Ukë Zenel Buçpapaj: Ochii Mei (Sytë E Mi)

  

Ukë Zenel Buçpapaj (n. 1958) este un binecunoscut și larg apreciat poet, traducător și profesor universitar albanez, autor a numeroase volume de poezii, traduceri mai ales din poezia anglofonă, eseuri, studii științifice.

 

1.

 

Ochii mei caută lumină dincolo de tezaurul beznei

Proprii, lumină spre a se elibera de prafuri

Toate scenele durerilor trecute, prezente, viitoare

Și, amestecându-le, descoperă runiele iubirii umane.

Iată unde-s, scârțâie sub gheață, respiră,

Se gândesc doar la frunzele lor căzute de-a lungul unei ierni nesfârșite.

 

2.

 

Ochii mei mulg spetele spre a vindeca rănile zilei

Care a răcit. Vorbesc limbi nemaiauzite,

Fără vocale orbite, indiferente față de bocetul sunetelor.

Dar cine mai vrea să știe? S-au pierdur dicționarele luminii, oasele cântecelor

Înecate se ascund în buzunarele unei furtuni bătrâne

Scoâțnd flăcări. Văd cum prin mucegai cuvintele și

În guri ne îndeasă inimile, fraze stropite cu picături de sânge.

Mariklena Niço: un buchet de ochi (mi-)am cumpărat (një tufë sysh bleva)

 

un buchet de ochi am cumpărat, fără să vreau, m-au convins în piață, m-au luat cu binețea și mi-au lăsat în mâini un buchet cu ochi, învelit cu o pânză albastră și panglică roșie

miroseau a mireasmă necunoscută

extraordinară, întru totul necunoscută

ochii stăteau deschiși pe jumătate, somnoroși, m-au făcut să mă grăbesc cu o neliniște pe care

niciodată n-o simțisem cumpărând flori

i-am pus în apă, s-au deschis cum au atins apa, venele cu frunze se deschideau pe rând cum descifrau lumina

răspândeau reflecții prin pereți, întâmplări adunate-n gropițe

stăm și privim acum, stăm și privim surprinși unii la alții

sunt florile viitorului, au spus în piață

le adunăm pentru cei cărora nu le sunt de folos, plătesc în plus pentru întâmplări extraordinare

promite-mi că nu ne vom lăsa niciodată de-ochi-ați

încât să ne pună un preț, orice preț ar fi

vino să facem dragoste, acoperă buchetul acela cu ochi

În română de A.-Ch. Kuciuk

* Titlul este al redacției

Fatos Arapi: Poeții se grăbesc mereu spre undeva (Poetët shpejtojnë përherë për diku)

Poeții se grăbesc mereu spre undeva
Să bea o cafea c-un prieten ce-i așteaptă
Și de mult a murit
Se grăbesc neștiind de ce
Spre somnul răvășit se grăbesc
Toamna încă nevenită, ei toamnă sunt
Singurătatea unde-i, sunt singurătate
Luminițe de tristețe le lucesc printre degete
Ca-un puf de licurici. Amintirile-și ceartă:
Ah, te vei uita, te vei uita și tu
Poeții mereu se grăbesc spre undeva
Se grăbesc în vis și nu știu de ce
O lacrimă de necaz – se grăbesc și spre ea
Mângâie nebuniile
Consolează tragediile
În cântece făr' de cântec, în drumuri făr' de drum
Din buzunarele roase le cade sinele
Ei caută omul care nu-i
Și se-nchină, două lumânări aprind:
Una pentru suflet, una pentru tine
Poeții se grăbesc să moară
Și nu știu unde.

* Fatos Arapi (1930-2018). Laureat al Cununii de Aur a Serilor de Poezie de la Struga (2008)

În română de A.-Ch. Kyçyku

 

Mariklena Niço: Poezi/i

***

 

Câteva locuri din memorie

le stinge suflarea.

Triumf al vântului

peste mușchi și stâncă.

 

 

În strigătul tăcerii

(Në britmë të heshtjes)

 

Scufundată-n aerul burnițat

Câteva drumuri zac nepornite cum le lași în urmă

Câteva dureri stau pe umăr ca o sabie a căinței

pentru o viețuire legată de gâtul unui destin fără voce.

 

Primește-mă, lumină, primește-mă!

Vin rugile profunde.

Rostogolim nopțile peste cap una după alta

aprinde-mi niște tăciuni stinși – dezmierdările!

Tremur, lumină, tremur ca tăciunile fără vatră.

 

Ființă leneșă, bolnavă de perfecțiune

timpul sădește-n văile coastelor spirale de tristeți

sfârșiturile găsesc un loc în care se-nvârt fără a se desăvârși

suflă-n oase ca în niște fluiere un bard al absurdului

Depășește-te!

Pe tăișul propriului cuțit te joacă!

 

Ascuțește-te,

taie-mă!

În mijlocul plămânului înecat în praf

în firul străveziu între act și angoasă

în esența ochiului, în strigătul tăcerii.

Zef Zorba: După înmormântare (Mbas varrimit)

Ploaia nu-ncetează astă seară.

Doi mici școlari

cu ochii mijiți citesc

pe stâlpul de la răscruce

anunțul mortuar încadrat în negru

”Aoleo...! Bătrânul acela...”

Duce mâneca sub nas

ăl' mai mare.

La margine de seară luna plină

lucește fără tupeu.

Câteva femei la izvor

trec sub balcon

și râsul care le bufnește

se zbat să și-l ascundă

printre eșarfe negre.

Ioan Es Pop: po të mos kisha qënë i detyruar të flisja (dacă n-aș fi fost obligat să vorbesc)

po të mos kisha qënë i detyruar të flisja
nuk do të kisha folur kurrë.
gjer mbusha gjashtë vjeç s’ma kërkuan
dhe qe mirë, se rrija në të folme
si nën një këmbanë prej gize përsosmërisht të mbyllur.

fshihja atje një shkencë
që, në moshën gjashtë vjeçare, më detyruan ta humb
e shihja ëngjëllin jo në gjumë, po përnjimend
në mes të ditës
kur realiteti është i pakundërshtueshëm.

nuk ua kam falur as faktin
që më çuan në shkollë
ku duhej të flisja
kurse më vonë: të rropatem t’u ngjaj
të tjerëve, që s’pushonin së foluri
dhe tundnin duar e këmbë
duke me turbulluar me jetën e tyre.

Rudian Zekthi:Treburi d’ale dragostei (Punë dashurie)

M-am trezit din somn, am spus:

cât îi iubești

nimeni nu te iubește.

E treabă de titani dragostea, floare de titani,

ei creează curenți tari de sentimente,

dacă nu ești atât de tare și capabil,

nu te băga deloc în treburile dragostei –

sau ale donării sentimentelor.

Se lasă dimineața,

dar ție nu ți-e jenă

să ții lumina aprinsă

să mărturisești despre noapte.

Cineva s-a arătat slab,

plutește scârba amestecată cu dor,

cerul oamenilor pe care-i știm

e viața sufletului nostru.

Mai bine te-ai da după idei,

decât să blestemi

când nu ți-e dor.

Nga poezia skandinave

Selma Lagerlöf

Hamleti

Tani perdja me dantella po ulet

dhe drama e përgjakshme ka mbaruar

Në mendje fytyra veshur me fshehtësi

e mendimtarit të thellë ringjallet.

Fjalë ku dashuria rrënqeth,

marrëzia, sarkazma e tmerrshme

që mbi mëkatarë si rrufeja u trandën

një det fjalësh të rrethon.

Por veçmas të josh dhembja e tij

Sëbrendshmi fjalën ka urrejtje, vuajtje

dhe bëma i sjell sadopak paqe.

Me spektatorin të lejohet

kur humbës mbush nëntokën

ngarkesë ka Hamletin, dhe pendesë!

Harry Martinson

Pas

Pas betejës së Heligolandit

dhe luftës së Ushimës

uji i detit shpërbënte kufomat – rrënoja –

dhe i gatiste me lëngje të fshehtë.

Lejonte sgalemët t’u çukisnin sytë.

Dhe i bartte me kripëra drejt

ujrave-nëna, ujrave kambriane,

për një tjetër sprovë.

Diell mbi fushë

I gjallë dhe i ngrohtë rrokulliset dielli mbi fusha

e ugare.

Që të jetë më e gjatë dita e verës

perëndon veç një orë

përtej agimit.

Pastaj, herët zgjohet

Si një fshatar që ia di çmimin kohës.

Fjalë që ngrijnë

Koha kalon mbi sende e të folme

Por fjalët do ta ruajnë fuqinë

Varrosur në akull do të dinë të presin

ngrirë në gjumë do të durojnë

derisa koha, duke shkrirë lëvozhgën

do çlirojë të folmet në fytin e zogjve

si ca zëra në agun e të ringjallurit Feniks.

Anders Österling

I papunë

I nxehtë asfalti: diell rrjedh nga qielli

Ndanë udhës rri një i papunë.

Nga fabrikat ngjitet tymi, i spërdredhur

si ëngjëjt e gdhendur katedralesh.

Lidhëse këpucësh shet, ky është malli

mbledhur në një arkëzë.

I zbehtë bari buzë rrugës. Dhe tani

një zog me flatrën e gjakosur

ndal flatrimin, e pandihmë

ulet pak mbi supin e skamnorit.

Këtë fat ke, sot si dje.

Makina rendin mbi asfalt, me uturimë.

Lidhëse – për ata që ecin më këmbë

Lidhëse shet, po këpucë s’ka

Dhe në sytë e tij befas bulëzojnë

një çadër e shenjtë, stacione benzine

Dhe miza, miza… – qyteti mbaron.

Diploma e tij? E ka. Po ç’i duhet?

Nxënësit kalojnë në rresht

Një trumbë zërash… Vallë cili tha dikur:

“Do të vijë pas meje njeriu të cilit

edhe për t’ia lidhur sandalet do të isha

i padenjë?...”

Po ku është njeriu?

Dimër

Trungjet këqyrin fqinjët përreth

në veshjen e tyre bardhoshe shkëlqimtare

Nuk kanë pasqyra në heshtjen e kopshtit

që t’ua thyejë shkëlqimet.

Që ta përball fatin, sy më sy,

Dal mes pemëve të veshura n’argjend

Kur befas disa duar prej akulli

Ndjej tek më mbështjellin duart e nxehta.

Përkul ballin në acar e kohë dimri

dhe kohë sprovash e mendoj

Por lule çelin nga e qara që gjithë sit

Pika të ngrohta që ngrijnë mes qerpikëve.

Të tjerët i shoh. Nuk e thyej veten.

Kjo është udha ime – dhe do ta përshkoj!

Poezitë janë shkëputur nga vëllimi Poezia nordike moderne

(Poezia nordică modernă), Editura pentru literatură, Bukuresht 1968