Mărturiile Preotului Simon Jubani – Prima slujbă religioasă în Albania, după 23 de ani de ani de ateism impus

Spre sfârşitul secolului trecut s-a tipărit în Italia, în limba albaneză, cartea „Închisorile mele” (Burgjet e mia) a preotului misionar catolic Simon Jubani. Spirit liber şi dedicat trup şi suflet credinţei, Jubani a trecut prin iadul totalitarist păstrându-şi intacte integritatea spirituală, dreptul de a se exprima liber şi crezul, cum rar s-a întâmplat. Memoriile sale descriu calvarul trăit de el și de alți clerici în decursul a unui sfert de veac. Jubani este martorul suferinţelor unui întreg popor, dar şi purtătorul de cuvânt al elitelor albaneze distruse fără milă de regimul lui E. Hoxha. Cititorii avizaţi cred că niciodată mai înainte în literatura albaneză nu s-a revărsat o asemenea cantitate de informaţie, transmisă cu un talent la care ar fi visat şi scriitori deja celebri. Pr. Simon Jubani a fost ales să ţină şi prima slujbă religioasă după 23 de ani de ateism impus. În luna noiembrie 1990, într-un cimitir din Shkodra – oraş cu tradiţii culturale bogate – mii de oameni, din toate confesiunile, s-au adunat, spontan, călăuziţi de Duhul Sfânt, şi au trăit revenirea lui Dumnezeu pe pământ albanez. Un miracol al lui Dumnezeu, spune Părintele – şi aşa a fost. Iată câteva fragmente din atmosfera şi predica ţinută în acea zi de preotul martir-în-viaţă Dom Simon Iubani.

Dom Simon Jubani: Închisorile mele (Burgjet e mia)

Pater Simon Jubani (1927-2011) este unul dintre marii disidenţi necunoscuţi ai dictaturii albaneze. Arestat în anul 1963, suportă 26 de ani de închisoare grea. Este cel care la 4 şi 11 noiembrie 1990 – la Cimitirul din Rrmaj din Shkodra – a condus prima slujbă religioasă publică din Albania, după 23 de ani de la interzicerea oricărei expresii a credinţei. Pentru acest act de mare curaj şi care a unit albanezii din toate confesiunile, Universitatea ameriocană din San Francsico i-a conferit lui Simon Jubani titlul de "Doctor Honoris Causa" în ştiinţe umane, cu motivaţia "Protagonist al unei noi epoci în Albania".

La vârsta de 16 ani – povesteşte Pater Simon Jubani în autobriografia sa – chemat de Dumnezeu, am intrat în Şcoala Apostolică pentru a deveni jezuit. În martie 1946, când comuniştii albanezi, de teama unei răsturnări a puterii, au interzis, sechestrat şi distrus toate şcolole catolice tradiţionale, în care a învăţat să scrie şi să citească întreaga naţiune, a trebuit să-mi schimb loc şi bancă. M-am aşezat, fără să vreau, în banca Liceului de Stat. Mai târziu am fost transferat la Tirana, unde am urmat un curs de radio-roentgen. După ce am lucrat puţin la spitalul militar al capitalei, m-au mobilizat în armată. Mie care îmi doream atât de mult să devin jezuit, misionar, predicator al păcii evanghelice, mi-a trebuit să îmbrac uniforma verde, să iau arma ucigaşă şi să pornesc spre graniţa de sud. După trei ani de chinuri în armată – care rămân la fel de grei ca anii din închisoare – m-am întors la Shkodra. (…)  În toamna 1957-1958 am primit ordinile slujirii şi am plecat la Mirdita pentru a ţine vie şi în picioare credinţa şi bisericile decimate de ateism. Fiind mereu oaie neagră, m-am dedicat apostoliei deschise, căci nu mi-a plăcut niciodată să joc în culise. Dar ceea ce-mi plăcea mie, nu le plăcea comuniştilor, care m-au încătuşat şi m-au obligat să parcurg un drum lung şi anevoios (…) Acest drum aveam să-l parcurg timp de 26 de ani, lăsând peste tot urme de sânge. Mereu militant activ, faţă în faţă cu spionii din Burrel^[1], am fost eliberat la 13 aprilie 1989 împreună cu alţi clerici, graţie Perestroicăi, încărcând Comitetul Central cu încă 14 ani de puşcărie… M-am întors iarăşi viu. (…) Vechea mea casă a devenit imediat biserică, la fel cum deveniseră şi casele celorlalţi 27 de preoţi rataţi de sabia mereu ascuţită a lui Enver… La 11 noiembrie… la capela din Rrmaj… în plină teroare comunistă, când se ştia şi nu se ştia ce se întâmplă, dar mai ales, ce se poate întâmpla, am ţinut a doua Slujbă publică, după cea din 4 noiembrie, de data aceasta cu o cuvântare bine pregătită, programatică, ce spulbera tăcerea de 23 de ani a catacombelor…  Sunt primul albanez chemat în audienţă de Papa Ioan Paul II, primul cleric fără nici un grad, care este invitat de două ori la administraţia americană de la Washington, o dată de parlamentul rus, de mai multe ori în Franţa, Italia, Belgia, Germania, Spania, Israel, Turcia… Mi-a plăcut mereu misionarismul periculos, acolo unde ateismul a aruncat mai multe seminţe ale răului şi unde, drept urmare, a răsărit sălbăticia, mânia, ignoranţa, crima… Fac parte din partidul săracilor, al celor masacraţi, al victimelor de ieri şi de azi… Am absolvit universitatea închisorii comuniste, unde am învăţat ceea ce vroiau să uit când m-au gonit de la jezuiţi. Am învăţat, aşadar, să vorbesc şi să scriu în latină, greacă, italiană, franceză, engleză^[2].

Carte Închisorile mele este, fără îndoială, una dintre cele mai vii şi cutremurătoare mărturii scrise vreodată în spaţiile concentraţionare. Au trecut 14 ani de la momentul apariţiei, dar ea este interzisă tacit şi circulă sub mână, ca în vremurile pe care le descrie şi le descifrează. Redăm pentru cititorii noştri un fragment din capitolul Torturile.