Câteva gânduri despre poezia lui Eduard Dorneanu
Ut vita poesis
Cel puțin în perioada de tranziție, ai impresia că poezia
românească este mai bogată și mai pestriță decât însăși limba română. O
asemenea bogăție cred că are un dublu impact: ispitește pe mulți, chemați sau
nu, să așterne pe hârtie orice fel de trăiri și: îi responsabilizează (din nou)
pe poeții autentici să cucerească alte profunzimi ale limbajului. Gravitatea
situației este una exemplară mai ales în condițiile superficializării vieții de
zi cu zi, când aproape orice întâmplare sau amănunt trecător pare a fi gata
scris și abia așteaptă să le transpui în scris. Dar, din fericire, marea
poezie, cea care duce mai departe esențele speciei umane și nu doar oglindește
realități, ci le reformatează în conștiința cititorului devotat, revigorând în
același timp speranța că nu totul poate fi pragmatizat sau uniformizat, se
scrie în continuare, deseori dincolo de atenția mass-media și a cercurilor
literare consacrate, alias oficiale. Este și cazul poeziei lui Eduard Dorneanu
(n. 1968). Reiau în acest context și convingerea că poezia adevărată își
găsește negreșit cititorul chiar dacă această căutare poate dura uneori ani de
zile.
În continuare, voi încerca să emit câteva convingeri personale care nu pretind a fi judecăți de valoare, ci mai degrabă un foarte succint jurnal de trăiri iscate după citirea volumului ”Amprentele iubirii” (Editura Eicon, 2022).
Memoria între moștenitorii ei reali și potențiali
Scrisă în tonalități lirico-epice, cu trimiteri discrete,
dar clare, către spații culturale, poetice și mistice universale, respectând uneori
o structură de tip Cântarea Cântărilor,
într-o limbă română bogată și precisă – care invită la numeroase interpretări,
dar fiind condusă de trăiri inconfundabile – cred că poezia lui Dorneanu vine
în primul rând să ocrotească Memoria colectivă și s-o îmbogățească, pornind
dint-un spațiu specific (să zicem Mălini, locul de naștere al autorului, precum
și din conștiința autorului ca purtător al memoriei respective) și reușește să
facă din Memorie un fel de clădire în care pot fi găzduiți drumeții diferitelor
generații, a căror casă deocamdată
este singurătatea. În sânul acestei mari singurătăți încercuite de ”cei care trăiesc în cleptocrația lumii noi”,
începe să cheme și uneori să strige nevoia de odihnă, de adaptare a
singurătății la dimensiunile fiecărui drumeț.
Poezia lui Dorneanu are drept axis mundi satul Mălini și
nu caută să atragă atenția asupra lui, ci doar să mențină vie exact ceea ce are
mai trainic și mai universal memoria sa colectivă. Din centrul acestei memorii,
învelindu-se în mantaua anonimului pe care ”Dumnezeul
îl cheamă pe nume la fiecare aniversare a zilei de naștere”, poetul se
spovedește: eram copil / aveam un simț
neselectiv al durerii / credeam că atunci când primăvara pleacă / prădătorii
tăcuți ai satelor de munte plănuiesc deja o nouă / răzbunare / pentru a
reconstrui castelele de gheață în care mor / cei fără de părinți și poemele necitite
/ în zori.*
Grație unor metafore deloc forțate sau țipătoare, întru Poezie, Dorneanu încearcă să-l găzduiască temporar pe cititor într-un ”sat” individual, dincolo de bariere lingvistice și culturale, gen copilărie virtuală, care te unește cu nenumărați semeni fără să-ți șteargă nuanțele și cu atât mai puțin numele.
Prietenii sau semenii fără de care nu ne putem stăpâni singurătatea
Printre scriitorii români și balcanici care au imnizat
prietenia – ca o regăsire multiplă a muritorului în semeni sau ca o bogăție
spirituală, uneori amară din diferite rațiuni, dar mereu însoțită de nemurire
(în forma unei culmi a individualității, în centrul Memoriei) Dorneanu
transmite o experiență elegiacă, gravă, care rămâne ca o amprentă de sânge
curat pe un peisaj mereu încețoșat și profanat de ideologii și psihoze.
Prietenii poetului sunt protagoniștii unor jertfe care-și capătă importanță și
valoare simbolică cu cât mai anonimi par ei la nivel oficial. Ei nu mor, ci pleacă
mereu ”dincolo de albastru”, acolo unde invizibilul de acum este viața în
totalitatea ei.
Versurile dedicate prieteniei ne îndeamnă să înțelegem
încă o dată că pentru înobilarea existenței fiecăruia dintre noi mereu în trecut s-a sacrificat cineva,
fie unii prieteni, fie unii necunoscuți, mioritic sau nu, dar mereu în deplină
supunere față de Zidire, iar recunoștința noastră chiar nu întotdeauna asumată
sau percepută ne susține discret din alte dimensiuni și ne face capabili și să
scriem poezie autentică.
De remarcat că suflul elegiac al lui Dorneanu, fără a căuta vinovați și / sau pedepse, răspândește lumină de înțelepciune și de înaltă moralitate, nicidecum deznădejde sau stări eufemistic spus interpretabile.
Draga mea dragă – Dragul meu drag
Întruchipată (scrisă)
în Valentina – prezență feminină plenară, misterioasă, dar nu rece, respirând
și cuvântând la granița dintre secret și discret, devotată – femeia poeticii
lui Dorneanu cunoaște și dăruiește în egală măsură înțelepciune, echilibru și
plăcere trupească. Ea este credibilă, fiindcă este vie. Așa cum vie este și
duioasa mamă, cu sufletul și limbajul desăvârșit de suferințe tăcute.
Textul lui Dorneanu, în acea complexitate fericită care
poate exprima cel mai des și mai precis simplitatea dragostei, face un portret
firesc al Femeii dintotdeauna fără să o deformeze prin surplus de
universalitate, dar și fără a o idolatriza prin exces de specific.
Dragul meu
drag, - spune ea, / mă simt cu adevărat
zeița ta / atunci când primesc cu ochii închiși ceea ce tu nu poți / regreta /
și nici ascunde / și devenim un singur trup neistovit.
Pentru poet, Dragostea este în același timp evadare și regăsire, dar nu neapărat o evadare impusă de timpul istovitor petrecut în căutări nefinalizate și nici o regăsire impusă de oboseala evadărilor. Ea este, în esență, o unire și ”curgere împreună”, o trăire sau înveșnicire treptată ”într-o lume a semnelor noastre, numai ale noastre”
Despre amprente
În imaginarul colectiv, în urma fiecărui eveniment – fie
el lipsit de o importanță unanim acceptată – rămâne o amprentă. Aceasta poate
fi o cicatrice, o rană nevindecată sau neînchisă, un tatuaj invizibil, sau un
semn superior care nu se lasă interpretat de către oricine. Aici poezia imparte
cititori și alege. Depinde de cum trăiește fiecare (cititor), ce anume pretinde
de la viață și mai ales de ce este în stare să jertfească pentru a deveni sau a
rămâne un nume, nu un număr. Poetul cuvântează dintr-un spațiu în care ”ascultă cum se scurge în pământ sângele și
tinerețea” sa, ceea ce pune un preț care nu poate fi negociat asupra
lucrurilor esențiale.
Amprenta este, din acest punct de vedere, o cheie dinspre
și înspre spațiul în care suntem inconfundabili și unde ”primăvara nu e o femeie dezbrăcată de tinerețe / primăvara nu e o
femeie îmbrăcată de un orb”.
În poezia lui Dorneanu, ca și alte cuvinte-trăiri
esențiale, iubirea vibrează simultan în câteva straturi și conotații, dar cred
că toate se supun Iubirii ca viață primită în dar și care, dăruindu-se și
dăruindu-ne către ceilalți, poate înlesni pretrăirea raiului. Desigur, toate
într-o viziune credibilă și posibilă, deloc patetică, oferită semenilor
(cititorilor) care nu se mulțumesc doar cu confortul material și care nu refuză
suferințele – de voie sau fără-de-voie – ca și cum am avea o singură viață.
În poetica lui Dorneanu, iubirea este o altă fațetă a credinței în Creator și în Zidire, iar amprentele ei, ca în foarte puține alte cazuri, cu ajutorul Memoriei, pot avea același rol și același impact asupra existenței.
Text și intertext
Ne aflăm în prezența unei poezii profunde, grave, de
citit în singurătatea în care numai noi știm ce ne-am dori să fim.
Ne aflăm întocmai ca în prezența unui mozaic de amprente
care se lasă descifrate și pe care încărcătura vitală le împiedică să devină
publice.
Poetul mărturisește simplu: durerea mea este ploaie de april și geamăt de fecioară pătimașă / în
ascunzișul palmelor dumnezeiești.
Uneori mozaicul ia forma unui drum prin haos și ceață, iar amprentele seamănă cu pietrele pe care trebuie să pășim pentru a traversa un râu.
Pogradec, Albania, decembrie 2022
Câteva date
despre autor
Poet,
prozator, memorialist și jurnalist de cultură, Eduard
Dorneanu s-a născut în satul Mălini (Suceava, România) la data de 1
octombrie 1968. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A scris
numeroase cărți de proză: Jurnalul apelor
purpurii (2011), Jurnal de nopţi şi dimineţi risipite (2011), Jurnal de
primăvară mutilată (2011), 7,63 (2013), Mălini (2014), Departe de Troia (2016),
Mălini, vol. II (2017), Mălini, vol. III (2018), Mălini, vol. IV (2020); de
poezie: Gothic (2011), Frăţia trandafirului
rupt (2011), Jurământul Templierului (2011), Rugăciunea de piatră (2011),
Neînţelese dimineţi (2011), Sacra Erotica (2015), Sublimare (2017), Poetica
(2021), ,,Amprentele iubirii” (2022); este laureat al unor premii literare
importante, printre care Premiul ,,Cartea Anului” acordat de Filiala Brașov a
Uniunii Scriitorilor din România și Asociația Culturală Libris Cultural pentru
volumul ,,POETICA”. Despre cărțile sale au scris (selectiv): Radu Voinescu,
Carmen Ardelean, Iolanda Malamen, Valeria Manta Tăicuțu, Ruxandra Anton, Liviu
Antonesei, Christian Crăciun, Ana Magdin, Dorina Șișu, Adi Secară, Stelian
Țurlea.
* Toate parafrazele și versurile sunt preluate
din volumul ”Amprentele iubirii”, Editura Eikon, 2022. Menționez că, datorită
structurii compacte de tip cristal a volumului, citarea versurilor este destul
de dificilă – o altă dovadă că această
poezie se adresează strict fiecărui cititor în parte.