Poet, prozator, eseist şi gânditor albanez, născut la 2 mai 1944, la Vlora (oraş pe malul albanez al Mării Ionice), autor al volumelor: „Pornirea”, „Zile de primăvară”, „Pământ neadormit” „La voi eu bat”, „Sinuciderea lumânărilor”, „Păpuşile pădurii”, „Memorie inventată”, „Spre Nicăieri”, „Puţintelul”. Hiqmet Meçaj este inclus în nenumărate antologii şi manuale şcolare şi aparţine curentului literar microlumism, întemeiat şi lansat de el. Trăieşte la Vlora.
Nu se ştie de ce buldogul şi-a băgat mutra în acel dulap mare, a prins în dinţi pantoful stâng, tocmai când acesta, împreună cu pantoful drept, se rugau, ca în fiecare zi, să poată ieşi afară, să fie purtaţi şi să calce pe străzile lumii, sub ploaie sau sub soare, asta n-ar avea nicio importanţă, numai să fi simţit bucuria mersului, fiindcă de ani de zile stăteau închişi, în întunericul acelui dulap. Buldogul însă, l-a prins doar pe unul dintre pantofi, pe cel stâng, l-a scos de acolo după ce şi-a înfipt dinţii mari în pielea frumoasă şi cusută cu fineţe, a ieşit în balcon şi, după ce a urzit câteva jocuri periculoase, muşcându-l şi aruncându-l, împingându-l cu labele şi cu mutra, pantoful stâng a simţit cum zboară în aer, cum face nişte sărituri riscante, care i s-au părut totuşi frumoase, a fost trântit de două-trei ori pe cimentul dur, a sărit şi s-a ascuns într-un mic tufiş.
A tremurat când a atins iarba, apoi a
simţit căldura razelor de soare, cum ele l-au pătruns în toţi porii corpului,
la piele, la şireturi, s-au jucat în adâncul găurilor mici, acolo unde un fir
elegant făcuse nişte cusături atât de reuşite, care i se potriveau doar unui
pantof de lux, dar nefericit. Era liber, în aer, putea să mediteze, să vadă, ba
chiar şi să viseze cum, după ce avea să traverseze trotuare, şanţuri, grămezi
de pietre şi de noroi, două mâini moi îl mângâie, îl curăţă cu mare grijă, iar
apoi, peste pielea elegantă acele mâini întind un strat de cremă atât de
strălucitoare, încât şi soarele, dacă s-ar uita la ea, ar orbi.
Doar atât. N-a trecut mult ca să-şi poată
da seama de singurătate: el era un pantof născut împreună cu cel drept, fără de
care nu avea nicio valoare. Când stătea acolo, în mijlocul ierbii, a simţit o
mână care l-a ridicat în sus, l-a mângâiat şi a spus: „ce pantofi frumoşi, sunt
tare norocos”. Un picior s-a băgat în el, simţindu-se atât de bine, încât a
repetat: „sunt tare norocos”. „Dar cel drept unde este”? a întrebat vocea
piciorului mai târziu. L-a căutat pe pantoful drept şi, fiindcă nu l-a putut
găsi, l-a aruncat pe frumosul pantof stâng acolo unde fusese, în tufişul mic.
În clipa aceea, pantoful stâng, care nu avusese niciodată gânduri răutăcioase,
s-a rugat lui Dumnezeu ca omul acela să-şi rupă piciorul drept. Acest gând i
s-a tipărit atât de tare în minte, încât în fiecare clipă îşi exprima dorinţa
ca pe acolo să treacă vreun individ lipsit de piciorul drept, să-şi pună
piciorul stâng în el, să meargă aşa, fiindcă, de dragul adevărului, trebuie să
spunem că pantoful era născut tocmai pentru a merge.
În curând, s-a întunecat. Paşii s-au
rărit. Pantoful stâng a simţit freamătul ierbii, apoi şireturile s-au mişcat,
câteva picioruşe s-au atins uşor de pielea pantofului şi o şopârlă a intrat
brusc înăuntru. Era prima oară că pantoful vedea o şopârlă, care, trebuie spus
de la început, nu i-a plăcut deloc, fiindcă se mişca foarte des, cu o nelinişte
de temut. Şopârla a ieşit din nou din pantof, întorcându-se peste câteva clipe,
însoţită de o altă şopârlă. După ce s-au îmbrăţişat şi au făcut sex şopârleşte,
fără nicio ceremonie, fără să-şi dea jos hainele, cum văzuse pantoful că fac
oamenii, de la gaura dulapului unde zăcuse atâta amar de vreme. După aceea,
şopârlele I-au mulţumit lui Dumnezeu pentru căsuţa frumoasă pe care le-o
dăruise, au dormit îmbrăţişate, fără să sforăie şi fără să se mişte. Pantoful
însă, a rămas treaz toată noaptea. Se gândea la pantoful drept, la perechea sa,
oare unde se afla acum, şi el se simţea singur acolo, în beznă, părăsit de
toate speranţele.
Niciodată, a meditat pantoful stâng, nu am
mers cum se cuvine. Nişte scări, puţin trotuar, înăuntru în maşină, iarăşi
trotuar, ceva scări, ceva lift, iar apoi luni de-a rândul în întunericul acelui
dulap înfricoşător. Voi putrezi aici, şi-a zis, fără să-mi fac treaba pentru
care m-am născut, voi găzdui şopârle, melci, viermi, până când, într-o zi,
cineva mă va arunca în gunoi, departe de pantoful drept. Şi pe el, din cauza
mea, îl vor azvârli, se tot gândea.
Între timp, a început să plouă copios, iar
pantoful a strălucit atât de tare sub lumina străzii, încât a rămas uluit şi,
fiindu-i imposibil să-şi găsească perechea, s-a rugat la Dumnezeu ca cel dintâi
om care ar pune mâna pe el să aibă doar un singur picior.
În română de Kopi Kyçyku (2006)