Poet și publicist albanez născut în 1960 între Drina Albă și Drina Neagră din Albania, de o insolită putere a versului, autor al volumelor “Muntele Lunii” (Mali i Hënës), “Malul jindului” (Bregu i Brengës), ”Stejar singur pe câmp” (Lis i vetëm në fushë), ”Orașul rugăciunilor” (Qyteti i Lutjeve), “Bllaca” monografie, “Misiune pentru Pace” (Misioni për Paqen), “Martie al Minelor” (Marsi i Minave) publicistică, redactor-șef al prestigioasei reviste literare Illz. ”Un munte de dureri strălucite, trecute prin argintul lunii, de unde nu se dezlipesc negurile, nu încetinesc ploile și rar, prea rar, poate într-un colț de vis, se ivește soarele. La ce i-ar folosi această noapte înoptată lumii? Oare vom ajunge la limanul visat, unde cel puțin în noi înșine să fim noi înșine? ”Stejar singur pe câmp” al lui Rexhep Shahu concentrează izvoare poetice cristaline, dar ele curg rar, în ediții puține, și uneori fac să nu simți miracolul din prima înghițitură. Rostite sub voce, poate spre a nu simți niciodată ochiul aspru al luminii, în ele se simte tristețea ca un pelin. Imaginile apocaliptice, contemplate cu un calm admirabil, pot fi văzute doar prin poezie”. (Izet Duraku, scriitor și critic literar)
Mă fac seară
(Po
bëhem mbrëmje)
Încetul
cu încetul
Mă
fac seară
Nu
mai am ochi
Ci
doi munți de ceață
Înăuntrul
ochilor doi călăreți fără cai se tărâsc
Și
un soare stins, mort de nu se știe când.
Încetul
cu încetul mă fac plecare
Nu
mai am picioare
Ci
doi cerbi de singurătate.
În
coarne de cerbi s-a-ncurcat pădurea
Nu
știu de unde se poate ieși.
Încetul cu încetul mă fac durere
Nu mai am mâini
Ci două lebede de dor.
Pe aripile lor voi purta cerul
Și lumea ce nu-i decât de aer.
Încotro să merg
(Nga
të shkoj)
Pe tine te-ntreb, încotro s-o iau
În această răscruce-nfricoșată, spune-mi încotro
Ziua picură sânge-n fața ochilor mei
Pe drum – matrapazii*
Mamele-și trag de păr
Le dezbracă, le tărâsc prin târguri.
Bezna ucide pe la spate în partea cealaltă.
În dreapta trebuie să mă calc, fiind în agonie
În stânga sunt ucise vise și femei
Pe tine nu te văd nicăieri!
Spune-mi încotro s-o iau din această
Răscruce-nfricoșată
Sau ia crucea din răscruce și pune-mi-o pe piept
S-o vadă cei ce vin
Și să știe încotro s-o apuce.
* Potrivit marelui
lingvist Eqerem Çabejt, cuvântul matrapaz
provine din expresia persană mander baze:
cel care-și vinde mama.
Sinea-mi nebună-mi spune
(Vetja
ime e çmendur më thotë)
Sinele meu nebun îmi spune
Nu mă mai urmări-n zadar, lasă-mă să gust
libertatea lipsită
Preț de o viață m-ai sufocat. Lasă-mă, căci
Voi face toate lucrurile ce ai vrut să le faci și nu le-ai făcut
Voi sparge cătușile falsei morale ce te-au ținut legat
Te voi învăța să râzi fără teamă, să fluieri cât vrei
Să-ți verși râsul glumeț pe bulevard
Să spui mereu adevărul, fie ce o fi
Să nu rămâi ca șarpele sub piatră
Să nu minți nici în fața morții, să mori frumos
Să nu rămâi robul nimănui, nici al propriilor urâțenii
Să-i spui nerecunoștinței: piei, nenorocito
Piei de la mine, holeră a omenirii. Pe numele real
Să-i numești pe toți alifiații, hoții și nemernicii
Să roșească-n fața ta. Nici Președintele nu vine din Marte
Ca să-ți strivească umerii; deputatul, ministrul
Nu sunt sfinți
Adu-le aminte de praz de câte ori uită![1]
Sinele meu nebun îmi spune
Lumea nu-i a fugarilor, ci a celor ce rămân și se-mpacă
Cu violența, și iubesc fără frică, răsar și-n mijlocul iernii
Taie-i nasul îngâmfării securiștilor ce pasc
Turma colaboratorilor lor săraci
Ca să mențină spaima încă două generații
Spaima și toate bogățiile țării
Furate după căderea dictaturii.
Lasă-i goi pe snobii rușinați de propriile mame
Și le duc să moară prin aziluri
Și iubesc mai mult câinii decât pe orfani
Aruncă-n aer amintirea Faraonului și a piramidei sale
În mijlocul orașului, să se scurgă răul să se stingă speranța spioană a
mormântului din temelii.
Obligă media să nu se culce cu mizeriile Biroului Politic, ci să deplângă
rezistența care lingea oasele
Aruncate de călăi în apele negre
Și mânca păduchi să nu moară!
Scoate-i la maidan violent pe Violatori
Să se-nchine la monumentul lui Zef Pllumi[2]
Pe toți hoții – șobolani de birouri zidește-i cu rahat
Fă-i statui de rahat în mijlocul pieții
Până se vor convinge că nu-i incapabil
Cel ce muncește
onest în birourile statului.
Sunt liber să mor
(Jam i lirë të vdes)
Fără nicio statuie a iubirii
Orașul meu
Se micșorează zilnic.
Amantele drumurilor
Nu mai pozează doar pentru pictori și sculptori
Libertățile nu mai au limite.
În orașul meu ești liber să devii pasăre
Să pieri fără a te mai întoarce pe pământ
În cer să zbori.
În orașul meu s-au înmulțit libertățile
Deja sunt liber
să mor.
Unde să ne coborâm ancora
(Ku
ta lëshojmë spirancën)
Unde să ne coborâm
ancora navei, inimă
Pe această mare
mincinoasă
Unde să ne ducem prin
pământul pârjolit
Ce nu ne ține, căci ne
consideră de prisos
Prea vii și prea morți.
Unde să credem când
nimeni nu crede, unde Dumnezeu
nu-I recunoscut și unde
nimeni nu știe
Că-L are pe Domnul în
inimă
Unde nu se știe cine-i
rău și cine-i mai rău
Încotro să mergem când
soarele nu mai răsare
Ci doar apune și se duce
Unde copacii nici nu se
usucă, nici nu cresc
Unde florile nu-nfloresc și din toate părțile
Bate doar vântul înghețat.
Încotro să mergem în noaptea unde luna
Nu luminează niciodată
Unde nu vezi cărare sau
drum
Unde cerului i-au fost
mâncate sau stinse stelele.
Să coborâm, să mergem,
spui
Dar aici nu se merge cu
picioarele, inimă, ci cu mâinile
Aici nu-s cuvinte, ci
urlete
Aici toți scuipă soarele
Și scuipatul li
se-ntoarce pe obraz.
Aici nu poți trăi dacă
ești victimă
Aici călău trebuie să
fii doar călău
Aici nu plouă decât cu
piatră
Și nimeni nu mâncă
pâine, ci rahat.
Unde să mergem, inimă,
încotro
Cum să fugim de aici
unde nu-i decât lăcomie
Unde nimeni nu dă doi
bani pe suflet, pe om
Unde toți vor să-i
iubești și nimeni nu te iubește
Spune-mi ce să facem
Zi, deci, cum vom trăi?
[1] Face referire la expresia populară albaneză Zboară cu prazul în fund.
[2] Cunoscut călugăr franciscan albanez (1924-2007), autorul unei capodopere despre suferințele în temnițele comuniste (Trăiește spre a povesti).