Câteva gânduri despre poezia lui Eduard Dorneanu
Ut vita poesis
Cel puțin în perioada de tranziție, ai impresia că poezia
românească este mai bogată și mai pestriță decât însăși limba română. O
asemenea bogăție cred că are un dublu impact: ispitește pe mulți, chemați sau
nu, să așterne pe hârtie orice fel de trăiri și: îi responsabilizează (din nou)
pe poeții autentici să cucerească alte profunzimi ale limbajului. Gravitatea
situației este una exemplară mai ales în condițiile superficializării vieții de
zi cu zi, când aproape orice întâmplare sau amănunt trecător pare a fi gata
scris și abia așteaptă să le transpui în scris. Dar, din fericire, marea
poezie, cea care duce mai departe esențele speciei umane și nu doar oglindește
realități, ci le reformatează în conștiința cititorului devotat, revigorând în
același timp speranța că nu totul poate fi pragmatizat sau uniformizat, se
scrie în continuare, deseori dincolo de atenția mass-media și a cercurilor
literare consacrate, alias oficiale. Este și cazul poeziei lui Eduard Dorneanu
(n. 1968). Reiau în acest context și convingerea că poezia adevărată își
găsește negreșit cititorul chiar dacă această căutare poate dura uneori ani de
zile.
În continuare, voi încerca să emit câteva convingeri personale care nu pretind a fi judecăți de valoare, ci mai degrabă un foarte succint jurnal de trăiri iscate după citirea volumului ”Amprentele iubirii” (Editura Eicon, 2022).
