Voce
incofundabilă a poeziei albaneze contemporane, traducătoare și eseistă, Entela
Tabaku (Entéla Tabácu) s-a născut la Shkodra – centru important pentru cultura
și civilizația albaneză – în anul 1971 și a absolvit Universitatea ”Luigj
Gurakuqi” cu o lucrare de diplomă despre poezia lui Ungaretti și curentul
ermetist. Este autoarea volumelor ”50 poezii și 5 intermexo”,
”un pumn de viață cât să mori” și ”poemele străine”. Din anul 1998 trăiește în
Suedia, lucrând în învățământul superior.
de cerul gurii ni s-au lipit
cuvintele astăzi
de cerul gurii ni s-au lipit cuvintele astăzi
și niciunul dintre noi nu-ndrăznește
să-nghită
ca nu cumva cuvintele se topesc
dispar
se spulberă
și absența ne face iar nebuni
și trebuie s-o luăm iar de la capăt
sărutându-ne prin cuvinte
dar cuvintele, oricât de dulci
nu-s niciodată buze
în suflul fiecăruia
sărutându-ne prin buze
cu cuvintele-n cerul gurii
fără a înghiți
căci buzele, oricât de dulci
nu-s niciodată cuvinte
și nu-ndrăzni să respiri
căci apoi nu mai știi
ce urmează
copiii emigranților sunt cei pentru care
bunica e chipul zâmbitor de pe skype
femeia aceea care-i strânge tare
și nu știe să le dea drumul
vara
trei zile ca să te obișnuiești
apoi vine ziua să pleci
și un an stau visând
copiii emigranților nu știu
că bunica este o poală caldă
unde te poți ascunde zilnic
e cea care-ți iartă totul fără condiții
te apără când mama e nervoasă
e un sorț plin de buzunare pline
cu bunătăți pentru tine
e vocea care te împacă
cu cântece străvechi pe care nu le-nțelegi
dar de care-ți amintești pe neașteptate-ntr-o zi
când plouă și iubitul a plecat
e bătrâna care-ți întinerește mama
și-ți povestește că viața e frumoasă
că așa a fost
și așa va fi
și că merită
toată ploaia lumii merită
copiii emigranților
bunii mei copii!
cu mâini reci
îmi apăr de vânt flacăra credinței
căci Viforul bate-mprejur
vara sub soare
zilnic mai puternic
zilnic mai rece
mi se furișează printre degete
îmi intră-n oase
mă-ngheață și-mi spune:
”Singură
singură
singură
ești
Nu mai trăiți cu basme, muritorilor
Că singuri sunteți pe pământul acesta!”
iar eu mă strâng mai mult
să-mi apăr flacăra în culoarea inimii
care-mi ține speranța-n viață
îmi dă curaj să-mi eliberez micuții îngeri
convinsă că dragostea milostivă le-ncălzește
apripile
le ocrotește pașii
le vede visurile
și când eu nu sunt
și când nu voi mai fi
cu mâini reci îmi apăr de vânt
flacăra credinței mele
de dragul meu
de dragul meu
de cel mai mare drag al meu
pe această femeie care merge în mine
trupu-mi n-o încape
cu cuțite-și face loc
carnea tăindu-mi-o dinspre afară
îmi bea sângele
mă lasă fără somn
fără mâncare
cu cuvinte-și ține suflarea
cu ochii mei vede
mă vede ca și cum am fi două
și mă imită
și mă bocește
de parc-aș fi murit
ca nebuna cântă
și dansează
cu picioarele legate
de pantofi
această femeie ce merge-n mine
am croșetat cuvintele toată noaptea
cu andrelele
o guriță în față, o guriță pe dos
apoi două în față două pe dos
un rând în față două rânduri pe dos
apoi două în față două pe dos
dar acum observ
că n-am ce spune
m-au părăsit gurile
am confundat rândurile
ghem mi-am făcut ghemul
și regret că n-am o pisicuță
drăguță
să-i arunc ghemul să se joace
văzând cum îl mișcă cu piciorușele
îl desface
îl aruncă
îl uită sub canapea
și regret că nu-s pisicuță
îmi desfac pumnul
deschid palma
încet
îmi întind degetele
îmi aerisesc palma
privesc liniile paralele ale destinului
în ochi
mereu acolo
îmi frec semnele strângerii
adânc înfipte-n carne
nodurile se desfac se odihnesc
îmi simt sângele circulând prin venele subțiri
unghiile mov încep să albească
și buricele degetelor mă-nțeapă
pielea strânsă se eliberează
îmi desfac pumnul
și lumea nu se răstoarnă
doar umbrele fricii își capătă elan
la fel de amenințătoare și-n lumină
ba mai amenințătoare
și mă pregătesc să le adun din nou
în pumn
să le țin puternic în el
legate de beznă
dar nu azi
azi nu-i zi de a-ți fi frică
zilele și nopțile acum s-au făcut una
întunericul îi cântă la ureche luminii
și ea i se dăruiește și doarme devreme și uită să
se scoale
în brațe lui se dezmiardă
și el îi sărută colțul gâtului
și ea se topește
iar eu mă mir cum de stau așezată aici
așa fără să mă mișc, cu brațele-ncrucișate
eu care am plecat de mult
stau aici încremenită
doar dau din cap
din pleoape
de parcă e chiar așa
mă sui pe un vultur și zbor
zbor fără sfârșit
ca să ajung din urmă
lumina
când eram copil
cei mari erau tari
viața era mânată înainte cu o prăjină
pământul trebuia arat
semănat
secerat
când eram tănâră
cei mari erau bătrâni
viața îi mâna cu o prăjină
boi lenți care nu știu să înainteze
cu picioarele înfipte
pe loc
acum sunt aici
lumea celor mari se numește dedublare
oriunde-mi întorc capul
văd femei cu ele însele-n brațe
bărbați cu ei înșiși în buzunare
lumea o ținem fără mâini
căci sinele e ultimul nostru copil
care se vrea legănat
și vrea să i se spună
un basm
nimic nu amuză chipul
ca un fluierat
buzele ce se lungesc să sărute
suflul iese ca un cântec
de vechi imitări
de când nu știam cuvinte
ci ne chemam precum păsările
fluierând
apoi am început să vorbim
nu
nu fluiera noaptea
nu vin
nu vin
acum doar se duc
toți anii se duc
și-mi fluieră
prin urechi!
fiuuuuuu!
când cerul se coboară așa
peste mine
îl adun cu mâna
îl mulez ca pe o plastilină
îl fac minge
îl întind în foi
îl adun din nou
îl arunc în sus și-l prind
de la o mână la alta
îl gâdil
până începe să râdă
cât râde cerul
când îl am astfel în mână
și întoarce spre mine uneori fața
alteori gâtul
să-l sărut
atunci
atunci uit că e al tuturor
și mă las toată în el
mâinile mi se fac cer
și cerul devine al meu
și cresc
și ajung
ca pe niște hârtii de pe pereți sfâșii norii
bezna o rup cu unghiile
cu degete-mi smulg inima sângerândă
și întorc spre el uneori chipul
alteoru gâtul
să mă sărute
a pleca e un vis tineresc
a pleca de la școală
de a-casă
din țară
doar a pleca
acolo unde viața e clădită
pentru perioada de după plecare
cu rădăcini zburătoare
ce se hrănesc cu aer
cu lumină
cu libertate
dar eu nu mai sunt tânără
merg cu buzunarele pline
cu pământ
Prezentare și traducere:
Ardian-Christian Kuciuk
Publicate pentru prima oară în Revista Neuma