Frederik Rreshpja: Copilărie (Fëmijëri)

Răsări trandafirul roșu la poartă dimineața

Ca un fulger.

Veni cândva o fată cu șal roși și bătu la poartă.

Acum nu mai sunt tânăr și culorile confund

Poate-i un trandafir alb

Poate-i un trandafir albastru.

Dar știu: veni cândva un trandafir cu șal

Și o fată răsări frunze la poartă.

Alexandru Monciu-Sudinski: Dokumentar (Documentar)

Prozator i një lloji krejt të veçantë, (lindur në vitin 1944 në qytetin Turnu-Măgurele) Alexandru Monciu-Sudinski mbaroi studimet në Fakultetin e Gjuhëve Sllave në Bukuresht dhe e mbrojti diplomën në filozofi (1972). Debutoi në vitin 1971 me vëllimin Rebarbor, i cili u ndalua menjëherë pas botimit dhe u shndërrua në karton. Përpara se të mërgonte në Suedi dhe të tërhiqej krejt nga jeta publike, Monciu-Sudinski botoi librat Karaktere (Caractere, 1973) dhe Biografi të zakonshme (Biografii comune, 1974).

Pra, ç’shohim ne në këtë film, fëmijë? Ca ushtarë të veshur në uniforma të lezetshme, duke kalëruar mbi këto çudira. Ushtarët, veshur me uniforma të lezetshme, bëjnë shenja drejt ekranit. Pas tankeve të tyre vrapojnë, ose hiqen zvarrë në pluhur ca tipa antipatikë, të pistë e shëmtakë; ata janë të lidhur me litarë, çka duket se nuk iu shkakton kënaqësi, mirpo ja që ushtarët simpatikë e kuptojnë këtë; ushtarët i ndalin dy tanket mbi një lëndinë me lule, atje i zgjidhin shëmtakët dhe u japin ca lopatëza që mund të emërtohen edhe Linemann*. U bëjnë shenjë të hapin ca gropëza. E teksa shëmtakët (sa janë? ja t’i numërojmë pak: një, dy, tre, pesë, gjashtë, tetë. Tetë janë, fëmijë, po?), ndërsa shëmtakët po hapin gropëza, çunat tanë ushtarë, leshverdhë e të urtë, ulen në hije, shikoni, nxjerrin termusët me kafe me qumësht dhe gazeta dhe një kutizë me letra bixhozi, dhe pinë kafe me qumësht dhe lëçitin gazeta dhe luajnë letrash. E shihni sa bukur? Dhe sa qartë duken... Ja, ai zezaku kaçurrel pranë tytës së tankut, është i vetmi që s’është biond, po megjithatë është simpatik, shikoni si rri me automatikun në dorë dhe mbllaçit bukë me gjalpë dhe bën roje që shëmtakët të mos arratisen. Dhe sa lezetshëm na buzëqesh. Ndërsa melodia që dëgjohet nga tanku dhe që na pëlqen të gjithëve titullohet Yes, yes, she smiled to me; domethëne „Po, po, ajo më buzëqeshi”. Melodi e lezetshme, dhe kur njëri syresh shkon drejt tankut t’ia ngrejë zërin melodisë, që ta dëgjojmë edhe ne, se jo më kot po e filmojnë, një tjetër shkon drejt atyre tetë shëmtakeve dhe u bën shenjë të nxitojnë, se ç’të s’ëmës, veç faktit që janë shëmtakë, qënkan edhe dembelë; s’mund ta humbin kështu kohën në tërë atë vapë...

Petraq Kolevica: O viaţă şi o moarte (Një jetë dhe një vdekje)

Străinei care a murit în Albania

Fugea trenul, fugea trenul, dincolo spre Europa

Ea privea des la fereastră şi în piept se făcea groapa

Fugeau anii, fugeau anii, cădeau visele mereu

Toată viaţa ei în groapă se încolăcea din greu

Urcă, urcă înspre groapă, turma zilelor amare

Dar în inima femeii e o groapă şi mai mare

Când pământul i-a venit peste cap şi peste gând

Pădurile ţării sale au înlăcrimat urlând.

Dom Simon Jubani: Închisorile mele (Burgjet e mia)

Pater Simon Jubani (1927-2011) este unul dintre marii disidenţi necunoscuţi ai dictaturii albaneze. Arestat în anul 1963, suportă 26 de ani de închisoare grea. Este cel care la 4 şi 11 noiembrie 1990 – la Cimitirul din Rrmaj din Shkodra – a condus prima slujbă religioasă publică din Albania, după 23 de ani de la interzicerea oricărei expresii a credinţei. Pentru acest act de mare curaj şi care a unit albanezii din toate confesiunile, Universitatea ameriocană din San Francsico i-a conferit lui Simon Jubani titlul de "Doctor Honoris Causa" în ştiinţe umane, cu motivaţia "Protagonist al unei noi epoci în Albania".

La vârsta de 16 ani – povesteşte Pater Simon Jubani în autobriografia sa – chemat de Dumnezeu, am intrat în Şcoala Apostolică pentru a deveni jezuit. În martie 1946, când comuniştii albanezi, de teama unei răsturnări a puterii, au interzis, sechestrat şi distrus toate şcolole catolice tradiţionale, în care a învăţat să scrie şi să citească întreaga naţiune, a trebuit să-mi schimb loc şi bancă. M-am aşezat, fără să vreau, în banca Liceului de Stat. Mai târziu am fost transferat la Tirana, unde am urmat un curs de radio-roentgen. După ce am lucrat puţin la spitalul militar al capitalei, m-au mobilizat în armată. Mie care îmi doream atât de mult să devin jezuit, misionar, predicator al păcii evanghelice, mi-a trebuit să îmbrac uniforma verde, să iau arma ucigaşă şi să pornesc spre graniţa de sud. După trei ani de chinuri în armată – care rămân la fel de grei ca anii din închisoare – m-am întors la Shkodra. (…)  În toamna 1957-1958 am primit ordinile slujirii şi am plecat la Mirdita pentru a ţine vie şi în picioare credinţa şi bisericile decimate de ateism. Fiind mereu oaie neagră, m-am dedicat apostoliei deschise, căci nu mi-a plăcut niciodată să joc în culise. Dar ceea ce-mi plăcea mie, nu le plăcea comuniştilor, care m-au încătuşat şi m-au obligat să parcurg un drum lung şi anevoios (…) Acest drum aveam să-l parcurg timp de 26 de ani, lăsând peste tot urme de sânge. Mereu militant activ, faţă în faţă cu spionii din Burrel^[1], am fost eliberat la 13 aprilie 1989 împreună cu alţi clerici, graţie Perestroicăi, încărcând Comitetul Central cu încă 14 ani de puşcărie… M-am întors iarăşi viu. (…) Vechea mea casă a devenit imediat biserică, la fel cum deveniseră şi casele celorlalţi 27 de preoţi rataţi de sabia mereu ascuţită a lui Enver… La 11 noiembrie… la capela din Rrmaj… în plină teroare comunistă, când se ştia şi nu se ştia ce se întâmplă, dar mai ales, ce se poate întâmpla, am ţinut a doua Slujbă publică, după cea din 4 noiembrie, de data aceasta cu o cuvântare bine pregătită, programatică, ce spulbera tăcerea de 23 de ani a catacombelor…  Sunt primul albanez chemat în audienţă de Papa Ioan Paul II, primul cleric fără nici un grad, care este invitat de două ori la administraţia americană de la Washington, o dată de parlamentul rus, de mai multe ori în Franţa, Italia, Belgia, Germania, Spania, Israel, Turcia… Mi-a plăcut mereu misionarismul periculos, acolo unde ateismul a aruncat mai multe seminţe ale răului şi unde, drept urmare, a răsărit sălbăticia, mânia, ignoranţa, crima… Fac parte din partidul săracilor, al celor masacraţi, al victimelor de ieri şi de azi… Am absolvit universitatea închisorii comuniste, unde am învăţat ceea ce vroiau să uit când m-au gonit de la jezuiţi. Am învăţat, aşadar, să vorbesc şi să scriu în latină, greacă, italiană, franceză, engleză^[2].

Carte Închisorile mele este, fără îndoială, una dintre cele mai vii şi cutremurătoare mărturii scrise vreodată în spaţiile concentraţionare. Au trecut 14 ani de la momentul apariţiei, dar ea este interzisă tacit şi circulă sub mână, ca în vremurile pe care le descrie şi le descifrează. Redăm pentru cititorii noştri un fragment din capitolul Torturile.