Spre sfârşitul secolului trecut s-a tipărit în
Italia, în limba albaneză, cartea „Închisorile mele” (Burgjet e mia) a
preotului misionar catolic Simon Jubani. Spirit liber şi dedicat trup şi suflet
credinţei, Jubani a trecut prin iadul totalitarist păstrându-şi intacte
integritatea spirituală, dreptul de a se exprima liber şi crezul, cum rar s-a
întâmplat. Memoriile sale descriu calvarul trăit de el și de alți clerici în
decursul a unui sfert de veac. Jubani este martorul suferinţelor unui întreg
popor, dar şi purtătorul de cuvânt al elitelor albaneze distruse fără milă de
regimul lui E. Hoxha. Cititorii avizaţi cred că niciodată mai înainte în
literatura albaneză nu s-a revărsat o asemenea cantitate de informaţie,
transmisă cu un talent la care ar fi visat şi scriitori deja celebri. Pr. Simon
Jubani a fost ales să ţină şi prima slujbă religioasă după 23 de ani de ateism
impus. În luna noiembrie 1990, într-un cimitir din Shkodra – oraş cu tradiţii
culturale bogate – mii de oameni, din toate confesiunile, s-au adunat, spontan,
călăuziţi de Duhul Sfânt, şi au trăit revenirea lui Dumnezeu pe pământ albanez.
Un miracol al lui Dumnezeu, spune Părintele – şi aşa a fost. Iată câteva
fragmente din atmosfera şi predica ţinută în acea zi de preotul martir-în-viaţă
Dom Simon Iubani.
”Era în noiembrie, luna celor
morţi. Vechile morminte catolice erau profanata în continuare. Dincolo de
tombele sfărâmate, se puteau vedea scheletele. În ziua mare, oamenii intrau şi
ieşeau din mormintele unde odinioară făcea vizite doar moartea. Credeau că sunt
mine de aur. (…) Biografiile celor morţi erau studiate cu aceeaşi grijă cu care
Partidul cerceta cândva biografiile celor vii. (…) La 4 noiembrie 1990, la ora
9 dimineaţa, vine la mine acasă şoferul ambulanţei, Mark Murana (Tomba – alb. n.
trad.). Straniu chiar şi numele său de familie, făcut parcă special pentru acea
zi. Mi-a spus că unii oameni, adunaţi la cimitir pentru a curăţa mormintele
celor dragi, vroiau să aibă o slujbă, iar eu eram slujitorul ce locuiam cel mai
aproape. Iar eu, care abia aştept să mă implic în aventuri sfinte, sperând că
nu-mi va interzice nimeni să acţionez, mi-am pregătit rapid geamantanul cu
toate uneltele necesare Slujbei. Şi de data asta Dumnezeu alesese pentru o
lucrare atât de mare pe muritorul cel mai smerit şi lipsit de merite. Fireşte,
frica s-a născut înaintea vitejiei. De aceea, puţinul popor adunat la cimitir
doar m-a salutat cu capul, fără să-mi adreseze vreo vorbă, continuându-și treaba
prin morminte. Astfel, în caz de pericol, puteau spune nu doar că nu mă
chemaseră, ci şi că nici nu mă văzuseră intrând în cimitir. M-am dus la locul
unde altădată fusese altarul, exact unde se punea sicriul celui decedat. Era un
puternic moment de meditaţie. Era cel dintâi altar ce se înălţa în Albania după
marea distrugere: se înălţa peste rugăciunile poporului şi ale sufletelor
aflate în purgatorii, peste lacrimile celor osândiţi şi peste sudoarea celor
nerăsplătiţi, peste sângele martirilor şi peste suferinţele indescriptibile ale
celor dispăruţi şi ale celor rămaşi în viaţă spre propria nefericire. Lângă
acel altar extraordinar am făcut pregătirile pentru Jertfa Euharistică, fără a
mă gândi la altceva în afara a ce aveam să înfăptuiesc. Altarul acela se afla
într-o capelă arsă şi profanată din Shkodra cea martirizată, aflată în Albania
sângerată, încercuite de sârmă ghimpată, în Europa ce nu avea să-i mai permită
clanului de la Tirana să facă ce vrea. Totuşi, eram faţă-n faţă cu antihrist!
Am început cu o scurtă introducere, chemând oamenii să se roage pentru
sufletele ce treceau încă prin Purgatoriu, cerându-le ajutorul, ca să pot
finaliza cu succes această bătălie cu antihrist, şi am început slujba în
latină, citind dintr-o cărticică ce scăpase după nenumăratele controale şi
confiscări. Încetul cu încetul, turma dimprejurul altarului s-a mărit, căci la
cimitir continuau să ajungă alţi îngrijitori de morminte ale oamenilor dragi,
doar era o lună semnificativă pentru toţi. Bineînţeles, erau mai multe femei şi
copii. Bărbaţii se temeau să nu-şi piardă serviciul şi, implicit, pâinea cea de
toate zilele. Dar am văzut şi bărbaţi în jurul acelui altar, unde se ţinea
Sfânta Slujbă, după 23 de ani de tăcere. Vestea avea să facă înconjurul lumii
imediat! Cea dintâi slujbă, în măreţia ei, a rămas o faptă izolată în mintea şi
inimile tuturor celor ce au avut norocul să se întâlnească primii cu
Hristos-Cel-întors pe pământurile noastre. În primul rând, pentru că ştiau prea
bine că Hristos nu se schimbă şi nu trădează; în al doilea rând, fiindcă n-a
mai fost un alt eveniment care să trezească atâtea speranţe, şi, în al treilea
rând, fiindcă oamenilor nu le-a mai rămas vreun alt vis, decât să aştepte ziua
fericită când vor părăsi Albania pentru totdeauna, nu ca să muncească precum
sclavii în lumea care i-a dezamăgit mai rău decât comuniştii, ci pentru a se
bucura de adevărata libertate, eliberaţi de greutatea creierului lor extrem de
tulburat şi care mai greu se poate limpezi în această viaţă. Această Slujbă a
fost preludiul acelei Missa Solemnis din 11 noiembrie, unde am ţinut omilia
dedicată marii speranţe. Printre altele, am insistat să afirm atunci că
libertatea, în concepţiunea filosofică a cuvântului, este progresul treptat al
conştiinţei şi al culturii umane. Această libertate şi aceste drepturi ni se dau
astăzi în mod gradual şi pe cale pașnică. Aceasta este tipică popoarelor
civilizate. Trebuie să înfruntăm ispita şi să nu folosim violenţa, nici
brutalitatea. Violenţa şi brutalitatea n-au rezolvat niciodată problemele
naţionale şi nici pe cele de familie„.
Prezentare și traducere: A.-Ch.Kuciuk ©