Prozatoare, poetă, jurnalistă de cultură și editoare, Nina Cereanu (pseudonimul Ninei
Chelariu) a scris, publicat și îngrijit peste 30 de volume, fiind răsplătită
de-a lungul activității sale literare și culturale cu numeroase premii și
distincții (printre care, Premiul Uniunii Scriitorilor – Filiala Timișoara
pentru romanele Singurătate în doi, 1993; Americanul, 2001 și Viaţa între zero şi unu, 2015).
Domnul
Slătineanu pleacă. El, ca bărbat, n-avea ce căuta acolo când muierile
scormonitoare, mai rău decât jivinele, vor răscoli patul fetei-fecioare, se vor
folosi de păcatul ei ca s-o răstignească şi să-şi verse focul tuturor
trădărilor strânse şi pitite prin cotloane de suflet. Şi în viaţa lor au intrat
fete-fecioare care le-au îndepărtat de soţi. Sau ele au fost fetele-fecioare…
El, domnul Slătineanu, n-are nicio putere să întoarcă rânduiala lumii acesteia,
neschimbată de la începutul zidirii ei de către Dumnezeu. Are o revelaţie:
poate ar fi trebuit mai de mult să se mute în oraş. Dar, oricum e timpul… Satul
acesta, reclădit pe ruinele celui ars, n-o să aibă liniştire niciodată, căci nu
e bine să înalţi din nou pe temelii părăsite, bântuite de păcatele
înaintaşilor. Nu vrusese şi pace să fie unul dintre amploiaţii care se luaseră
pe urma mutării dregătoriilor în alea 7-8 case, şi care, dimineaţa, porneau cu
căruţele spre oraş şi seara se-ntorceau să doarmă în paturile lor, lângă
muierile lor.
Avea lupta lui, de menţinere a şcolii. O cauză iremediabil pierdută, dar se încăpăţâna să spere. Şi, pe urmă, dacă îi era de-o scărmăneală bună de la autorităţi, prefera s-o capete pornind cu grupul de studenţi care veneau acasă de sărbători şi-n vacanţe, mai ales cei din Bucureşti, şi ridicau glas împotriva maniei românilor de a imita în toate, cerând să se înceapă a duce în ţară o viaţă originală. Tot dintre ei înfiinţaseră la Iaşi un club de lectură sub denumirea de „Unirea”, care avea scopul de a răspândi cultură şi lumină şi de a ridica moralul oamenilor prin susţinerea de conferinţe. La îndemnul lor, făcuse şi el câteva apeluri pentru ca scriitorii pe care-i ştia să-şi trimită operele lor spre bibliotecile care erau pe punctul de a se înfiinţa aproape peste tot.
I se
părea a fi sub demnitatea lui să consimtă intrarea lui în mişcare muncitorească
care începuse să ridice glas împotriva nedreptăţii ce le era făcută şi lor, dar
şi ţăranilor, mişcare spre care-l îndemnase Kaluda.
Înainte
de a capitula definitiv în ideea cu şcoala, mai făcuse o încercare: mersese,
călcându-şi pe mândrie, la subredacţia ziarului „Adevărul” din oraşul nou şi
ceruse să fie înştiinţat domnul Dimitrie Pangrea, de loc din Crivina, în slujbă
grasă la Nicu Străgheaţă, că ar dori, când acesta poposeşte pe-aci, să stea de
vorbă cu domnia sa. Erau curioşi cei de-acolo să afle ce avea el, învăţătorul,
cu domnul Dimitrie?! Bine, fie, dacă vor să ştie cu tot dinadinsul o să le
spună: Ar vrea să-l atenţioneze pe domnul Pangrea că dacă e patriot şi mai şi
ţine la locurile de baştină, să doneze din cărţile dumisale şcolii din oraşul
vechi, şi să dea şi ceva parale pentru repararea odăilor de clasă, să nu fie de
partea orânduirii, care de croieşte strâmb nu recunoaşte că a greşit. Şi să-l
susţină prin câteva cuvinte bine aduse din condei, pentru păstrarea şcolii… Să
i se aducă aminte că şi dacă foloseşte graiul cancelariilor străine, lumea n-a
rămas pe loc şi a ajuns să-l înţeleagă şi să-şi dea seama că face jocuri
neprielnice pentru ţară. Iar de nu-şi dau seama pe de-a rândul ce vor să-nsemne
cuvintele lui, el, Slătineanu, jură pe sfânta cruce c-o să le tălmăcească cu
prisosinţă! Mai adăugase din prag: Să se uite bine în jur şi să vadă că e
dirijat în contra lumii româneşti, că străinii dictează şi pentru el… C-o să
aibă numai de suferit. Omul rabdă ce rabdă, dar când nu mai poate o dă pe-a
de-o ştie mai bine… Adică pe răzbunare.
Slujbaşii
l-au ascultat cu atenţie, unul chiar a notat pe hârtie tot ce-a zis el, dar
când a închis uşa, şi-a rămas în tindă câteva clipe să-şi pună pălăria şi să-şi
potrivească fularul, i-a auzit chicotind. Dar ce noroc că s-a întâmplat aşa!
Altfel, acum ar fi fost hrană peştilor, undeva în aval…
Derutat
şi necăjit cum era de afrontul primit de la nişte jurnalişti care ar fi putut
să-i fie colegi, domnul Slătineanu făcuse semn unei trăsuri şi se urcase ca
turmentat, uitând să-i spună vizitiului unde dorea să ajungă.
- La
Herculane, domne, ce dracu’! La Băi. La un amic de-al meu.
I s-a
plâns lui Kaluda de eşecul lui şi i-a povestit din fir a păr întâmplarea. Niki
a râs cu mare poftă.
-
Dragul meu, nu mă mir că s-au distrat pe socoteala ta. Te-ai purtat
copilăreşte. Trebuia să te sfătuieşti cu mine înainte de a te arunca în gura
lupului.
Încă o
cauză pierdută. Cum fusese şi cea a răscumpărării arhivei oraşului vechi,
vândută din neghiobie la licitaţie pe suma de 15 lei şi 50 de bani. Dar dacă…
Of, dar asta e pe ultimul plan faţă de ce simţea el că se-ntâmplă cu lumea
veche românească!
Primise
de la amicul său Kaluda jurnalele străine şi se-nfricoşase că cei din guvernul
român erau manipulaţi dinafară. Îi era clară dorinţa lui Take Ionescu şi a
tachiştilor săi de a ajunge la putere. A liberalilor agresivi. Kaluda îi
traducea cuvânt cu cuvânt ceea ce credea el că e mai de seamă în comentariile
ziariştilor adepţi ai „A.E.I.O.U.”, de la „Neue Freie Presse” din Viena.
Dar
se-ncumetaseră să facă şi nişte consideraţii asupra stării din ţară. Kaluda era
un bun privitor şi calitatea lui nemţească, sau ce-o fi fost, de a rezuma, îl
făcuse şi pe domnul Slătineanu să înţeleagă pe deplin cum sta de fapt problema.
-
Dragul meu amic fără minte, ţăranul cu boierul se ceartă, unul munceşte
pământul până cade-n brânci, cestălalt se face că-l plăteşte, dar,
vrând-nevrând, între ei există o „atracţiune” reciprocă. De-o pildă, cu
muncitorii din ateliere şi făbricuţe e altă treabă: nu mai vor să intre-n tură,
alţii le iau locul, pe când la coarnele plugului, la cormană, cine vine, amic
al meu fără cap? Unul e păcătos, rău, iute la mânie, suficient sieşi, celălalt
e ignorant, analfabet, murdar, şi se ploconeşte prea mult, dar nu se gândesc la
divorţ, c-au ajuns bătrâni, şi unul şi altul…
- Dragă
Niki, vrei să spui că nu e nimic de făcut pentru naţiunea asta?
- Pe
dracu’! Eu vorbesc de ţăran şi tu-l asimilezi cu naţiunea. E doar o pătură
socială, dragul meu. Eu îţi fac un simplu studiu de caz. Sigur că totul se va
schimba cât de curând, dar pământul tot ţăran va cere. Aici e de fapt
nedespărţirea de care-ţi vorbeam. E un nonsens, înţelegi? El e forţa motrice,
ţăranul, cu sau fără pământ… Că mai vine altceva peste, asta e deja progres…
Relaţia ţăranului cu pământul e una atât de directă că între ei nu se poate
pune alt semn decât acela de apartenenţă…
- Şi atunci
de ce să nu aibă pământul lui?!
- E
corect, dar cineva trebuie să renunţe la el: bisericile la ce mai au, statul la
ce-i prisoseşte şi… boierii! Am cunoscut un călugăr care avea ceva stare
înainte de confiscarea averilor mănăstireşti de către Vodă şi după aia, dacă nu
i-ar fi dat un loc de casă la marginea unei aşezări, ar fi fost nevoit să
cerşească…
- Tata
mi-a lăsat ceva pământ, dar sunt alţii care n-au nici brazdă…
- Aici
e baiul mare. Moşnenii l-au avut, dar de nevoie, ori din patimă, unii l-au
înstrăinat. Cei împroprietăriţi după Independenţă… Fă o statistică şi vezi câţi
îl mai au. Sau dacă li s-a dat titlul de proprietate pe el. Ori dacă-l mai au,
au cu ce să-l muncească, cu ce să-l însămânţeze?!
- Şi ce
e de făcut, dragă Niki?
- Să se
lupte pentru el…
- Cu
braţele goale, când statul are armata?!… Şi tu eşti naiv, amice al meu Niki…
- Uite
aici, citeşte în revista asta.
-
Citeşte tu, că nu prea văd…
-
Aniversarea lui Vodă, cu ritm anarhic, ca şi inspiraţia poetului, de George
Ranetti… Nu-mi pare român, dar ce mai contează!
Cerut-ai
Camerei să-ţi dea trei milioane
Pentru
comedia ce faci la Filaret;
Ţi le
va da, şi-o să-ţi mai dea încă, cucoane,
Ţăranii
noştri-s proşti, dar au bani berechet.
E
drept, ţăranii, după munca lor de câine,
Cu vitele
de-a valma stau într-un bordei,
Dar vor
fi fericiţi când vor admira mâine
Ce-o să
clădească arhitectul Berendey.
Ţăranii
n-au porumb să-şi facă mămăligă,
Stomacul
lor, ca Teatrul Naţional, e gol,
Dar ce
mai înseamnă în plus înc-o verigă
La
lanţul ce-i leagă de-al patriei lor sol?
Plătească,
deci, ţăranii!… Doctorul Istrate
Va
atârna pe pieptu-i înc-o tinichea
Şi s-o
duce vestea pe plaiuri depărtate,
Că
vodă-şi serbează aniversarea sa!
-
Curajos poetul. Nu l-au închis?
- Nu ştiu. Ce ştiu e că are dreptate. Că ăstora nu le pasă de noi şi mai ales de ţărani. Anul trecut mă aflam în Bucureşti în 10 mai. Ce fast, domnul meu, ce fast! Alaiul a pornit cu procesiunea echipajelor în care se aflau reprezentanţii naţiunii. Am vrut să intru mai în faţă la paradă. Cum să nu! Arma-n piept. A gardistului. Parada asta mi-a dat de gândit. E ca o sfidare a sărăciei. Luxul, rai pe pământ, filfizonii de curte, damele în rochii de faille, cu pălăriile aduse de la Paris… Guvernul, tot în păr. Până am ajuns la Hanul lui Manuc, mi-a tot răsunat în auz tropotul cailor din paradă. M-am luat cu nişte vinaţuri, cu lăutarii care-mi cântau la ureche şi-am uitat de rege şi de ţărani… Nu e cauza mea, Slătinene! Nici a ta. Sau a ta, ca român, poate fi. Ca fiu de ţăran. Ca unul ce simţeşti la suferinţa umană, până la urmă. Ştii ce cred eu: armata aia care se încolonase şi tropotea în ritmul tobelor, e la fel de ascultătoare şi dacă e vorba să sloboadă foc şi-n ţărani! Ascultă-mă pe mine! Mai vorbim noi de asta!
*
Domnul
Slătineanu îşi adusese aminte că, la un drum către Braşov, tot cu Niki, unde
acesta avea un proces de succesiune, trecuseră prin orăşele şi sate sărace. De
la feeria din Bucureşti, contrastul era atât de izbitor că i s-a făcut frică de
întunericul negru în care zăceau adâncite în ele însele bordeiele. I-a făcut
rău, cu o stare de greaţă profundă, trecerea aceea bruscă. Toată deşertăciunea
lumii şi a vieţii se adunase în noaptea aceea. Şi-a dat seama că dintr-un popor
cuminte şi ascultător nişte conducători hrăpăreţi îl transformă într-un popor
cu mulţi bolnavi şi nebuni. Bolnavi de pelagră. Şi mai şi susţineau unii că
pelagra n-ar fi din pricina mămăligii din porumb stricat, ci a unui organism
viu… Asta publica domnul P. Cazacu într-un studiu de-al său! Brava lui! Nici nu
se putea mai bine combate boala asta cu mortalitate destul de mare.
- Ce mă
miră pe mine e altceva: dacă porumbul ajunge să se strice, înseamnă că e din
belşug şi că numai din răutatea unora nu e în mămăliga ţăranului. Nu gândesc
corect?! întrebase domnul Slătineanu.
- Ba
da. Numai că nu ştiu ce răspuns să-ţi dau. Sau nu o fi unul mulţumitor. Dragul
meu, nişte bătrâni militari, care nu se mai ţin bine în şa, cu monoclurile lor
parcă înfipte-n lumina ochiului, conduc ţara. Ei defilează clătinându-se numai
să-i facă regelui pe plac. Lahovari, Hălcoianu. Hübsch, Candiano… generalul
Berendei… Uite, am scris un articol, dar nu ştiu dacă să-l public sau nu. Şi mă
mai gândesc dacă va vroi careva să-i facă loc prin vreun jurnal. Am nume
străin. Ar putea interpreta că am un anume interes. Citeşte-l şi spune-mi ce
crezi. Măcar să am şi eu un cititor…
Domnul
Slătineanu se îndârjise să descifreze cârligele lui Kaluda. Reţinuse că era
vorba de armata desculţă, goală şi flămândă, că podul de peste Dunăre, cu o
singură cale, şi din acest motiv nu era de nicio treabă în caz de mobilizare,
că degeaba defilaseră şi împăratul şi regele pe-acolo că tot o investiţie
netrebuitoare făcuseră. Comerțul nu se făcea trecându-se numai cu piciorul
dintr-un stat în altul. România avea abundenţă de biserici şi catedrale,
administraţia şi justiţia erau venale, ţăranii erau delăsători şi nepricepuţi
şi voia lui Dumnezeu e hotărâtoare şi că, dacă el vrea, recolta se face şi-n
ţărâna drumului… Ce-l intrigase pe domnul Slătineanu, dar se ferise să i-o
spună, era fraza de încheiere prin care Kaluda aproape striga, dar nu avea el
dreptul acesta: ,,Sper că ori nu voi mai fi pe aici, ori voi fi mort, spre a nu
vedea Moldova rusească şi Muntenia nemţească”. Era o frază copiată, aşa
considera-se învăţătorul, dar suna bine ca final al articolului. Nu mai putea
Kaluda, la urma urmei, de cine avea să fie condusă România viitoare!
- Spune
Iorga, domnule şi prieten al meu, că avem nevoie, mai mult de cât de orice, de
liniştire în ţara asta, dar nu de astâmpărarea aceea cu braţele încrucişate, ci
de liniştirea omului care munceşte cu socoteală dar şi cu folos… Şi pentru sunt
necesare legi straşnice, de la care să nu se abată nici legiuitorul, nimeni!
Căci după Legile Caragea şi Calimah, şi mai devreme după Ipsilante, urmase
Regulamentul organic, multe legi au dispărut, au urmat altele noi, dar puţine
s-au consolidat. Asta e: n-au prins la spiritul locului, cu altele ne-am
deprins repede şi-au căzut în desuetitudine, în spectacole schimbătoare,
tragice, dramatice şi mai mereu comice.
Intrase fata gazdei şi domnul Slătineanu nu mai fusese nevoit să comenteze articolul, sau ce înţelesese el din ocheţii îmbârligaţi ai literelor lui Kaluda. Lumea se mişca, asta era clar. Şi avea răbufniri de uragan. La Barcelona se descoperiseră din nou bombe puse de anarhişti, iar la Balş un preot scotea revista ,,Vorbe Bune”, dar autorităţile consideraseră că acesta folosea foaia să agite ţăranii şi-l arestaseră.
*
Porni pe strada boierească. În bombeul cizmelor, obosit şi tulburat cum era, luă toate pietre din pavaj. Umbla ca beat. Era omul care ar fi putut salva, cu încă câţiva ca el, mutarea definitivă a oraşului. Trecuse atâta amar de ani şi el încă nu renunţase pe de-a-ntregul la ideea de a se întoarce lumea în matcă. Şi matca era aici. Chiar dacă mereu bântuită de secetă sau potopuri, mereu călcată de duşmani, tot aici era mai bine. Pâinea avea alt gust, apa din izvor la fel. Până şi lutul din oale avea altă culoare… Se şi gândise la un fel de reabilitare a aşezării: la o staţie pentru aducere a gazului, a sării, chiar şi în vechiul fel de schimb, în natură. Gaz şi sare pe găini, pe ouă, pe gâşte, pentru pene… şi astea trecute mai departe cu un mic adaus… Poate cu Gheorghe, că îi recunoştea şi un mare merit acestuia, acela de a fi ascultător când era miglişit cu vorbe plăcute, de laudă, dar numai când s-o strânge după drumuri, să tocmească un găzar care să vină măcar de câteva ori pe an, ca să aibă sătenii ce pune-n lămpi şi-n felinare. Despre sare, e îndestul să aducă vreo două-trei care, o dată pe an, cât să-şi ia omul un sac pentru nevoia gospodăriei şi câţiva drobi pentru vite.
*
La
moaşa Galbinu era lumină. Mică, dar pâlpâia, cumva cu frică de firişorul de
vânt care se strecura, dinspre apă, prin ochiul de geam spart şi cârpit cu o
hârtie cu găurele pentru goangele de mătase.
Domnul
Slătineanu bătu cu sfiala care-l făcea să fie altfel decât alţi oameni.
-
Cine-i?
- Om
bun, ţaţă Galbinu.
-
Dumneata eşti, domvăstor? Intră, că la mine e deşchis ca la porţile de dincolo.
- La
rai sau la iad? glumi domnul Slătineanu.
- La
iad. Acoló e liber, la rai e pază… Da ce zor, nevoie te adusă noaptea la mine?
Că nu venişi mata de dragu’ unei babe ştirbe… Copiii n-am să-ţ dau la şcoală…
- Ei,
uite că venii c-o socoteală. Ţaţă Galbinu… ţi-o spun pe-a bună, poate nu se
cade… dar, vezi, mai facem şi de-ale nefăcute… uite care-i problema, mă
interesează ce s-a întâmplat cu fata de la coana Marta. Că ştiu că a fost la
mata…
- Ce
fată? Nu ştiu nimic! spuse ea speriată. Ce am eu cu fetele oamenilor?
- Ei,
hai, fii cuminte! Nu venii să-ţi fac rău! Vreau să te ajut, nu te feri de mine.
-
Pedeapsa lu’ Dumnezău… Măi bine nu-i deşchideam uşa. Să-ţi spun pe-a bună, e că
nu prea ştiu ce-o fi cu ea. Mi-e cam frică. De două nopţi nu dorm. Am în minte
temerea asta, că dacă moare….
- Dar
i-ai făcut ceva?
- Eu
ştiu? Am înţăpat-o un piculeţ, da’ nu cred să piardă. Mă omoară Gheorghe!
Doamne, nu mă lăsa! De dă Dumnezeu o să se-ndrăvenească, poate n-o să lepede, o
să-i crească burta şi-o să puieze în casa coniţii Marta. Nu i-am luat nici
bani, crede-mă.
- Coana
Marta e speriată…
- Că nu
mai poţi mata de grija cocoanii! Ea cred că te trimeasă, aşa-i? Să ştii că nici
ea nu-i mai brează… şi pe ea…
- De
fată mi-e mie milă!
- Cre’
că… Mila bărbatului…
-
Dac-aş duce-o la doctor?! C-o căruţă, cu ceva… N-o vatăm mai rău? Ce zici?
- Mai
rău decât îi e… Du-o de tot! Scap-o din gherile lor, c-o omoară.
- Bine,
ţaţă Galbinu, dar rămâne între noi toată tărăşenia asta.
Fragment din romanul ”Duhul fluviului”