Showing posts with label RO. Show all posts
Showing posts with label RO. Show all posts

Hiqmet Meçaj: Baladă pentru pantoful care n-a mers

 

Poet, prozator, eseist şi gânditor albanez, născut la 2 mai 1944, la Vlora (oraş pe malul albanez al Mării Ionice), autor al volumelor: „Pornirea”, „Zile de primăvară”, „Pământ neadormit” „La voi eu bat”, „Sinuciderea lumânărilor”, „Păpuşile pădurii”, „Memorie inventată”, „Spre Nicăieri”, „Puţintelul”. Hiqmet Meçaj este inclus în nenumărate antologii şi manuale şcolare şi aparţine curentului literar microlumism, întemeiat şi lansat de el. Trăieşte la Vlora.

 

Nu se ştie de ce buldogul şi-a băgat mutra în acel dulap mare, a prins în dinţi pantoful stâng, tocmai când acesta, împreună cu pantoful drept, se rugau, ca în fiecare zi, să poată ieşi afară, să fie purtaţi şi să calce pe străzile lumii, sub ploaie sau sub soare, asta n-ar avea nicio importanţă, numai să fi simţit bucuria mersului, fiindcă de ani de zile stăteau închişi, în întunericul acelui dulap. Buldogul însă, l-a prins doar pe unul dintre pantofi, pe cel stâng, l-a scos de acolo după ce şi-a înfipt dinţii mari în pielea frumoasă şi cusută cu fineţe, a ieşit în balcon şi, după ce a urzit câteva jocuri periculoase, muşcându-l şi aruncându-l, împingându-l cu labele şi cu mutra, pantoful stâng a simţit cum zboară în aer, cum face nişte sărituri riscante, care i s-au părut totuşi frumoase, a fost trântit de două-trei ori pe cimentul dur, a sărit şi s-a ascuns într-un mic tufiş.

Mariklena Niço: un buchet de ochi (mi-)am cumpărat (një tufë sysh bleva)

 

un buchet de ochi am cumpărat, fără să vreau, m-au convins în piață, m-au luat cu binețea și mi-au lăsat în mâini un buchet cu ochi, învelit cu o pânză albastră și panglică roșie

miroseau a mireasmă necunoscută

extraordinară, întru totul necunoscută

ochii stăteau deschiși pe jumătate, somnoroși, m-au făcut să mă grăbesc cu o neliniște pe care

niciodată n-o simțisem cumpărând flori

i-am pus în apă, s-au deschis cum au atins apa, venele cu frunze se deschideau pe rând cum descifrau lumina

răspândeau reflecții prin pereți, întâmplări adunate-n gropițe

stăm și privim acum, stăm și privim surprinși unii la alții

sunt florile viitorului, au spus în piață

le adunăm pentru cei cărora nu le sunt de folos, plătesc în plus pentru întâmplări extraordinare

promite-mi că nu ne vom lăsa niciodată de-ochi-ați

încât să ne pună un preț, orice preț ar fi

vino să facem dragoste, acoperă buchetul acela cu ochi


În română de A.-Ch. Kuciuk

* Titlul este al redacției

”A scrie – a te orienta în duh„ - O convorbire din două lumi, în trei voci

Revista Haemus și Silvia Andrucovici

„... scriitorul poate nu-i decât un sfânt poticnit din drum. Un mistic care a ratat iluminarea. Un profet care, mergând spre viziune, s-a încurcat în metafore, în imagini poetice, a uitat de drum sau l-a pierdut și a rămas prins în insectarul minunat numit istorie literară.” (Vasile Andru)  

 

Revista Haemus: Doamna Silvia Andrucovici, la șapte ani de la plecarea scriitorului Vasile Andru dintre noi, cel puțin noi ca revistă – mai exact: comunitate culturală și artistică plurilingvă – cu care a colaborat din primele numere, acum un sfert de veac, îl simțim cumva mai prezent și mai viu ca niciodată. Nu doar talentul său rar, profunzimea și prospețimea gândirii, ci și discreția cu care trăia, credem că ajută la menținerea acestei prezențe – care ar fi o învățătură sau chiar metodă pentru mulți artiști… În afara simbolismul religios, mistic, ezoteric, pentru dvs. a însemnat doar amintirea de Andru. Spuneți-ne, vă rugăm, cum percepeți acest prag temporal? 

Silvia Andrucovici: Da, șapte ani de absență. Mărturisesc că legat de acești șapte ani, de la un timp am un soi de temeri (posibil ca asta să vină oarecum natural, din perspectiva profesiei mele de medic). Temeri, senzații vagi, că într-o zi îl voi uita pe Andru al meu, că pot face călătorii fără el, că mă pot bucura fără el de ceva bun, cum ar fi o clătită sau un ceai verde. De exemplu, nu mai am bucurie să merg la târgurile de carte fără Andru. Asta încă îmi amintește destul de mult de el… Pentru că mă aflu într-un moment, în care îmi pun problema valorificării caietelor rămase în arhiva Andru, adesea mă reconectez la Andru prin acestea. Sunt multe caiete, jurnale de idei, jurnale de călătorie, jurnale sapiențiale în arhiva Andru, voi încerca să vă răspund la întrebări cu inserturi din aceste lecturi. Citesc într-un jurnal de călătorie din 1997, pe când se întorcea de la Athos, ce important este pentru căutătorul spiritual acel remember God, a-ți aminti de Dumnezeu. Scrie Andru: „Simplul fapt de a-ți aminti de Dumnezeu, duce la dispariția lumescului”. Când am citit asta, imediat am translatat acest remember God la situația mea, la dorul meu de Maestru: simplul fapt de a-ți aminti de Maestru, duce la dispariția temerilor că-l poți pierde pe Maestru. Cred că la asta mă provocați dvs. acum. Simt că nu este doar un simplu interviu, ci una din probele ucenicului! Încerc să mă situez la înălțimea provocării dvs. și a celui evocat, scriitorul si sapiențialul Vasile Andru.

ARDIAN-CHRISTIAN KYÇYKU: Kultura e mirëfilltë, ose „mbi tolerancën pa tolerancë” (SQ / RO)


Çështja e tolerancës në kulturë është bërë thelbësore gjatë epokës së quajtur pasmoderne, kur kultura duhet të “durojë” pothuajse përditë jokulturën, për të mos thënë shkulturën (të ketë, vallë, lidhje kjo me shkul-trurin?). Asnjëherë beteja mes tyre nuk ka qënë kaq e egër, e sunduar nga e paparashikueshmja dhe trishtimi. Mbase ngaqë akti kulturor nënkupton identitet, të papërsëritshmen, të pangatërrueshmen, synim të epërm (çka e dëmton njëfarësoj solidaritetin shoqëror), ndërkohë që akti i jokulturës parakupton kënaqësi të vockël, kryesisht lëndore, synime mediokre, bujë pa bukë (çka ndihmon, në mënyrë aspak paradoksale, në ngjizjen e ca bashkësive të mëdha e të fuqishme).
Toleranca nuk është një fenomen i freskët në historinë e njerëzimit, mirpo vetëm në ditët tona rreket të përvehtësojë strukturën e një feje të re. Në thelb, toleranca përfaqëson një lëvizje ateiste, të mbështetur nga disa parime tërësisht morale, dhe e ngritur mbi ujdira. "Perëndia" e saj themelore është pranimi i dikujt ashtu siç është, e kjo mund të shqipërohet me: pamundësi për ta ndryshuar dikë e për të mos e pranuar. Kundërshtari i perëndisë së tolerancës, të paktën në ligjërimin mediatik, është fanatizmi ose orvatja shpesh e vetvetishme për ta ndrequr e përkryer tjetrin me, ose sidomos pa dëshirën (vullnetin) e tij. Në emër të lirisë që cilësohet e lindur, fryma (edhe bryma) e tolerancës sajon cënime të panumurta të lirisë, sepse njeriu është po aq i përgjegjshëm për çdo prishje të baraspeshës së kësaj bote sa ç’merr përsipër ruajtjen e së njëjtës baraspeshe. 

*

Duke e vëzhguar me hamendjen që përdor poezia, toleranca duket të jetë shfaqur njëheresh me derën. Në krijimtarinë popullore ballkanase mund të gjenden pamje vegimtare të një bote ku shtëpitë nuk kishin as porta, as dyer. Ndoshta nuk kishin pse. Qëndra e bashkësisë dhe e jetës ishte ashti i fshatit, agora e pleqve. Sundonin mirëkuptimi dhe mirësjellja, ngaqë vijonte një ndarje e pranueshme e të mirave materiale. Qysh nga çasti kur disa prej antarëve të bashkësisë ndjenë se duhej të fshihnin diçka nga sytë e të tjerëve, u fanit dera. Është e qartë që dera nuk u dynd për të fshehur ndjenja apo imtësi vetjake, të cilat, përndryshe, nuk ngutej t’i përdhoste kush. Le të këqyren me këtë rast, si dëshmi, dritaret e shtëpive në disa zona ballkanike: ato janë të ulëta, dy pëllëmbë mbi themele, sepse askush nuk hidhte vështrime brenda.