Prezență discretă, pe măsura unui talent ieșit din comun, Ardiana
Salihu (născută la Priștina și stabilită la
Graz) scrie o proză neconvențională – în albaneză și germană – propunând o
combinație stranie între distopic și realitate imediată, sarcasm și duioșie învăluită,
amestecând într-un mod cât se poate de firesc, sau cel puțin greu de combătut,
paradigme și stiluri, calambururi și metafore insolite, trezind în imaginația
cititorului instruit sentimente și structuri pe care cotidianul încearcă să le
adoarmă.
Miercuri... tremur, mă freamăt... simt suflul adunat de-a lungul săptămânii, simt cum mi se umplu ochii și nu doar ochii. O neliniște incontrolabilă îmi acaparează toată ființa. Mă predau dulcelor închipuiri: în curând mi-o voi face din nou! M-am hotărât să mi-o fac o dată pe săptămână. De ce nu, mă amuză și mă copleșește puterea acestei închipuiri pe care multă vreme mi-o strânsesem undeva în mine ca pe un tabu sacru și, nu rareori o bănuisem a fi o tainică lăcomie, o activitate păstrată numai pentru curajoșii aleși. Accept că gândul de a ți-o face m-a zguduit sălbatic mai ales de la pandemie încoace. Nu-i de mirare: oamenii trebuie să se ocupe de ceva în aceste vremuri grele. Fie și cu chestiuni ce duc sau se transformă în fixații. Oriunde mă aflu și oriunde merg mă urmărește umbra acestui gând. De pildă, văd oameni și mă-ntreb: Oare și-o fi făcut-o? Sau: i-o fi făcut-o civena? Unde, când pentru ultima oară? (Și nu mă sfiesc, nici nu mă simt prost, cum mi se întâmplă, vorba vine, în acele clipe inexplicabile când urmăresc politicieni sau vedete prin media și nu mă pot concentra deloc în ceea ce spun, fiindcă tot timpul îmi imaginez făcându-și-o). Mă calmează poate oarecum și adevărul că în această perioadă ”facerea” a devenit un trend acceptat pretutindeni și se practică fără ezitare în moduri și țări diferite: să ți-o faci când alții te văd; să ți-o faci când alții așteaptă în spatele ușii, să ți-o facă cineva cu mâna lui și alții să privească, așteptând în fața sau în spatele ușii; ba chiar una dintre numeroasele teorii ale conspirației, răsărite masiv în astfel de vremuri, pretindea că în diferite companii sau instituții erau organizate orgii de tip făți-o / fă-i-o, unde cohorte de oameni, în răstimpuri programate cu grijă, într-un chin de admiratori sectanți, așteptau la coadă plini de speranță și răbdare. Altfel spus, multe se întâmplau și nimeni nu mai simțea că ar fi ceva neobișnuit să ți-o faci sau să i-o faci altuia în public. Dimpotrivă, fiecare se simțea cumva provocat, dar și împlinit în felul său.