Acum era primăvară.

În timpul nopţii plouase uşor, ceea ce îi împrospăta orașului frumuseţea. Mirosea a ţărână, a flori şi a iarbă fragedă fermecătoare.

Prietenul m-a întâmpinat la gară. Casa era plină cu oaspeţi şi bucurie.

Venise, cu o zi în urmă, şi Salustiu T. cu soţia, o frumuseţe de neîntrecut: păr auriu, înaltă, dulce – una din acele femei pe care le întâlnim rareori în viaţă. Salustiu era mai tânăr decât Lucian, dar, pentru motive lesne de înţeles, se însurase mai devreme. Am uitat să vă spun că românii din Transilvania, majoritatea uniţi cu Roma, de veacuri poartă nume romane (Salustiu, Ulpiu, Treboniu, Caius) ca să evite maghiarizarea numelor.

În avântul convorbirilor şi al distracţiei, nu-mi dau seama cum am ieşit la fereastră, am aruncat o privire peste acele dealuri şi iată! am rămas fără grai: mi s-a părut că ninsese.

Sunt florile de măr, mi-a explicat prietenul, observându-mi uimirea. Este aprilie şi a înflorit pădurea întreagă. Toate aceste coline în faţa noastră, sunt acoperite numai de pomi de măr. Acolo unde se sfârşeşte mărul, începe pădurea castanilor.

Fără să întârziem mult, am plecat de acolo, deoarece marele meu dor era să mă plimb printr-o pădure de castani, ca să-mi aduc aminte de ţara mea. Am păşit prin străzile liniştite ale oraşului, prin cărările parcului, unde lucrau – în faţa vreunei crengi înflorite – studenţii şi studentele Şcolii de Pictură; am trecut prin cimitirul oraşului şi am intrat în „păduricea” merelor. Flori albe se scuturau peste capetele noastre.

Am mers apoi pe alte urme şi am pătruns în pădurea castanilor.

Aromă de flori şi de ţărână proaspătă.

Aromă de codru, în primăvară. Mi-am adus aminte de versul unui cântec vechi bulgăresc: „Hubava si gore moja / Mirishesh na mladost”. Da, frumos eşti, tu, codrul meu, miroşi a tinereţe…

Ținându-mi privirea în jos, am căzut în plasa gândurilor.

- La ce de gândeşti?- m-a întrebat prietenul.

- Iată - i-am spus - castanii şi merele înflorite îmi trezesc dorul adormit de ţara mea. Şi acolo a înflorit acum mărul, iar lacul străluceşte. Când închid ochii, aroma pe care o simt este aceeaşi cu cea a pădurii mele.

Astfel a început sejurul meu în oraşul Baia Mare, la acel sfârşit de aprilie. Am umblat prin acele păduri şi dealuri cu un dor şi avânt copilărești.

Plimbându-se, am coborât până la margine de drum, unde ochii mei au zărit un miracol: o căsuţă invadată de flori şi verdeaţă, ca în basme şi peste basme. Din interior veneau sunete rare de pian.

- Vrei să intrăm? - m-a întrebat prietenul cu zâmbetul pe buze.

Dat fiindcă nu i-am răspuns repede, el a continuat:

- Ştii cine locuieşte aici? Domnişoara L.

- Eh - am spus - suntem ca într-un roman romantic. Primăvară, flori, pian. Acum iată şi poezii. Şi o poetă…

- E mai bine să plecăm.

Eram gata să plec, când pe o ramură, deasupra uşii grădinii, s-a ivit un băiat – n-avea mai mult de 14 ani – îmbrăcat foarte simplu, în pantaloni scurţi şi sandale.

Prietenul meu s-a apropiat de el şi i-a spus ceva la ureche.

Băieţaşul a coborât şi a ieşi pe o străduţă.

- Este frăţiorul Domnişoarei L. Aşa stă tot timpul, până la toamnă.

Umblă ici-acolo, se suie în pomi, nu se amestecă cu colegii.

- Niţel sălbatic.

- Doar niţel…

Uşa s-a deschis.

O fată blondă – ca o poloneză (chiar era), cu ochi cenuşii, cu gene lungi care se mişcau întruna, mai degrabă scundă decât înaltă, îmbrăcată într-o rochie închisă cu „muşchetari” albi la mânecă şi la gât.

Aceasta era poeta cu care, de şase luni, datorită prietenului meu, ţineam o corespondenţă romantică privind arta poetică. Îmi trimisese un caiet – ca să-mi dau cu părerea – conţinând poezii care miroseau a primăvară, a ţărână proaspătă, a flori, cu ecouri de dureri ale viitorului, cu strigăte de viaţă şi ţipete de moarte, cu misticism de martiri.

Îi dădusem, prin scrisori, câteva sfaturi în legătură cu tehnica versificării, precum şi cartea poetului Rainer Maria Rilke „Scrisori către un tânăr poet”.

I-am întins mâna.

- Tu eşti D’Artagnan?

Graţie isteţimii ei, şi-a dat seama de aluzia mea la albul gâtului şi la muşchetari. Strângându-mi mâna, mi-a răspuns:

- Tu eşti Athos?

Şi am rămas aşa: eu Athos, ea D’Artagnan.

Am şi eu mijloacele mele de a cunoaşte oamenii (în măsura în care pot fi cunoscuţi): modul cum îţi dau mâna şi modul cum scriu. Pe Domnişoara L. până atunci o cunoşteam după scris. Analiza mea spunea: inteligență, delicateţe, sensibilitate, feminitate, claritate, entuziasm, activitate. Când un D’Artagnan româno-polonez mi-a strâns mâna cu atâta căldură prietenească, mi-am dat seama că analiza mea nu fusese greșită.

Oamenii dubioşi au o manieră flegmatică de a da mâna, o mână moale, lipsită de viaţă.

- Câţi ani ai D’Artagnan?

(Fetele nu trebuie întrebate ce vârstă au, dar pentru mine domnişoara L., cu sunet polonez la sfârşitul numelui, nu era Maria-Magdalena L., ci tovarăşul meu mai mic D’Artagnan).

- Am exact şaptesprezece ani, Athos.

Genele domnişoarei L. s-au mişcat precum apa mării, iar privirea-i era deschisă – oglindă a sufletului.

Nu era foarte frumoasă Maria-Magdalena, acea primăvară de şaptesprezece ani, acel strigăt de aprilie, acea privire deschisă, acele gene ce băteau neîncetat ca mercurul, îi oferau o frumuseţe deosebită, de care nu se bucurau celelalte fete de vârsta ei, copii banale ale fetişcanelor-tip ale peliculei cinematografice americane. Câteva din poeziile „tovarăşului” D’Artagnan fuseseră publicate în ziare şi reviste locale, precum şi într-un periodic al tineretului catolic, ce apărea în capitală. Se deosebeau prin avânturi frumoase, curate, limpezi, spre Dumnezeu, spre viaţă, spre lumină. Reflectau un suflet proaspăt, ca florile, ca roua grădinii în care fuseseră scrise.

E un nume care, fără îndoială, se va înălţa, dacă îşi va continua drumul. Dacă „tovarăşul” D’Artagnan, care, de şapte ani încoace, era mereu cel mai bun din clasă, comitea unele greşeli în privinţa ritmului şi a metricii, la pian cânta fără niciun cusur.

Iar eu, omul chinuit al capitalei, ce mi înmuiasem de atâtea ori peniţa în fiere, am stat şi am ascultat ore în şir fanteziile degetelor albe ale Domnişoarei L. Mi-a repetat de câteva ori cântecul lui Solveig de Peer Gynt, o serie de cântece fine ale spiritului polonez, precum şi un număr de cântece populare româneşti, pline de lirism şi nostalgie.

Ferestrele erau deschise. Merele înflorite. Picături de ploaie pe frunze şi flori. Iar mâinile „tovarăşului” D’Artagnan alergau neîncetat peste clapele pianoului. Prin intermediul lor, mă înălţam spre cer şi coboram iarăşi pe pământ. Deseori chiar sub pământ, în adâncul său.

Astfel, încetul cu încetul, mi s-au topit toate păsurile aduse din capitală.

M-am uitat la Lucian. Părea liniştit, bucuros, probabil şi fericit. Ştiam că atunci era profund îndrăgostit de o brunetă din oraş (tatăl ei fusese, în timpul conflagraţiei mari, în Albania, ca ofiţer al Austriei), acum însă temelia acestei iubiri se clătina peste ape…

Ne-am încrucişat privirile, zâmbind.

D’Artagnan a simţit emoţiile noastre, şi-a întors capul, s-a uitat la noi, legându-ne cu un fir magic şi lăsându-ne muţi.

- Te rog să fii atent acum, iar mai târziu am să-ţi spun ceva – a intervenit colegul T.

Degetele albe ale lui D’Artagnan alunecau pe clapele de asemenea albe, emanând un cântec nou, pe care nu-l auzisem vreodată. Era Grieg şi nu era Grieg… Era primăvară, cu clopote de turme, cu ape de pârâu, cu sunete nostalgice.

D’Artagnan şi-a întors complet faţa spre noi.

Apoi sunetele s-au potolit.

- V-a plăcut cel din urmă?

„Tovarăşul” L. nu a aşteptat răspunsul meu.

- Aceasta este o compunere a domnişoarei de şaptesprezece ani, L.

D’Artagnan a zâmbit.

Genele ei nu s-au mişcat preț de câteva clipe şi am reuşit să văd cât de frumoşi, cât de proaspeţi îi erau ochii cenuşii.

- D’Artagnan, îmi pare rău că nu eşti băiat. Aş dori să-mi fi fost coleg apropiat – şi i-am întins mâna.

Mi-a strâns mâna.

Când mă pregăteam să plec, pe pian am zărit o câmaşă brodată manual, aţă şi ace.

- În fiecare primăvară brodez câte ceva pentru fratele meu, dar el nu le îmbracă niciodată. Am deja o colecţie din toate vârstele sale. El umblă dezbrăcat prin păduri şi mănâncă flori. La şcoală însă învaţă bine. „C’est un petit sauvage”.

- D’Artagnan cel dintâi al clasei, D’Artagnan poet, D’Artagnan compozitor, D’Artagnan specialist în a broda. D’Artagnan doar şaptesprezece ani. Tu eşti un miracol, D’Artagnan!

De când ne-am întâlnit, acesta a fost momentul în care, pentru prima dată, Domnişoara L. a devenit roşie pe obraji. O aură nouă i-a acoperit faţa proaspătă ca piersica. Genele au bătut repede-repede, aidoma aripilor unei răndunici când se apropie de pământ.

Apoi am ieşit pe străduţe, sub merele înflorite.

- Vă aştept de Paşti la un ceai colegial, fiindcă am invitat şi colegele de clasă, precum şi câteva studente.

- Vei fi şi tu printre noi, D’Artagnan?

- Sigur că da, „voi face onorurile casei”.

Şi mi-a întins mâna din nou…

Paştele în acel an l-am petrecut la biserica unită din oraşul Baia Mare.

Sfânta slujbă a fost ţinută de canonicul T., tatăl colegilor mei Lucian şi Salustiu.

După aceea, episcopul Alexandru a vorbit plin de vervă despre lupta împotriva războiului, pentru pace şi dreptate în lume, tocmai atunci când însăşi temelia păcii şi a dreptăţii o luase spre prăpastie.

Am umblat în ziua aceea prin prieteni şi cunoştinţe, petrecând câteva ore de neuitat.

Undeva, sub un cireş înflorit – ca într-o pânză imprimată japoneză – stăpânul casei, care fusese deputat al ţării şi prefect al oraşului, mi-a vorbit despre Albania şi chiar despre locurile mele natale, pe unde trecuse în timpul marii conflagraţii.

Îmi amintesc şi acum orașul, spunea acest fost ofiţer al Austriei, aşezat lângă masa încărcată cu darurile Paştelui, sub cireşul înflorit, îmi aduc aminte foarte bine lacul albastru, înconjurat de munţi aspri. Acei munţi i-am bătut cu piciorul, deoarece m-am luptat în acele locuri, care aveau zăpadă şi în mai. Locuri aspre, dar şi frumoase.

Peste capetele noastre s-au scuturat flori de cireş.

El a mai adăugat:

- Ne-am luptat, lăsând numeroşi morţi pe acele meleaguri: colegi, prieteni, fraţi. Nu ştiu dacă mai sunt mormintele lor.

Eu îmi aduceam aminte ca în vis de uniformele cenuşii ale austriecilor – cu care acoperiseră atâtea popoare – mărşăluind cândva pe cărările satului meu, în acel teribil an al foametei.

Numeroase fuseseră mormintele lor, acolo, pe un plai de castani. Mureau de răni, de boli, de foame.

Apoi cimitirul a fost netezit, transformându-se în podgorie.

Unele dintre oasele mari, pe care nu le topise ţărâna, au fost aruncate într-o groapă comună, în colţul podgoriei, lângă tufişuri. Acum, din mormintele austriece, nici urme nu există…

Omul care lucrase pământul acolo, Gjokë se chema, îmi povestise cândva despre un pumn de dinţi de aur, înfipţi în oase.

I-am smuls din oase cu mare greutate, cu ciocanul în mână, că erau tari.

Bine confecţionează dinţii cei din Austria.

Nu-mi puteam explica acea tristeţe care a năvălit peste mine sub acel cireş înflorit, lângă masa plină de darurile Paştelui.

Stăpânul casei, care îmi vorbise în mod special despre Albania, n-a mai întrebat de morminte.

- Hei, omule, coboară pe pământ, nu sta posomorât, mi-a strigat Salustiu T., ciocnind cu tărie paharul său cu al meu. La mulţi ani!

- No, servus, i-am spus eu, folosind expresia locului cu o uşoară ironie, şi-am ridicat paharul.

Era un vin atât de bun şi uşor, vinul acesta al văii râului Someş, în paharele subţiri, cristaline, încât nu apăsa deloc pe buze.

După ce ne-am golit paharele, Salustiu m-a tachinat prieteneşte pentru melancolia mea.

- Nu vă preocupaţi că este trist acum – a spus – deoarece mărul a înflorit şi va deveni din nou bucuros: Baia Mare este frumoasă, dar şi mai frumoase sunt domnişoarele noastre.

Am râs cu toţii.

Mai mult însă a râs el însuşi.

Cu o ofensivă de bucurie, ca nimeni altul.

Adevăratul motiv al tristeţii mele însă, nu l-a înţeles nici el, dar nici eu.

Parcă-l am şi acum în faţa ochilor pe avocatul Salustiu T., cu chipul său optimist, totdeauna optimist, cu ochii castanii în spatele ochelarilor cu ramă elegantă, în care nu se vedea nicio urmă de durere. Era plin de viaţă, sufletist, viteaz, cu un curaj implacabil privind viitorul.

Când râdea, şi râdea des, lăsa să i se vadă dinţii albi, iar printre ei, o strălucire aurie, în dantura de jos.

Nicio legătură nu făceam pe atunci între dintele său de aur, strălucitor, şi pumnul cu dinţi culeşi în mormintele austriecilor, când a fost săpat terenul.

… Era primăvară, el era tânăr, cu o femeie frumoasă în preajmă, pe care o iubea la fel ca pe propria viaţă, era în ţara lui.

Legătura la care m-am referit mai sus şi tristeţea mea le înţeleg acum, după atâţia ani, aflând că Salustiu a căzut la Stalingrad, în luna august din patruzeci şi doi.

Salustiu T. era farte tânăr, mai tânăr decât mine şi decât fratele său (căruia îi spunea mereu „fratele meu cel bătrân”, fiindcă acesta se căsătorise mai devreme), dar viaţa o trăise pe deplin.

Ca student, iar mai târziu ca liber profesionist, se ducea des la capitală, conform unui program precis, ca să se distreze. Umbla prin teatre, frecventa mai degrabă teatrul de operă, se ducea la concerte, la restaurante cu orchestre selecte – singur, sau însoţit – iar fratele său, puţin mai timid, mai stăpânit, mai închis în sine, prefera tot timpul orga grea al Catedralei Sfântului Iosif, sau conferinţa vreunui orator clerical sau civil.

De când era student şi până când s-a însurat, Salustiu publicase mult în ziarele locale, pregătise şi ţinuse conferinţe culturale, recitase poezii… Personal organizase spectacole de teatru în câteva oraşe transilvănene, cu artişti diletanţi, majoritatea studenţi şi studente, pe care îi selectase şi îi adunase. Sigur că, fiind foarte talentat, un rol de jucat în piese şi-l rezerva pentru el.

În acele spectacole făcuse cunoştinţă cu frumoasa fată, cu părul auriu, de care s-a legat pe viaţă.

Anecdotele şi întâmplările pe care ni le povestea despre această relaţie erau nenumărate.

Cândva, îmi spunea, cu vădită bucurie, făcându-ne să râdem în hohote, organizase un spectacol la Baia Mare. Piesa fiind bună şi artiştii la fel de buni, şcolile respective le-au dat voie elevilor şi elevelor s-o vizioneze.

Însuşi directorul unei şcoli, preot unit, prieten apropiat al tatălui lui Salustiu, foarte rigid în concepţiile sale despre noile curente ale tineretului, a luat loc pe un fotoliu în faţă, între propria fată (aceasta reprezentând un „flirt” vechi al tovarăşului Salustiu) şi soţie.

Dar ce improvizaţie îi trecuse prin cap regizorului nostru? Să înceapă piesa cu un soi de balet à la music-hall. Baletul, fireşte, nu poate fi interpretat decât într-un costum apropiat de cel al Evei. Când şi-a dat seama de asta, directorul-preot şi-a acoperit ochii cu mantaua ca să nu vadă nimic, şi-a luat de o mână soţia şi de alta fata, ieşind afară ca furtuna. Fata însă, în drumul spre uşă, continua să fie cu ochii pe scenă, pe balet…

Această întâmplare, Salustiu ne-o povestise de mai multe ori, cu completările respective, făcându-ne să explodăm în râsete. Dat fiindcă pe preotul în cauză îl cunoşteam, puteam să gust „materia” împreună cu nuanţele sale locale.

În ceea ce priveşte piesa, în ciuda faptului că directorul a fugit, ea a continuat, bucurându-se de un real succes.

Chipeș, dulce în vorbe, foarte cultivat şi cu o ironie rafinată, a fi în preajma lui era totdeauna o plăcere, iar multe fete frumoase ale oraşului, care visaseră şi speraseră cândva să devină al lor, continuau să se uite la el cu dragoste. „Paznicul” însă, cu părul de aur, se afla totdeauna lângă el. Şi faptul acesta, alături de alte episoade ale trecutului, era pentru noi o ocazie de distracţie fără margini.

Şi când stăteam de vorbă sau goleam pahare, unul după altul, tovarăşul Lucian T. („fratele meu cel bătrân”, cum îl poreclea Salustiu) consuma film după film pentru a-i înveșnici în memorie zâmbetul delicat unei domnişoare brunete.

Această domnişoară avea doar douăzeci de ani, iar colegul meu avea douăzeci şi opt, plus o grămadă de sentimentalism… Aceste treburi însă nu ne aparţin nici mie şi nici cititorului.

Spre seară ne-am dus la casa tovarăşului D’Artagnan.

Acolo am găsit prieteni noi şi vechi.

O tânără profesoară, proaspăt absolventă a Universităţii din Cluj, studenţi, studente, printre care şi „cele trei surori B”.

D’Artagnan parcă crescuse un pic, în doar o noapte. Probabil din cauza noii coafure, a veşmintelor şi a tocurilor înalte.

Se afla peste tot în mijlocul nostru, ca să-şi joace rolul de stăpână a casei. Şi îl juca bine, însufleţiind toate grupurile.

A venit din nou şi a ieşit afară ca să-i lase „pe tineri cu tinerii”. Erau şi părinţii săi: mama, directoare a liceului de fete, unde preda limba latină; tatăl, profesor de germană la două licee. A intrat şi „le petit sauvage”, supărat niţel că fusese obligat să se îmbrace.

În orice caz, rolul principal în casă părea a fi apanajul doamnei, deoarece profesorul era foarte romantic: se ocupa de cărţile sale, de florile grădinii şi de muzică, o lume a sa atât de dulce şi atât de liniştită.

El personal îi predase lui D’Artagnan primele lecţii de pian.

Din balcoanele camerelor, ochiul aluneca peste merele înflorite, peste frunzişul care acoperea cimitirul, până departe, la acele dealuri, de unde se scoate aurul.

Cineva a dat drumul la radio şi un glas dur, aţâţător la război – ca un bici de gheaţă peste florile înmugurite – a străbătut odaia. Butonul a revenit la locul iniţial şi glasul s-a stins.

Mi-a fost încredinţat rolul grafologului.

Această favoare mi-a fost făcută de tovarăşul L., care n-a vrut să ia în seamă argumentul că, în acest domeniu, sunt un simplu diletant, nici celălalt argument, potrivit căruia Crépieux-Jamin, Henri Stahl şi alţi câţiva maeştri ai grafologiei mele, sunt împotriva practicii spre care ea te duce. Dar toate acestea s-au dovedit inutile şi iată că m-am trezit înconjurat de o coroană de fete şi de băieţi, fiecare cu o foaie de hârtie în mână, cu scrisul respectiv, pe care trebuia să le analizez. M-am străduit să-mi reamintesc cunoştinţele elementare privitoare la scris, caracterele principale care trebuie să fie subliniate, comparaţiile, direcţia, mărimea, factura, ca să încep apoi cu primul act al comediei.

Lăsând la o parte falsa modestie, vă pot spune acum că, ajutat de unele cunoştinţe şi de fizionomiile respective, primul act a foat foarte reuşit.

- Domnişoara profesoară, sufletul dumitale navighează pe apele misticismului. Literele tale delicate ca florile de cireş (priviți, vă rog, cum sunt legănate de vânt), sfârşesc printr-o uşoară cotitură, care se înalţă în sus ca fumul de tămâie. Gândeşti încet, acţionezi încet. Ai un suflet select, dar îl ţii acoperit ca lumina evanghelică aprinsă sub şiştar. Cel care va reuşi să-ţi cunoască sufletul, îl va adora toată viaţa. Aleargă, domnişoară, aleargă cu încredere şi curaj spre viaţă (- Nu-ţi am spus eu – i-a reproşat o altă fată – nu-ţi am spus acelaşi lucru?).

- Ah, dumneata, domnişorică, ai mare voinţă şi dorinţă să fi stăpână peste tot. Linia literii este sus, mare, aspră, picioarele literelor au formă nemţească. Eşti viitorul stăpân al casei, în care va cânta găina, nicidecum cocoşul. Dar şi cântecul găinii poate aduce fericirea. În ceea ce mă priveşte, îţi mulţumesc, mic dictator, dar îmi e teamă de mâna ta de fier. Sunt o fiinţă intuitivă, oarecum liric şi mi-e frică de jug.

Domnişorica s-a uitat la mine blând, din înfăţişarea sa nerezultând nicio săgeată dictatorială.

- S-ar putea să fi greşit, cine ştie?

- Există un plop, care, mi se pare, în botanică se numeşte populus tremula. Frunzele sale sunt mari, având cozi prea tari. Adierea cea mai lentă le face să şuşotească. Sufletul tău, domnişoară, este tocmai un populus tremula. Scrisul îţi este foarte inclinat spre dreapta, eşti sentimentală, pesimistă, probabil plângi din când în când. Simţi profund, deci suferi profund. Îţi spun frăţeşte „sursum corda”, ţine-ţi inima, căci cel care trebuie să vină, va veni.

- Dumneata, prietene, eşti plin de voinţă, mândru şi încrezător în tot ceea ce faci. Ai un scris decisiv, oarecum brutal (nu sunt sigur dacă vreodată o să-i smulgi părul viitoarei consoarte – mă auziţi, voi, domnişoarelor?- ).

- Acesta nu este scrisul meu, - a spus zâmbind, - este scrisul fratelui meu, care e căpitan.

- Dacă m-ai fi lăsat să continui, ţi-aş fi spus că eşti făcut pentru o carieră militară, dar te-ai grăbit să ieşi basma curată în faţa domnişoarelor.

- D’Artagnan, scrisul tău îl cunosc şi printre alte mii de scrisuri. Ai atâtea calităţi, încât ar trebui să roşesc când ţi le voi enumera: energii lipsite de brutalitate, entuziasm, claritate, delicateţe sufletească, o sumedenie de talente. Spune-mi acum: nu merit un pahar cu vin din mâna ta?

Paharul a venit.

Alte bucăţi de hârtie începuseră să iasă din buzunarele şi poşetele fetelor. Mi le întindeau cu un soi de timiditate, rugându-mă să le citesc doar parţial, nu întreg conţinutul.

- Domnişoarelor frumoase, şi voi, domnilor cavaleri, conţinutul scrisorii nu-mi aparţine. Nici nu-l citesc. Eu mă uit la litere, cel mult la cuvinte, la fraze nu. Acest scris mare, dezlânat, realizat cu pana ţinută între degetul arătător şi degetul mare, nu prea îmi place. În spatele lui se ascunde o domnişoară pretenţioasă.

Au început acum să urzească tot felul de comploturi. Mi-au adus scrisul unei domnişoare, care se afla în preajma mea. Majoritatea celor prezenţi s-au uitat la mine zâmbind cu ironie… rămânând în aşteptare.

- Dumneata, domnişoară brunetă cu ochi albaştri, nu poţi să ai 50 de ani şi nu cred că suferi de inimă. Acest scris îi aparţine vreunei mătuşe sensibile, culte, ușor bolnăvioară.

- Acum l-am scris, a adăugat domnişoara, care nu părea să aibă mai mult de 19 ani, şi a râs.

Totul s-a lămurit.

Era scrisul tatălui lui D’Artagnan, care se afla în odaia alăturată. Tentaseră să mă prindă în greșeală.

- Deci, ai greşit, mi-a reproşat cineva: este scris de bărbat, nu de femeie.

- În privinţa vârstei şi a diagnosticului medical, n-am greşit. Sunt sigur că domnul L. are o mulţime de calităţi alese ale spiritului feminin.

Peste câteva momente, a urmat o altă mistificare: mi-au dat un manuscris plin de litere amestecate, orientate în direcţii diferite, aruncate pe alocuri de o mână tremurândă.

- Inutil te străduieşti să te strecori, D’Artagnan. Când scriem, nu scriem doar cu mâna, ci, mai degrabă, cu sufletul nostru, cu sângele nostru.

Tu eşti aici ca un bebeluş, care îşi pune o pânză pe cap şi le spune altora, prin gura sa, că a plecat.

Ai jucat acest rol, D’Artagnan?

Chipul lui D’Artagnan s-a îmbujorat şi toţi au răbufnit în râs.

- Domnule Athos, - mi-a spus o domnişoară, care credea că acesta era numele meu adevărat, - nu cumva sunteţi chiromant? Mi-a întins mâna-i palidă, subţire, delicată, ca floarea de măr. Am luat-o în mâinile mele, simţind un tremur în suflet. Fiindcă şi eu, nu o dată, sunt ca frunza acelui populus tremula, pe care l-am pomenit mai înainte. Mâna ei semăna cu o mână care mă înebunise cândva şi care îmi revine totdeauna în minte cu nostalgie. Degete lungi, nobile, o perfecţiune lucrată parcă de Dumnezeu Însuşi. Am închis puţin ochii şi parcă am văzut-o pe „cealaltă” fată în faţa mea, ba chiar i-am simţit parfumul, vocea…

- Să-mi fie iertat acum că m-am îndepărtat de temă, dar de vină este adierea vântului ce parcurge foile, trecând printre ele…

Diletant fiind, mi-a venit în minte o strofă a unui poet francez, pe al cărui nume nu-l cunosc.

Citisem versurile cu mulţi ani în urmă într-o revistă.

De quel mica de neige,
De quel cierge vierge,
Est fait le blanc de la main?[1]

Nu ştiu dacă originalul sună exact aşa, dar eu aşa am reprodus-o în faţa prietenilor.

Apoi am vorbit:

- Domnişoarelor, permiteţi-mi să vă citesc toate mâinile, după care să vă povestesc ce se vede în ele, începând cu linia vieţii.

- Dar mâinile noastre? - a întrebat un prieten.

- Ele intră într-o categorie specială şi, dacă veţi avea răbdare, le voi cerceta cu grija cuvenită.

Au trecut pe rând prin mâinile mele, mâini liniştite, mâini nervoase, prietenoase, mâini reci, mâini plinuţe sau subţiri, mâini albe…

Am terminat cu mâinile primei fete, care mi-au trezit amintirile.

Apoi am spus:

- Drăguţe domnişoare (cine îmi poate traduce altfel cuvântul românesc „drăguţe”?), mâinile voastre sunt tare frumoase, dar vă rog să mă credeţi că, în timp ce în grafologie sunt un diletant, de chiromanţie habar n-am.

În acea clipă nu sunt în stare să vă mărturisesc câte mâini răzbunătoare au căzut pe capul meu:

- Ah, eşti un mincinos, un mincinos...

- Îmi cer scuze, drăguţe domnişoare, dar totuşi le mulţumesc mâinilor voastre atât de delicate... Acum nu merităm, oare, câte un pahar cu vin?

- Două-trei, dacă vrei.

Era D’Artagnan persoana care vorbea aşa.

- Aş dori să fac şi o propunere: nu se poate cânta la pian cu „patru mâini”?

Şi aceasta a fost acceptată.

A cântat D’Artagnan împreună cu fata „mână-de-argint”, cum îmi plăcea s-o chem în gând.

Muzica şi bucuria au durat până târziu.

Afară coborâse noaptea. Din balcon se auzea cântecul pădurii înmăgurite.

Era primăvară.

Era linişte.

Iar mărul înflorise…

Am ieşit în grădină, am păşit prin străduţe, încet.

Sufletul-mi era foarte tulburat, deşi era primăvară.

- D’Artagnan, i-am spus, intră repede în casă căci noaptea este friguroasă. Iar tu eşti îmbrăcată în haine subţiri şi arzi ca focul.

N-a vrut, dar mi l-a urmat sfatul.

Mi-a întins mâna, suflecându-şi mânecile.

I-am sărutat mâna.

Şi sufletul mi s-a umplut cu primăverile ei.

[1] Această nuvelă a apărut în „Frumuseţea care ucide”, antologie de proză albaneză, tradusă în limba română de Kopi Kyçyku, volumul I, Editura Librarium Haemus, 2006.[2] În franceză: De ce ninsoare măruntă / Din ce lumânare virgină / E făcut albul mâinii?