O convorbire fără titlu

 

Din experiența unei personalități de prim rang – Corneliu Vlad

 

Ziarist şi autor de cărţi, Corneliu Vlad este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi membru al Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Romania.

După absolvirea Facultăţii de Filologie de la Universitatea Bucureşti, în 60 de ani de carieră gazetărească, a publicat câteva zeci de mii de ştiri de presă, articole, reportaje, comentarii şi analize ale vieţii şi politicii internaţionale, în ziarele “România Liberă”, “Curentul”, “Cronica Română”, “Realitatea românească” etc. şi în revistele “Lumea”, “Contemporanul”, “Match Bucureşti”, “Flacăra”, “Luceafărul”, “Literatorul”, “Clipa”,“Balcanii şi Europa”, “Natiunea”, “Timpul – 7 zile” etc.

A fost, înainte sau după 1989, editor al publicaţiilor “România Liberă”, “Lumea”, “Curentul”, “Cronica Română”, redactor şef la Agerpres şi director general al agenţiilor de presă Inforusia şi East Mass Media.

Corespondent al presei române în Vietnam şi Laos, apoi în Elveţia, Austria, Germania, corespondent al agenţiei France Presse la Bucureşti, trimis special de presă la Oficiile ONU de la New York, Geneva şi Viena, la UNESCO, OSCE, NATO, Tratatul de la Varşovia, Consiliul Europei şi Parlamentul European.

A călătorit, ca ziarist, în câteva zeci de state din Europa, America de Nord şi de Sud, Asia, Africa şi a colaborat la publicaţii, agenţii de presă, posturi de radio şi de TV din ţară şi din străinătate.

Este autorul cărţilor “Când luptătorii îşi curăţă armele”, “Vietnamul cel de toate zilele”, “Vom trăi în anul 2000”, “Lumea, în mişcare, încotro?”, “Generalul Lebed, vecinul nostru”, “Reconcilierea”, “Cuba, zece sfidări”, “Iranul, la rece”, “Rusia, după URSS”, “Şi totuşi, Revoluţia Româna”, “Holograma Europa” (în colaborare cu dr. Radu Golban), “Crimeea schimba lumea”, “Cavalerii noilor Apocalipse”, “Planeta Rusia”. 

Revista Haemus: Dragă domnule Corneliu Vlad; dacă răsturnăm o vorbă populară, am putea spune „cine se declară specialist, ăla e”. Mai este loc pentru cuvântul specialiștilor autentici, cel puțin în presă? 

Corneliu Vlad: Specialistul este azi, cumva, pentru omul de rând, ce erau înainte conții, baronii, prinții etc. Specialistii sunt sau ar trebui să fie aristocrația intelectuală a lumii moderne. Nemții, austriecii, își spun Herr Doktor, italienii Dottore, noi ne spunem Domnul Inginer, o vecina îmi zice Dom Profesor, fără să fi predat vreodată la vreo școală. (E adevărat că doctori în științe avem astăzi mai mulți ca în întreaga noastră istorie culturală. Nu mai comentez.) „Decât ca” tabla de valori a zilei e vraiște. Un sportiv (pardon, un fotbalist), o „parașută” (scuzați vorba proastă), un „formator de opinie” sunt infinit mai populari la marele public decât somitățile științifice, artistice, literare. Mi-am întrebat prietenii feisbucisti ce poet, ce prozator de azi le plac. Marin Preda. Bine, dar el e „de ieri”. Alții? Cărtărescu. Ce ai citit de el? Tăcere. Ei, dac-ar mai scrie despre fotbal prozatorii de azi, ca Eugen Barbu, Ion Băieșu, Păunescu, Vadim sau Fănuș Neagu, altă făină poate s-ar măcina. Ar mai pune mâna lumea și pe câte vreo carte de-a lor.

”A scrie – a te orienta în duh„ - O convorbire din două lumi, în trei voci

Revista Haemus și Silvia Andrucovici

„... scriitorul poate nu-i decât un sfânt poticnit din drum. Un mistic care a ratat iluminarea. Un profet care, mergând spre viziune, s-a încurcat în metafore, în imagini poetice, a uitat de drum sau l-a pierdut și a rămas prins în insectarul minunat numit istorie literară.” (Vasile Andru)  

 

Revista Haemus: Doamna Silvia Andrucovici, la șapte ani de la plecarea scriitorului Vasile Andru dintre noi, cel puțin noi ca revistă – mai exact: comunitate culturală și artistică plurilingvă – cu care a colaborat din primele numere, acum un sfert de veac, îl simțim cumva mai prezent și mai viu ca niciodată. Nu doar talentul său rar, profunzimea și prospețimea gândirii, ci și discreția cu care trăia, credem că ajută la menținerea acestei prezențe – care ar fi o învățătură sau chiar metodă pentru mulți artiști… În afara simbolismul religios, mistic, ezoteric, pentru dvs. a însemnat doar amintirea de Andru. Spuneți-ne, vă rugăm, cum percepeți acest prag temporal? 

Silvia Andrucovici: Da, șapte ani de absență. Mărturisesc că legat de acești șapte ani, de la un timp am un soi de temeri (posibil ca asta să vină oarecum natural, din perspectiva profesiei mele de medic). Temeri, senzații vagi, că într-o zi îl voi uita pe Andru al meu, că pot face călătorii fără el, că mă pot bucura fără el de ceva bun, cum ar fi o clătită sau un ceai verde. De exemplu, nu mai am bucurie să merg la târgurile de carte fără Andru. Asta încă îmi amintește destul de mult de el… Pentru că mă aflu într-un moment, în care îmi pun problema valorificării caietelor rămase în arhiva Andru, adesea mă reconectez la Andru prin acestea. Sunt multe caiete, jurnale de idei, jurnale de călătorie, jurnale sapiențiale în arhiva Andru, voi încerca să vă răspund la întrebări cu inserturi din aceste lecturi. Citesc într-un jurnal de călătorie din 1997, pe când se întorcea de la Athos, ce important este pentru căutătorul spiritual acel remember God, a-ți aminti de Dumnezeu. Scrie Andru: „Simplul fapt de a-ți aminti de Dumnezeu, duce la dispariția lumescului”. Când am citit asta, imediat am translatat acest remember God la situația mea, la dorul meu de Maestru: simplul fapt de a-ți aminti de Maestru, duce la dispariția temerilor că-l poți pierde pe Maestru. Cred că la asta mă provocați dvs. acum. Simt că nu este doar un simplu interviu, ci una din probele ucenicului! Încerc să mă situez la înălțimea provocării dvs. și a celui evocat, scriitorul si sapiențialul Vasile Andru.

Despre un har dobândit... - Convorbire cu George Volceanov

(...)

George Volceanov: În studenție m-am pregătit intens pentru o carieră de critic literar. Partidul unic m-a vrut profesor de școală generală într-un oraș situat la 135 de kilometri de București. Iar revistele literare mi-au trântit ușa în nas când am încercat să public vreo cronică de carte. Traducerea literară a fost, la început, soluția de avarie prin care am reușit să mențin legătura cu lumea literară, să-mi valorific cunoștințele, solide, zic eu, acumulate în anii de studiu. Ștefan Stoenescu m-a girat ca traducător de maghiară – am debutat la Editura Kriterion, condusă de un mare om de cultură, pe nume Domokos Géza. Mă pot lăuda că primul redactor de carte cu care am colaborat a fost Gabriel Gafița, un foarte bun prozator și traducător, care avea să ajungă secretar de stat la Externe. Pe partea de traduceri din engleză, Leon Levițchi a fost cel care m-a încurajat să traduc poezie și teatru în versuri. 

Revista Haemus: Traducerea este un dar, un talent, o meserie? Cât din fiecare, cât fără una sau niciuna? 

George Volceanov: E o combinație de artă și meșteșug. Și un har nu înnăscut, ci dobândit. Dacă n-ai citit mult până la vârsta când debutezi ca traducător și nu te-ai familiarizat cu stiluri, registre stilistice variate, n-ai dobândit un vocabular bogat, vei fi un traducător slab. Pentru unii devine o meserie – un drog, un modus vivendi. Am toată admirația pentru acești oameni care traduc nu pentru bani – se știe, ca traducător, n-ai șanse să faci bani –, ci din plăcere. 

Revista Haemus: Ce afirmă experiența ta: există texte / autori intraductibili? 

George Volceanov: Există texte intraductibile sau aflate la limita intraductibilului. Categoric intraductibil este Finnegans Wake al lui Joyce. Imposibil de tradus – poeziile din ciclul Valedictions ale lui John Donne, din cauza constrângerilor prozodice și a bogăției de metafore baroce. Pe Donne îl poți traduce fie sacrificând structura prozodică a originalului, fie ucigând concetto-urile care l-au făcut celebru. Eu unul nu m-am jenat să refuz traducerea unor texte pe care am considerat că nu le pot „rezolva” în mod satisfăcător. 

Revista Haemus: Poți să ne dai câteva exemple? 

George Volceanov: Este vorba de Omensetter’s Luck de William Gass și de romanele Naked Lunch și Junk de William S. Burroughs, care au apărut în traduceri semnate de Gabriela Sîrbu, Dan Croitoru și Sorin Gherguț. 

Revista Haemus: Se poate vorbi despre o inspirație a traducătorilor? 

George Volceanov: Există, desigur, momente de inspirație, mai ales în traducerea de poezie. Nu-mi vine să cred cât de rapid am tradus ermeticul poem Pasărea Phoenix și Turturelul sau Comedia erorilor de Shakespeare, texte de mare dificultate. Comedia avea un procent uriaș de cuplete rimate, dar nu doar pentametri, ci și versuri de 12-14-16 silabe cu cezură. Apoi, când textul este gata, îl citești cu detașare, îl privești „din afară” și te minunezi, „Doamne, cum de a putut să-mi iasă atât de bine?”

(...) Integral în Revista Haemus Nr. 66-70 și în Haemus Premium

„Gjërat e frikshme për njeriun kanë qenë të vlefshme për shkrimtarin. …” - Bisedë me shkrimtarin Bashkim Shehu

Fragment

Revista Haemus: I dashur Bashkim Shehu. A mendon se fjala e një shkrimtari të veçantë si ti dëgjohet / lexohet mjaftueshëm në këto kohëra, kur të gjithë flasin e shkruajnë, të bindur se kanë diçka vendimtare për të thënë?

Bashkim Shehu: Unë e marr si sfidë. Dhe më intereson më shumë cilësia e lexuesve, jo dhe aq sasia e tyre. 

Revista Haemus: Duke u përqëndruar në ngjarje të natyrës politike, vëmendja e lexuesve është zhvendosur nga të fshehtat e hershme që nisin e ngjizin një autor… Si kanë qenë fillesat e tua letrare? Çfarë veçon nga fëminia dhe rinia? 

Bashkim Shehu: Nga fëmijëria do të veçoja gjënë e parë që kam shkruar. Isha 10 vjeç dhe lexova një roman për fëmijë disi më të rritur, „Gojama krifëverdhë” titullohet. Protagonisti ishte një luan, të cilin e vret gjahtari në fund të romanit. Unë e ndryshova fundin e këtij romanit duke shkruar me laps në pjesën bosh të faqes së fundit: e ripërshkrova episodin përmbyllës në mënyrë të atillë që luani vret njeriun. Ngjan si pozicionim i kundërt me atë që thotë Camus në ligjëratën e tij gjatë ceremonisë së Çmimit Nobel, në lidhje me njeriun përballë luanit. Puna është se në kopertinën e atij libri ishte koka e një luani me sy shumë të butë dhe kjo më kujtonte macen time, që unë e doja shumë. Për më tepër, ajo që bëra duke ia ndryshuar fundit atij libri, që është po kjo bëj tani kur shkruaj libra nga fillimi gjer në fund për ta rishkruar botën të ndryshuar nëpërmjet imagjinatës, përkon me atë që thotë Camus pak a shumë te Njeriu i revoltuar kur flet për artin e romanit: është refuzimi i heteronomisë, rebelimi ndaj botës, ku jemi të huaj pashmangësisht, ku nuk jemi në shtëpinë tonë, e megjithatë duam të jemi në këtë botë. Fiksioni letrar, tekefundit, është kjo botë dhe s’është. Ndërsa nga rinia do të veçoja një ngjarje që ndodhi kur isha 17 vjeç, kur dëgjova një fjalim të Enver Hoxhës kundër të ashtuquajtura ndikime të huaja dhe që paralajmëronte kësisoj fillimin e një gjuetie shtrigash në fushën e kulturës dhe të arteve. Ishte një kohë kur në Shqipëri po ndodhte njëfarë hapjeje kulturore dhe unë kisha iluzionin se kjo do vazhdonte dhe se ajo lloj letërsie që ende ishte e ndaluar do të bëhej e pranueshme. Por, duke dëgjuar atë fjalim, formulova me vete mendimin „ky regjim duhet përmbysur” ose „ky sistem duhet përmbysur”. Ai fjalim ishte një goditje vendimtare për iluzionin që përmenda, ose goditja e parë vendimtare. Dhe atë natë, kur shkova në dhomën time, nuk rashë për të shtrat, po mora një fletore me vija, nga ato të shkollës, dhe shkrova një tregim, katër-pesë faqe fletoreje gjithsej. Me sa mbaj mend, ai tregim fillon me shfaqjen e disa fantazmave të veshura me armatura të ndryshkura kryqëtarësh, në dhomën time, ngaqë kanë ardhur të më arrestojnë. Më pas, arrij të shpëtoj prej tyre dhe fshihem në një bodrum, ku ishin fshehur edhe të tjerë si unë dhe përgatiteshin për t’i dëbuar ato fantazma kalorësish mesjetarë. Tregimi mbaron me një pamje të megaliteve të Stonehenge-it, përfytyruar si observator astronomik i stërlashtë, dhe shkëputjen e këtyre gurëve nga dheu për të goditur një fushë të madhe sahati duke i bërë akrepat që të rrotullohen mbrapsht. Kisha shkruar nja dy gjëra të shkurtra edhe më përpara, nën shembullin e Kafkës dhe të Migjenit, porse atë natë për herë të parë vendosa ose ndieva se do t’i kushtohesha letërsisë. Ndërkaq, midis këtyre dy episodeve kam pasur mëse një herë vegimin e një libri me kopertinë të zezë dhe emrin tim përsipër, si emër i autorit. 

„S'më duhen lëvdata, as pare të thata Për vargjet që thurra me lotët e mi”

- Bisedë me poetin, arkitektin dhe shqipëruesin Petraq Kolevica -