(...)
George Volceanov: În studenție m-am pregătit intens pentru o carieră de critic literar. Partidul unic m-a vrut profesor de școală generală într-un oraș situat la 135 de kilometri de București. Iar revistele literare mi-au trântit ușa în nas când am încercat să public vreo cronică de carte. Traducerea literară a fost, la început, soluția de avarie prin care am reușit să mențin legătura cu lumea literară, să-mi valorific cunoștințele, solide, zic eu, acumulate în anii de studiu. Ștefan Stoenescu m-a girat ca traducător de maghiară – am debutat la Editura Kriterion, condusă de un mare om de cultură, pe nume Domokos Géza. Mă pot lăuda că primul redactor de carte cu care am colaborat a fost Gabriel Gafița, un foarte bun prozator și traducător, care avea să ajungă secretar de stat la Externe. Pe partea de traduceri din engleză, Leon Levițchi a fost cel care m-a încurajat să traduc poezie și teatru în versuri.
Revista Haemus: Traducerea este un dar, un talent, o meserie? Cât din fiecare, cât fără una sau niciuna?
George Volceanov: E o combinație de artă și meșteșug. Și un har nu înnăscut, ci dobândit. Dacă n-ai citit mult până la vârsta când debutezi ca traducător și nu te-ai familiarizat cu stiluri, registre stilistice variate, n-ai dobândit un vocabular bogat, vei fi un traducător slab. Pentru unii devine o meserie – un drog, un modus vivendi. Am toată admirația pentru acești oameni care traduc nu pentru bani – se știe, ca traducător, n-ai șanse să faci bani –, ci din plăcere.
Revista Haemus: Ce afirmă experiența ta: există texte / autori intraductibili?
George Volceanov: Există texte intraductibile sau aflate la limita intraductibilului. Categoric intraductibil este Finnegans Wake al lui Joyce. Imposibil de tradus – poeziile din ciclul Valedictions ale lui John Donne, din cauza constrângerilor prozodice și a bogăției de metafore baroce. Pe Donne îl poți traduce fie sacrificând structura prozodică a originalului, fie ucigând concetto-urile care l-au făcut celebru. Eu unul nu m-am jenat să refuz traducerea unor texte pe care am considerat că nu le pot „rezolva” în mod satisfăcător.
Revista Haemus: Poți să ne dai câteva exemple?
George Volceanov: Este vorba de Omensetter’s Luck de William Gass și de romanele Naked Lunch și Junk de William S. Burroughs, care au apărut în traduceri semnate de Gabriela Sîrbu, Dan Croitoru și Sorin Gherguț.
Revista Haemus: Se poate vorbi despre o inspirație a traducătorilor?
George Volceanov: Există, desigur, momente de inspirație,
mai ales în traducerea de poezie. Nu-mi vine să cred cât de rapid am tradus
ermeticul poem Pasărea Phoenix și Turturelul sau Comedia
erorilor de Shakespeare, texte de mare dificultate. Comedia avea un procent
uriaș de cuplete rimate, dar nu doar pentametri, ci și versuri de 12-14-16
silabe cu cezură. Apoi, când textul este gata, îl citești cu detașare, îl
privești „din afară” și te minunezi, „Doamne, cum de a putut să-mi iasă atât de
bine?”
(...) Integral în Revista Haemus Nr. 66-70 și în Haemus Premium