Arian Leka: Misiune de salvare (Mision shpëtimi)

(l. 1966, AL)

... am auzit vocea care mi-a vorbit. ”Du-te sus” mi-a spus ”că nu mă simt bine”. Doar atâta îmi aduc aminte. –

din amintirile unui supraviețuitor

 

Pa mal au ajuns animalele, nu noi.

Un crocodil. O puma. Un rinocer.

Un rechin. Un cal. Un elefant.

Chiar și un câine prelung

Căruia nu-i venise încă vremea.

 

Au navigat peste hainele noastre.

 

Animalele, brodate pe haine de firmă

Cumpărate prin tejghele de haine third hand

Se țineau tare, cu copite și gheare de bumbacul umed

Produs prin țări sărace, ca patria noastră

Unde oameni înecați în sudoarem ca noi

Își cos ochii cu ața.

 

Le-am văzut cum taie printre valuri

Și-au părăsit bluzele, cum sunt părăsite bărcile imediat ajunse la mal

Ca să aducă vestea că marea ne dăduse o nouă naționalitate

Că trupurile noastre nu mai ieșeu prin nisipuri

Că guguștiucii pot fi legați la gât în amurg

Când se pogoară peste coșuri de nave

Înșirate să devină rugină

Cu care, după topit, devin iar nave grele de emigranți

Noi, fii de emigranți care

În orele târzii vor umbla peste marea aceasta

Călcată de tălpi

Arată adânc de picioarele noastre.

În română de A.-Ch. Kuciuk

Ukë Zenel Buçpapaj: Ochii Mei (Sytë E Mi)

  

Ukë Zenel Buçpapaj (n. 1958) este un binecunoscut și larg apreciat poet, traducător și profesor universitar albanez, autor a numeroase volume de poezii, traduceri mai ales din poezia anglofonă, eseuri, studii științifice.

 

1.

 

Ochii mei caută lumină dincolo de tezaurul beznei

Proprii, lumină spre a se elibera de prafuri

Toate scenele durerilor trecute, prezente, viitoare

Și, amestecându-le, descoperă runiele iubirii umane.

Iată unde-s, scârțâie sub gheață, respiră,

Se gândesc doar la frunzele lor căzute de-a lungul unei ierni nesfârșite.

 

2.

 

Ochii mei mulg spetele spre a vindeca rănile zilei

Care a răcit. Vorbesc limbi nemaiauzite,

Fără vocale orbite, indiferente față de bocetul sunetelor.

Dar cine mai vrea să știe? S-au pierdur dicționarele luminii, oasele cântecelor

Înecate se ascund în buzunarele unei furtuni bătrâne

Scoâțnd flăcări. Văd cum prin mucegai cuvintele și

În guri ne îndeasă inimile, fraze stropite cu picături de sânge.

Dy fjalë për lirikën e Mitrush Kutelit

 Akad. Kopi Kyçyku

Në fillim të viteve 2000 përktheva në rumanisht tri nga prozat e njohura të Mitrush Kutelit (Lumi i madh, Xha Brahua i Shkumbanores dhe Pranverë në Transilvani, që u përfshinë në antologjinë „Bukuria që vret” (Librarium Haemus, Bukuresht, 2006) bashkë me proza të zgjedhura nga shtatë klasikë të tjerë të letrave shqipe. Nga të dhënat e shtypit kulturor rumun të asaj kohe, del se Kuteli, - që pat jetuar vite me radhë në Rumani, - ishte një zbulim dhe një vegim për lexuesin e zgjedhur dhe kritikën rumune. Një prozator që kujtonte tërthorazi prozën më të mirë të Ion Creangă-s (Amintiri din copilărie), por jo si ndikim. Ishte më fort aftësia dhe dhuntia e Kutelit për t’u ushqyer e rifreskuar mënyrat popullore të rrefimit ballkanik, por tashmë të vendosura mbi një kulturë moderne tejet të pasur dhe në një hap me kohën. Kritika nxori në pah thelbin poetik të shumicës së rrëfimeve kuteliane. Përmes Revistës Haemus, themeluar në vitin 1998, vijuam të bënim sadopak të njohur edhe lirikën e Kutelit. Nuk kam parasysh këtu lirikën e tipit nolian, me ritme marshesh e kushtrimesh dhe me tragjizëm gati shekspirian. Dua të them dy fjalë për lirikën shpirtërore, në mund ta quajmë kështu, e cila, gjatë kohës së diktaturës së proletariatit, qarkullonte nën dorë dhe gojarisht, ndër lexues që nuk ishin shformuar nga realizmi socialist i të lexuarit të letërsisë. 

Fatos Arapi: Poeții se grăbesc mereu spre undeva (Poetët shpejtojnë përherë për diku)

Poeții se grăbesc mereu spre undeva
Să bea o cafea c-un prieten ce-i așteaptă
Și de mult a murit
Se grăbesc neștiind de ce
Spre somnul răvășit se grăbesc
Toamna încă nevenită, ei toamnă sunt
Singurătatea unde-i, sunt singurătate
Luminițe de tristețe le lucesc printre degete
Ca-un puf de licurici. Amintirile-și ceartă:
Ah, te vei uita, te vei uita și tu
Poeții mereu se grăbesc spre undeva
Se grăbesc în vis și nu știu de ce
O lacrimă de necaz – se grăbesc și spre ea
Mângâie nebuniile
Consolează tragediile
În cântece făr' de cântec, în drumuri făr' de drum
Din buzunarele roase le cade sinele
Ei caută omul care nu-i
Și se-nchină, două lumânări aprind:
Una pentru suflet, una pentru tine
Poeții se grăbesc să moară
Și nu știu unde.

* Fatos Arapi (1930-2018). Laureat al Cununii de Aur a Serilor de Poezie de la Struga (2008)

În română de A.-Ch. Kyçyku

 

Martin Camaj: În templul Aphroditei

Poet albanez de talie europeană, prozator, eseist şi lingvist (Temal, Albania 1925 – Lengriess, Germania 1992), autor al volumelor: "Un fluier prin munţi", "Diella", "Legende", "Lirice între două vârste", "Omul, cu el însuşi şi cu alţii", "Cercuri", "Drania. Madrigale", "Poezii", "Trăsnete", "Sub umbra şarpelui", "Făcliile nopţii", "Candela de argint" etc.

Cel puţin o dată, fiecare a pornit spre Templul Aphroditei şi, după ce a gustat din frumuseţea formelor, a ieşit de acolo fără a-i intra nici un ghimpe pe talpă. Dar nu astfel i s-a întâmplat lui Drane.

Alergând după linia lăsată de celălalte broaşte, Drane s-a trezit înconjurată de ruinele culturii dorice. Printre ruine, exact ca-n vremurile antice, strălucea templul zeiţei. Acolo înăuntru şi-a petrecut Drane noaptea, lângă altarul jertfelor.

Înainte de a veni soarele, veni arheologul, conducătorul săpăturilor, înalt şi, pare-se, nordic.

Când el a intrat în templu şi s-a plimbat împrejur cu pantofii săi cu tocuri de metal, Drane s-a trezit şi porni să plece, fără a-şi etala frumuseţea de zeiţă cerută de situaţie. Savantul, iubitor de necuvântătoare, a prins-o şi a pus-o încet în centrul altarului, lângă o broască de piatră roşie rămase din antichitate. Şi începu să le compare, să le măsoare, întorcând-o pe Drane cu burta-n sus, într-o parte şi-n alta, cum cerea curiozitatea.

În sfârşit, mulţumit că broaştele semănau perfect, ca şi cum ar fi fost gemene, a dovedit că rasa Dranei nu era alohtonă în templu, ci autohtonă. De aceea, i-a scris Dranei un număr pe ţeastă şi a lăsat-o liberă.

Ajunsă la capătul câmpului, cu maţele şi plămânii ameţiţi, Drane a vomitat tot ce mâncase. Cuiva, frumuseţea exagerată îi iese din nas, ar fi spus cineva.

Prezentare și traducere: Kopi Kyçyku

Entela Tabaku: Am croșetat cuvintele / I kam punu fjalët - Poezi/i

Voce incofundabilă a poeziei albaneze contemporane, traducătoare și eseistă, Entela Tabaku (Entéla Tabácu) s-a născut la Shkodra – centru important pentru cultura și civilizația albaneză – în anul 1971 și a absolvit Universitatea ”Luigj Gurakuqi” cu o lucrare de diplomă despre poezia lui Ungaretti și curentul ermetist. Este autoarea volumelor  ”50 poezii și 5 intermexo”, ”un pumn de viață cât să mori” și ”poemele străine”. Din anul 1998 trăiește în Suedia, lucrând în învățământul superior.

de cerul gurii ni s-au lipit cuvintele astăzi

(për qiellzë na janë ngjitë fjalët sonte)

de cerul gurii ni s-au lipit cuvintele astăzi

și niciunul dintre noi nu-ndrăznește

să-nghită

ca nu cumva cuvintele se topesc

dispar

se spulberă

și absența ne face iar nebuni

și trebuie s-o luăm iar de la capăt

sărutându-ne prin cuvinte

dar cuvintele, oricât de dulci

nu-s niciodată buze

în suflul fiecăruia

sărutându-ne prin buze

cu cuvintele-n cerul gurii

fără a înghiți

căci buzele, oricât de dulci

nu-s niciodată cuvinte

și nu-ndrăzni să respiri

căci apoi nu mai știi

ce urmează

Flurans Ilia: Poezi

Kuaj të bardhë si kreshtat e valëve

jam njëri prej tyre 

pa flatra me flegra
në Adriatik
as njëbrirësh
as pegaso
plaga përfund
përpjekja nën magmë
shkumë e bardhë
det që dëshmon me shkulm
tallazet e të gjitha kalërimeve
nga një pelë e hajshme e hajnive

jam harta të cilën duhet të përshkoj
për hir të të tjera qytetërimeve
Fjalës ndënë rrënojë
në gjoks i digjet një liburnë
dhe mermeri i’a merr frymën
gufon si grifon në koralin e ngurtësuar
midis teje dhe paranojës
të të gjithë Trojave
dhe trojeve
që do vendoseshin më pas

Ty deti të përket

Mbë gji sheshbeteja rreket me kap pamjen e kepit

Natyrë e vdekur ay diell ndënë parzmore trupat
Rremat pozojnë në breg ndën çukitjen e sqepit
Pesha e krrokamës të një tjetër qyteti të flijuar.

O Redon, pas çdo humbje fryma nis e merr frymë
Sërish ushqehet me çka je dhe përzgjodhe të jesh
Hyjni i detrave huktinave të këtij kepi nën brymë
Të qenit zjarr dhe parzmore ku digjen trupat tanë.

Por më tepër se flaka, ah, pamja e këtij zalli
O Rodon i dashtun, aty, shoh zjarre përfund
Zjarre që i ndezëm me dy gurë stralli
Me dy fije eshkë me dy fije frymë.

Shpirtrat e rremtarëve që dogjëm sot mbi det
Dy fije dritë i dhanë shtatores tënde nga larg
Redon i madh prej këtij kepi, ty deti të përket
Oh, shpirti im ndëshkuar përjetësisht me zjarr.

Dy zjarre mblodhëm me dy pishtarë në kthim
Dy duar përpjekja për të mbijetuar dy kujtesa
Dyzim paralel kjo bukë e ndarë më dysh
Oh Rodon i përjetshëm, e fundit vdes shpresa.

Nota të befta
një ditë pikë pikë

do pikojm' edhe ne
si nota
të befta në pentagram 
tretje prej akulli
trajta e mbrame e dimrave
në sytë e tu si kamera të vockla
regjistron HESHTJEN 
kasandrat
kamaret
kështjellat
bishtukun dhe pishtarin
motin e mureve
(celularin)
koha është një koncept
me caqe të caktuara 
hapësira flë ndënë ura
ninëza e syrit të të pastrehëve
murmura e mureve të spitaleve 
qirinjtë 
librat
poetët
bulëza
vreshtari
koha që i duhet verës
përtej territ
të maturoj kohën
e rishtarit
vargje vargje parmakët e urës
vështrojnë lumin
ujëpakët
për miliona vjet asnjëherë
kaq madhështor 
nuk ka qenë ai i një çasti më parë
sepse një ditë pikë pikë
edhe ne do të pikojmë
si nota të befta në pentagram

* Cikli i plotë në Haemus Plus

”Në një fije të thellë gjaku e boje” (Shënime mbi poezinë e Ledia Dushit)

Prof.univ.dr. Ardian Kyçyku

Në(n) një botë me qiell të pakët, me lexues të pakët

Poezia e mirëfilltë fton, ashtu siç një dhembje e shprehur bukur, me hollësira trembëse dhe frymëzuese, etet të takohet, të njësohet e pastaj të shndërrohet në dritë (mençurie, përvoje e paqeje) me një dhembje të ngjashme, por e cila ngurron t’i hapet dikujt tjetër. Në ortekun e shkrimeve e botimeve të sotme, njëherazi me shtimin e moslexuesve, ftesat nuk numurohen dot, por shumica dërrmuese e tyre janë të rreme dhe nuk e kapërcejnë nevojën, por edhe këmbënguljen e pamëshirshme të autorëve për të përvetësuar kohë e emër nga lexuesi, ose thjesht per të fituar dhunshëm thelbin që nuk e kanë. Ndaj edhe tani, më tepër se kurrë, mundësitë e lexuesit për të gjetur poezinë e epërme, atë që krijohet për hir të mbijetesës e përkryerjes shpirtërore, janë shumëfishuar. Kjo tingëllon si sajesë, por, për fat të mirë ndodh, dhe ndodh edhe falë dyndjes së të ashtuquajturve stile, mjete, shkolla, vizione poetike etj, pavarësisht se sasia e këtyre të fundit duket sikur e ka shfarosur përfundimisht cilësinë. Poezia e mirëfilltë fton dhe gjen.

Poezia e Ledia Dushit[1] nuk vjen në shqip nga diku e dikur, sepse është kudo e kurdo për lexuesin e përkushtuar. Ajo fton heshturazi vetëm ata që janë në gjendje ta përjetojnë, ose ata që ëndërrojnë dëshpërimisht rritjen shpirtërore përmes poezisë.

Arian Leka: Nimic mai mult decât luna (Asgjë më shumë sesa hëna)

Tu nu ceri nimic mai mult decât luna

Când îți sprijini capul în amurg

Și intri din fereastră

În mine

Învelită-ntr-un nor alb

Te ascunzi în patul meu

Strecurată precum pana

Sub aripă

Deschizi gura

Un pic

Nu de cuvine

Ci de mireasma care mă face să-mi amintesc

De nuferii

În dimineața

Când i-am înghițit cu ochii

De aceea nu pot dormi în cortul

fantomă

Unde cearșafurile

Care vajnic se luptaseră

Se umflă

De dragul tău.

Entela Tabaku: un pumn de viață, cât să mori (një grusht jetë, sa me vdekë)

cât de puțină viața asta!

un pumn

un pumn de primăveri

cât să te naști

să te-ndrăgostești

un pumn de veri

cât să alergi pe nisip

să devii mamă

un pumn de toamne

cât să te duci la școală

să devii femeie

cât să pleci în exil

să spui „rămas-bun”

cum de n-am un anotimp pentru tine!

un pumn de viață

cât să mori!

Zef Zorba: După înmormântare (Mbas varrimit)

Ploaia nu-ncetează astă seară.

Doi mici școlari

cu ochii mijiți citesc

pe stâlpul de la răscruce

anunțul mortuar încadrat în negru

”Aoleo...! Bătrânul acela...”

Duce mâneca sub nas

ăl' mai mare.

La margine de seară luna plină

lucește fără tupeu.

Câteva femei la izvor

trec sub balcon

și râsul care le bufnește

se zbat să și-l ascundă

printre eșarfe negre.

Rudian Zekthi:Treburi d’ale dragostei (Punë dashurie)

M-am trezit din somn, am spus:

cât îi iubești

nimeni nu te iubește.

E treabă de titani dragostea, floare de titani,

ei creează curenți tari de sentimente,

dacă nu ești atât de tare și capabil,

nu te băga deloc în treburile dragostei –

sau ale donării sentimentelor.

Se lasă dimineața,

dar ție nu ți-e jenă

să ții lumina aprinsă

să mărturisești despre noapte.

Cineva s-a arătat slab,

plutește scârba amestecată cu dor,

cerul oamenilor pe care-i știm

e viața sufletului nostru.

Mai bine te-ai da după idei,

decât să blestemi

când nu ți-e dor.

Ardita Jatru: Poezi/i

Poetă și prozatoare albaneză născută la 13 aprilie 1972 la Tirana, autoare a volumelor Vieții mă-nchin, Alter-ego, Aripi de hârtie (roman) și 66 kg singurătate. Trăiește la Salonic.

Mă duc să dorm

(Po shkoj të fle)

Mă duc să dorm

Puțină liniște, vă rog

Cum respiră noaptea s-aud

Și cum suflet-mi alunecă pe scări

iar trupu-mi se face țândări

spulberat în pat mi-l arunc

Apoi îl acopăr cu doi metri de oftate

Sinea mea obosită

s-a dus și ziua asta și n-a spus nimic

Fără o voce frumoasă

ca o glumă

Vă rog, puțină liniște

mă duc să dorm, fără dorință

căci mâine

iar mă voi bate cu zeii.

Luan Starova: Acea rană a pietrei (Ajo plagë e gurit)

Scriitor de expresie macedoneană și albaneză, diplomat, profesor și academician născut la 14 august 1941 la Pogradec, autor al Sagăi Balcanice (Cărțile tatălui, Vremea caprelor, Muzeul ateismului ș.a.) tradusă în numeroase limbi străine și apreciate la superlativ.

Învingătorul

(Triumfuesi)

De câte ori încă valurile

Vor dezveli rana aceea

A pietrei:

De ce Roma a distrus Cartagina?

De câte ori încă minciună

Cine pe care

A subjugat!

Cartagina, iunie 1988

Definește-te

(Përcaktohu)

Tu care ai crescut

Din rădăcinile încurcate

Limbi multe

 Tu care înșeli zei

E timpul să (te) definești

Până când ne vei minți

Până când nu vei ști

Cine ești, nu ești, de unde ești?

Tu, în nemărginirea

Timpului

Elida Rusta: Poezi/i

Născută în orașul Tropoja din Nordul Albaniei, absolventă a Universității "Luigj Gurakuqi" din Shkodra, este profesoară de literatură și vicepreședinte a asociației Femeia Albaneză în Lume. A publicat volumul Një mijë vjet Ajkunë (O mie de ani Aicuna – unul dintre personajele principale feminine ale Eposului Vitejilor), primit cu entuziasm de critică și de cititori.

De ceva vreme

(Ka do kohë)

Nu scriu despre dragoste,

scriu doar despre tine.

De ceva vreme te lovesc cu păsări

bucăți le fac, dar n-ajung la tine.

De ceva vreme, în serile cenușii

zac să te am.

Nuferii lui aprilie

(Zambakët e prillit)

Aș fi vrut să scot pentru tine două fraze în versuri

Să fac două poezii într-UNA

Aprilie e atât de frumos când vorbește despre sine

Eu îl iubesc în tăcere

Suflarea-mi iese doar în patul său

Căci aprilie nu știe decât să mângâie

Să se roage: ”Pentru ochii tăi, fată,

lasă-mă să mă-ntind în patul tău să-ți miros ochii

Să cresc!”

Aprilie știe că nu se râde cu gura

Nici cu mușchi de față

El e atins de briza sufletului

Se închină iubirii

Eu deloc nu mă plictisesc până atunci

Mă-ndrăgostesc zilnic

În afară de frumoasă, sunt și obraznică

Lalelele lui aprilie le vreau doar pentru mine

Nu pot ocoli luna aprilie

Chiar o iubesc!

Novruz Xh. Shehu: Poezi/i

Poet, cercetător al literaturii, publicist și editor dedicat autorilor interziși pe vremea dictaturii albaneze, născut în 1949 la Salarí din Tepelena. Debutând încă din anul 1967, Shehu este autorul unor volume precum Lirica Munților mei, Merdianele sunt vindecate de Frumusețe, Moartea Cuțitelor, Scrisori către Dea la New York, Faust la Tirana etc.  De-a lungul anilor, a publicat eseuri despre opera și viața unor personalități albaneze interzise de diferite regimuri, denunțând cu tărie crimele comunismului și îngrijind tipărirea scrierilor lui Pjetër Arbnori, Musine Kokalari (intelectuali / scriitori care au suferit ani grei de temniță sub dictatură) și alții. A decedat la Tirana în anul 2016.

Bătrânul cu pepene

(Plaku me bostan)

Lalelele privesc asfințitul

El privește pepenele

Pe care-l ține-n mână ca pe o comoară

Așa cum președinții țin

Macheta planetelor

Întrebarea ”Viața e munte sau groapă?”

Aruncă pepenele din mâini

Îi sparge craniul verde și

Îi varsă sângele dulce

Pepenelui cumpărat cu jumătatea pensiei

Lumea se răstoarnă

La picioarele Omului bătrân

De la acest tsunami neașteptat:

Blestem ce-l urmărește în mers.

I-a strigat Destinului...

Iar acesta

Bea whisky undeva cu-n alt Om

Care aruncă-n mare milioane de pepeni

Pentru a realiza o imagine fermecătoare

Demnă de Guiness...  

More in Revista Haemus Nr. 54-57

Mihal Hanxhari: Tirana (fragment)

Poet, prozator și traducător albanez născut în anul 1930 la Kentuky (SUA) și crescut la Tirana, Mihal Hanxhari (se citește Mihál Hangiárii) a studiat la Budapesta și a lucrat la Biblioteca Universității din Tirana. După căderea regimului comunist, ține lecții la Institutul Limbilor și Civilizațiilor Orientale la Paris. Numeroasele sale manuscrise (poezii, proze și traduceri din Shakespeare, Tagore, Wild, Baudelaire, Gide etc.) au fost descoperite după decesul autorului, survenit în iunie 1993, și au fost publicate de rude și prieteni.  Critica albaneză a apreciat la superlativ creația literară a lui Hanxhari, cu eseurile respective tipărindu-se și un volum special (“Mihal Hanxhari. Omul și opera”). 

Ziduri de amurg

Ziduri de nopți unde cu brațele deschise

Ne-am spijinit și-am stat

Visuri dulci fermecate până-n zori

Până când aripile aștrilor Lebedei

Coborau și le luau

Ziduri albe

Clădite doar pentru lumina lunii

Străduțe ale Tiranei

……………………
Pășesc și pășesc singur

Trandafirii deasupra porților

Sunt frânturi de cer mistuite-n amurg

Ascultă voci de cișmele curgând prin grădini

Voci de cișmele curgând prin străduțe

Voci care vin după tine

Care-ncep cu tine o discuție

Și sufletul și vocea cișmelelor

Devine una

Atunci înțelegem ce nu știam

Dar nu asta-i taina sufletului, Doamne

Nu-i asta, o apă

Curgerea neîntreruptă-n noi

Care mergem curgem

Spre o nemărginire strălucind strălucind

Și care ne cheamă în noapte

Cu-n murmur de mister

Doamne, salvează Tirana

Lasă-i aceste poduri de noapte făcute din lună

Lasă-i aceste amurguri rămase

Lasă să deseneze crengile pe ele

Sufletele pomilor

Lasă-le grădinilor somnul vechi

Vocea cișmelelor lasă-l lasă-l

Ah, și vocea saboților prin curți

Lasă-le, Doamne

Căci pământul s-a obișnuit cu acei pași

Și doarme liniștit că-i cunoaște

Lasă miresmele antice

Ce se scurg din vița de vie

Lasă, nu speria sufletele albe

Ale străbunilor noștri

Care sunt acolo

Du-te noapte

Pune cununi de voci ale apelor

La podul cu arcade ce nu vrea să fie îngropat

Pune cununi de miresme

Pentru chiparoșii uscați

Pentru stejarii tăiați

(...)