Jam i shtrirë mbi shtrat, vetëm në dhomën e gjumit dhe kujtoj. I mbaj sytë mbyllur, sepse po t’i hap kam frikë se moria e kujtimeve përpirë në thellat e së shkuarës do të zhdukej sakaq.
Më kujtohet kur fillova punë për herë të parë në varrezat e qytetit, mbi një kodër. Isha katërmbëdhjetë vjeç. Meqë po kalonim një periudhë të vështirë ekonomike, në familjen time u vendos që unë të punoja gjatë pushimeve të verës. Tashmë shumë të tjerë e bënin këtë gjë, pastaj edhe unë kisha nevojë të filloja të kuptoja se ç’është jeta me gjithë të mirat e të këqijat e saja.
Stau culcat, singur în dormitor şi-mi aduc aminte. Îmi ţin ochii închişi, deoarece dacă-i deschid mi-e teamă: avalanşa amintirilor, înghiţită de adâncimile trecutului, poate dispărea îndată.
Ţin minte când am început pentru prima oară serviciul la cimitirul oraşului, pe un deal. Aveam paisprezece ani. Fiindcă treceam printr-o perioadă financiară dificilă, în familia mea s-a hotărât ca eu să lucrez pe timpul vacanţelor de vară. Deja mulţi alţii făceau la fel, iar eu aveam nevoie să încep să pricep cam ce este viaţa, cu bunele şi relele ei.
Îi las jurnalul acesta prietenului meu Edi Rama care, de departe şi de aproape, mi-a stat şi nu mi-a stat alături în zilele ciudate ale acestei vieţi obişnuite
Miercuri, 03. 06. 1939
M-am hotărât să ţin jurnal. De ce nu? Când voi îmbătrâni (dacă voi izbuti vreodată) chiar dacă m-ar fi părăsit memoria, voi avea cu ce să mă ocup.
Cu câteva zile în urmă, m-am întors din Italia unde am absolvit Facultatea de Drept, cu note excelente. Cu acea ocazie, ieri ne-a primit Alteţa Sa Regală, regele. La întrunire, am participat împreună cu un grup de prieteni, studenţi proapăt întorşi din străinătate. Fusese organizată o cină măreaţă. Se adunase tot caimacul ţării mele.
M-am îngrăşat enorm. Trebuie să fi prins suta, de kile.
Am destule planuri de viitor, dar nu ştiu de unde să încep.. Om vedea…
Marţi, 07. Aprilie 1943
Sunt la Londra, în vacanţă. Azi împlinesc 25 de ani. Şi ce dacă? Am uitat complet, în toţi aceşti ani, să scriu câte ceva în jurnal.
Joi, 07. Aprilie 1953
Ce repede au alunecat anii! S-a făcut un an de când am fost numit Ministru al justiţiei şi treburile nu mi se par chiar în regulă. Am o presimţire nu prea plăcută. Cu ocazia împlinirii vârstei de 35 de ani, am invitat azi, la cină, la Hotel Dajti, o sumedenie de prieteni şi simpatizanţi. N-a fost rău. Tovarăşul X s-a pilit, a început să vorbească şi ne-a incomodat pe toţi. M-am cântărit, 98 kg.
