Rexhep Shahu: Poezi/i

Poet și publicist albanez născut în 1960 între Drina Albă și Drina Neagră din Albania, de o insolită putere a versului, autor al volumelor “Muntele Lunii” (Mali i Hënës), “Malul jindului” (Bregu i Brengës), ”Stejar singur pe câmp” (Lis i vetëm në fushë), ”Orașul rugăciunilor” (Qyteti i Lutjeve),  “Bllaca” monografie, “Misiune pentru Pace” (Misioni për Paqen), “Martie al Minelor” (Marsi i Minave) publicistică, redactor-șef al prestigioasei reviste literare Illz. ”Un munte de dureri strălucite, trecute prin argintul lunii, de unde nu se dezlipesc negurile, nu încetinesc ploile și rar, prea rar, poate într-un colț de vis, se ivește soarele. La ce i-ar folosi această noapte înoptată lumii? Oare vom ajunge la limanul visat, unde cel puțin în noi înșine să fim noi înșine? ”Stejar singur pe câmp” al lui Rexhep Shahu concentrează izvoare poetice cristaline, dar ele curg rar, în ediții puține, și uneori fac să nu simți miracolul din prima înghițitură. Rostite sub voce, poate spre a nu simți niciodată ochiul aspru al luminii, în ele se simte tristețea ca un pelin. Imaginile apocaliptice, contemplate cu un calm admirabil, pot fi văzute doar prin poezie”. (Izet Duraku, scriitor și critic literar) 

Mă fac seară

(Po bëhem mbrëmje)

 

Încetul cu încetul

Mă fac seară

Nu mai am ochi

Ci doi munți de ceață

Înăuntrul ochilor doi călăreți fără cai se tărâsc

Și un soare stins, mort de nu se știe când.

 

Încetul cu încetul mă fac plecare

Nu mai am picioare

Ci doi cerbi de singurătate.

În coarne de cerbi s-a-ncurcat pădurea

Nu știu de unde se poate ieși.

 

Încetul cu încetul mă fac durere

Nu mai am mâini

Ci două lebede de dor.

Pe aripile lor voi purta cerul

Și lumea ce nu-i decât de aer.

Rexhep Shahu: Dy fjalë për librin ”Një mijë vjet Ajkunë”

Janë të tepërta këto dy fjalë përcjellëse, për librin “Njëmijë vjet Ajkunë” të autores Elida Rusta, botuar nga Shtëpia Botuese “Klubi i Poezisë”, Tiranë, por le të rrinë si modë a si traditë edhe për këtë libër 

Poezia e këtij libri nuk merr asnjë ngjyrë e nuancë nga këto fjalë, aq sa mund t’i jap unë me sytë e mi ndonjë ngjyrë shtesë ylberit.

Por ndihem i nderuar që shkruaj këtë përcjellje se ngjaj si lajmës që trokas në derën tuaj dhe lajmëroj se po vjen një poete e re, një zonjë, që boton vonë duke mos humbë asgjë, që e ka latue për kohë të gjatë vargun, ia ka terë ujin dhe na zgjon e na kujton se sa shumë kena vdekë përditë e përvjet e na hiç nuk e dimë. Na thotë që të harrojmë, e në jetë të mbajmë kujtimet. Na kujton pa mëshirë, pa dhimbje, e cila tashmë mallin e ka bërë gur, se na jena një grumbull me zhgënjime, me andrra të preme përgjysmë, me ndjenja të fikuna, me gjysmë përshëndetje të belbëzume me za të voktë e të qorruem mëngjeseve. Kjo poete vjen dorë për dore me Migjenin.

Elida Rusta dhe libri saj “Njëmijë vjet Ajkunë” besoj do të jetë befasi e këndshme.