„... scriitorul poate
nu-i decât un sfânt poticnit din drum. Un mistic care a ratat iluminarea. Un
profet care, mergând spre viziune, s-a încurcat în metafore, în imagini
poetice, a uitat de drum sau l-a pierdut și a rămas prins în insectarul minunat
numit istorie literară.” (Vasile Andru)
Revista Haemus: Doamna Silvia Andrucovici, la șapte ani de
la plecarea scriitorului Vasile Andru dintre noi, cel puțin noi ca revistă – mai
exact: comunitate culturală și artistică plurilingvă – cu care a colaborat din
primele numere, acum un sfert de veac, îl simțim cumva mai prezent și mai viu
ca niciodată. Nu doar talentul său rar, profunzimea și prospețimea gândirii, ci
și discreția cu care trăia, credem că ajută la menținerea acestei prezențe – care
ar fi o învățătură sau chiar metodă pentru mulți artiști… În afara simbolismul religios,
mistic, ezoteric, pentru dvs. a însemnat doar amintirea de Andru. Spuneți-ne,
vă rugăm, cum percepeți acest prag temporal?
Silvia Andrucovici: Da, șapte ani de absență. Mărturisesc că legat de acești șapte ani, de la un timp am un soi de temeri (posibil ca asta să vină oarecum natural, din perspectiva profesiei mele de medic). Temeri, senzații vagi, că într-o zi îl voi uita pe Andru al meu, că pot face călătorii fără el, că mă pot bucura fără el de ceva bun, cum ar fi o clătită sau un ceai verde. De exemplu, nu mai am bucurie să merg la târgurile de carte fără Andru. Asta încă îmi amintește destul de mult de el… Pentru că mă aflu într-un moment, în care îmi pun problema valorificării caietelor rămase în arhiva Andru, adesea mă reconectez la Andru prin acestea. Sunt multe caiete, jurnale de idei, jurnale de călătorie, jurnale sapiențiale în arhiva Andru, voi încerca să vă răspund la întrebări cu inserturi din aceste lecturi. Citesc într-un jurnal de călătorie din 1997, pe când se întorcea de la Athos, ce important este pentru căutătorul spiritual acel remember God, a-ți aminti de Dumnezeu. Scrie Andru: „Simplul fapt de a-ți aminti de Dumnezeu, duce la dispariția lumescului”. Când am citit asta, imediat am translatat acest remember God la situația mea, la dorul meu de Maestru: simplul fapt de a-ți aminti de Maestru, duce la dispariția temerilor că-l poți pierde pe Maestru. Cred că la asta mă provocați dvs. acum. Simt că nu este doar un simplu interviu, ci una din probele ucenicului! Încerc să mă situez la înălțimea provocării dvs. și a celui evocat, scriitorul si sapiențialul Vasile Andru.
Corelat cu simbolistica celor 7 ani de când Vasile Andru este
–
cel puțin din punct de vedere
”administrativ”, standard – cetățean al celeilalte lumi, ar fi frumos să ne
vorbiți aici despre Rai, așa cum îl percepea Andru. Dvs. chiar spuneți adesea,
vorbind despre Vasile Andru: Domnul să-l țină la Rai! Și credem că aveți și
datoria, fiind o prelungire a vocii sale…
Andru
vorbea adesea despre Rai, făcând unele distincții foarte clare între Raiul
teologic, raiul minții, noithos și
Raiul simțurilor, esthetos. De altfel
una din cărțile sale, Mistici din Carpați, într-o ediție nedefinitivă, se numea
În căutarea raiului promis. Cel mai mult îi plăcea lui Andru, definiția despre
rai a părintelui Teofil Părăian: „Noi suntem în Rai printr-o așezare
sufletească. Raiul începe aicea; nu-l așteptăm în altă parte.”
Soluția
magistrală a lui Andru (Andru, ca un maestru veritabil, punea pe primul plan
soluțiile, nu răspunsurile), ne include pe toți în Rai: ucenici, căutători,
cititori sau simpli întrebători. Ne dă imboldul necesar pentru a face saltul
din cotidianul anodin sau excepțional, ne face să experimentăm pentru un moment
raiul, nu doar să aflăm despre el. Iată cum scria Andru în caietele sale, în
1982: "Ce este Raiul? Raiul este în întâlniri. Ne adunăm ca să ne
aducem aminte. Raiul, Dumnezeu, nu e nimic de înțeles, ci să-ți amintești de
El. Căutăm un context ca să ne amintim de asta, cineva care să ne amintească de
păstrătorii vieții...Liniștea ajută. Dar de unde liniște?" (text în
manuscris Andru, 1982). Cred că nu greșesc spunând, că de nenumărate ori la
întâlnirile sapiențiale cu Vasile Andru am trăit eliberări personale,
purificări, iluminări, eram sigur măcar pe calea către rai.
În afară de ucenica sa în materie de discipline sapiențiale,
acelea pe care le preda public la sala Dalles sau la Casa de Cultură a Studenților
prin anii '90, cu extensie în câteva centre din țară și din lume, ați fost
soția dânsului. Cum priviți indiscutabilul Efect Andru asupra contemporanilor săi? Și nu numai ai săi.
-
În ce mă privește, se poate vorbi cu siguranță despre un efect Andru aspra-mi.
Efectul Andru a fost pentru mine corespondentul efectului/sindromului Lazăr,
efectul Învierii. Spun asta în totală sobrietate mentală și emoțională, fără a
mă instala în registrul magic sau în fudulie (expresie inspirată de Andrei
Pleșu, care-i impunea această condiție unei ziariste înainte de a-i lua un
interviu). Mă ajută la asta și o întrebare dintr-un test al genei fericirii, pe
care-l primeau ucenicii lui Andru la debutul retragerilor filocalice, care suna
astfel: ești în stare sa iei hula drept laudă și laudă drept hulă? Dacă ar fi
posibil, mi-ar plăcea să provoc aleatoriu pe unii dintre confrați, ucenici,
cititori cu această întrebare. Să-i întreb ce a însemnat Andru pentru ei, nu în
stilul marcaurelian - De la Andru am luat...- ci să recunoască, să descopere
efectul Andru asupra vieții lor. Căci ce a avut Andru în intenție cu toată
opera sa literară, cu toată misiunea sa sapiențială este simplu: optimizarea
omului, trecerea de la simțuri la duh, la trăitul în spirit.
La
7 ani de când Andru este cu noi doar prin punctului omega, concept a lui
Teillhard du Chardin, pe care Andru l-a redenumit hristosferă -simbol al conștiinței nemărginite - sper că are o
privire asupra-ne îngăduitoare și hâtră totodată și că ceea ce a înfiat, a
crescut, a optimizat aici pe pământ, nu se va schimba nici în Ceruri!
Un exercițiu de imaginație: Ce ar fi făcut Vasile Andru azi,
dacă ar mai fi fost printre noi? Șapte ani pot fi o viață întreagă. Cu ce ar fi
umplut-o Vasile Andru? Ar fi scris, ar fi călătorit?
Ar fi conferențiat? Ar fi vindecat, optimizat? Poate ar fi fost înconjurat de
ucenici?
-
Mărturisirea
mea are la bază atât amintirea personală, cât și o incursiune prin manuscrisele
lui Vasile Andru din anii '80. Dacă Andru ar fi trăit azi, cred că ar fi făcut
toate acestea: ar fi scris literatură, ar fi îndrumat săli de căutători de
înțelepciune... În plus, poate ar fi avut o casă cu gradină și râu, știu că își
dorea asta, acolo i-ar fi primit pe ucenici la un ceai și, poate unul sau mai
mulți ar fi primit iluminarea. Observați cât de mult seamănă această dorință a
lui Andru – grădina, râul, cu Edenul, raiul pământesc. De altfel, toate
călătoriile sale prin lume erau o perpetuă căutare a tărâmului fermecat, țara
tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte. În ciuda faptului că
descoperise raiul minții, noithos,
raiul psihologic, cel al unei așezări sufletești. Mereu venea din călătorii cu
un suflu nou, cu o minte nouă, îmbogățită de contactul cu alte popoare, cu
neamurile sale. Astfel îi plăcea să spună, că mergând în călătorii, el merge la
neamuri. Și realmente găsea niște asemuiri între cei pe care îi vizita și
țăranii din Bucovina! Ori asta se poate, doar dacă ai un simț aparte, poate
simțul raiului, căci doar acolo regnurile se privesc cu blândețe și conviețuiesc
în bună pace.
Ce calități umane prețuia Vasile Andru? Ce anume admira la
semenii săi?
-
Andru
prețuia foarte mult bunătatea umană, ca semn al unei sănătăți psihice și ca
semn al evoluției spirituale. Bunătatea și inteligența. Geniul inimii și geniul
minții. Redau aici un fragment andruin
din caietele anilor '80, despre bunătate. Un fragment în care Andru vorbește
despre nivelul cel mai de sus al bunătății, sacrificiul de sine, dăruirea,
ofranda: „V. zice ca sunt bun. Că i-am
zis că mi s-au întâmplat o serie de lucruri bune pe care nu știu, dacă le
merită. Am sentimentul că prin binele ce mi se întâmplă acumulez mereu datorii.
De neplătit. Altcineva, să zicem A., zice că am făcut multe pentru binele său.
Am adunat, am strâns laolaltă existența sa, am vindecat o rană a destinului. Am
hrănit viața sa. Nu știu dacă e așa. Probabil un prieten poate numai vindeca;
iar un om cu totul aparte poate fi hrană. Omul total, integral, este și hrană
și vindecare. Dar cine poate fi astfel? Și apoi e mai interesant nu să
hrănești, ci să-l înveți pe om să-și procure hrana. Atunci trupul hrănitorului
va ajunge pentru multă vreme, pentru multă omenire. Oamenii devoră. Să ai,
pentru ei, un corp mare, să-l dai lor, să nu se mai termine.” Peste timp,
această imagine a trupului hrănitorului se potrivește momentului comemorării,
pare o metaforă a împărtășirii, a colivei de grâu împărțite la momentul
ritualic al pomenirii celui plecat. Despre bunătate, găsesc o notiță într-unul din
caiete, care mă privește: „Silvia, stranie ființă, inima ca un dirijor
mental.”
Ca martoră directă a trăirilor sale, cum credeți a fost
perceput Vasile Andru de contemporani, mai mult ca un scriitor sau ca un
sapiențial, ca un Maestru?
-
Mulți i-au negat latura sapiențială, calitatea de îndrumător spiritual. Andru
însuși spunea despre sine: „eu, in primul
rând, sunt scriitor. Am 25-30 de volume scrise: romane, proza scurta, cărți
sapiențiale...” Critica literară l-a tratat diferit, după ce Andru a editat
și cărți din domeniul sapiențial, fie că e vorba de eseuri de îmbunătățire
umană sau cărțile despre isihasm, mistici, etnopsihiatrie, Vedanta, zen, etc...
Unii critici au deplâns această extindere a lui Andru spre zona sapiențială,
spunând că și-au pierdut în felul acesta obiectul muncii. Dar, au fost și
dintre cei care l-au înțeles exact pe Andru. Vă transcriu aici un fragment
dintr-o scrisoare pe care Andru a primit-o de la criticul Marian Popa: „Mutadis mutandis, am găsit în tine un spirit
din categoria rară a lui Deepak Chopra. Aceea care nu separă ficționalul
beletristic de cel sapiențial. Care scrie romane cum ar scrie reflecții și
texte doctrinare, în toate fiind el, un luminat care face din textul sacru
problemă personală și din orice problemă personală lucru al Universului. Tu
ești și în cartea ta Maestrul. Existent pentru ceilalți care au nevoie de el.
Nu un medic, ci un partener care îi explică, le explică și chiar le conturează
condiția, dăruindu-le ce poate pentru a supraviețui prin viciile relevante.”
Vizionarul critic Marian Popa îl definește pe Vasile Andru
ca: scriitor
și maestru în același timp, toate cărțile sale de beletristică conțin intenții
și exprimări sapiențiale, toate cărțile sapiențiale sunt scrise cu talent de
scriitor. Având în vedere această
extindere sapiențială a lui Vasile Andru, ce considerați că însemna pentru
Andru a scrie? Cum arăta laboratorul său de scriitor?
-
Din caietele anilor '80, desprind ca răspuns sintetic, această frază andruiană
(andruian, ”boteza” Părintele N.
Steinhardt cam în același vremuri, stilul lui Andru): „a scrie înseamnă a te orienta în lume, în viață, în cultură, dar mai
ales în duh." După cum vedeți, orientarea în duh era deasupra tuturor
celorlalte intenții. Laboratorul său literar și sapiențial deriva din setea sa
de cunoaștere, pe care o simți în mulțimea referințelor culturale, istorice,
din extinderea sa mentală pe cărările mai puțin bătătorite ale înțelepciunii.
Iată, o notiță dintr-un jurnal de călătorie la Roma (1980), Andru se afla în
biblioteca Vaticanului: "Vreau să
văd aici manuscrise antice, așa că primul lucru pe care-l cer e mss. lui
Virgiliu cu notele lui Petrarca. Manuscrisele nu se pun ușor la dispoziția
cititorului și-i înțeleg de ce; au însă niște copii fototipice excelente.
Răsfoiesc într-adevăr acest vechi Virgiliu adnotat de Petrarca. Îi spun
custodelui ca sunt scriitor român și devine mai îndatoritor, îmi aduce un mss.
Homer, o Iliada fragmentară, sec .4, pergament, Ilias Picta (Iliada pictată),
52 file. ...Mai cer un Josephus Flavius, în versiunea latină, pe papirus,
Razboiul iudeic. In fine, un Wulfila, un Plaut, Il codice Muratoriano, Codicele
atlantid de Leonardo da Vinci; un Aristot adnotat de Boccaccio!” În plus,
era un om treaz, în sensul conștient de sine și extinderea sa mentală, ca în
această frază: "Ei mă invidiază că
am program plin, interesant, ei se plâng că pierd timpul. Eu știu că ceea ce
contează este ca tu să fii plin și interesant, programele nu contează!”
Din mărturiile legate de vizită la biblioteca Vaticanului se
vede clar că Andru avea multe domenii de interes. Citind cărțile sale,
cititorul devotat își poate da seama nu numai că Andru era interesat de
cultură, de suflet, ci pare că privea toate acestea dintr-un un punct fix, poate
chiar conștiința propriei rudenii cu mințile mari ale planetei, cu propria
conștiință a salvării.
-
Da. În anii '80, el scrie proză, se bate cu cenzura pentru lucrările sale,
inițiază și susține dezbateri la ședințele Uniuni Scriitorilor despre modernism,
textualism, este mereu cu un pas înaintea vremurilor, dar în același timp este
interesat și de optimizare umană, de teste psihologice proiective, de știință
avansată, de artă, de mistică. Citind caietele sale nepublicate, îmi dau seama,
că puține lucruri scăpau interesului sau. Pentru că privea lucrurile dintr-o
altă perspectivă, nu se lasă mânuit de interese mărunte, sau de orgolii, privea
toate acestea din perspectiva iluminării, salvării. Iată un alt fragment din
jurnalul călătoriei în Italia, la Roma, 1980, din care se poate întrezări
această perspectivă: „Tivoli – fostul
Tibur roman. Oraș de colină, munți mici și pietroși. E sâmbătă, e soare superb,
o zi ca de sfârșit de august în România. Da, este important scrisul de romane.
Într-o zi căutam un exemplu de scriitor genial, exemplar, și nu-l găseam.
Fiecare nume citat mi se părea că are ceva incomplet. Cred că înțeleg de ce
scriitorul poate nu-i decât un sfânt poticnit din drum. Un mistic care a ratat
iluminarea. Un profet care, mergând spre viziune, s-a încurcat în metafore, în
imagini poetice, a uitat de drum sau l-a pierdut și a rămas prins în insectarul
minunat numit istorie literară. Așadar, poate degeaba căutăm geniul prozei;
geniul adevărat a trecut peste capcana asta.” Andru a scris cu conștiința
misticului, căutând mereu mijloace de expresie literară la granița dintre
conștiență și supraconștiență, la granița dintre profan și inefabil,
amestecându-le într-o proporție, care să provoace cititorul, să-l vindece, să-l
salveze.
Din arhiva literară pe care o dețineți, ne puteți spune cum
scria Andru în anii '80?
-
Andru era deja un scriitor bine înrădăcinat în literatura română în anii '80 cu
trei apariții editoriale, un roman și două cărți de proză scurtă, premiul de
debut la Uniunii Scriitorilor pentru romanul Mirele. Se înscrie în avangarda literară, fiind singurul
șaptezecist încadrat în curentul optzeciștilor. De fapt, deși puțini recunosc
acest lucru, Andru i-a impulsionat, i-a girat pe cei din urmă… Cum scria Andru
in anii '80? La un deceniu de la debut... Își punea acut problema scrisului, nu
doar ca parte a trăitului, ci ca mod de ancorare in viată, de modelare a
vieții, scrisul devenea un mod existențial. Iată un fragment, care ar trebui să
corecteze o percepție eronată a cititorului, după ce a străbătut acest
interviu, cum că Andru ar iubit erudiția: „Castelul
Ursino. Construit de Frederic II de Hohenstaufen. Îmi vine să râd că rețin
acest detaliu inutil, acest nume, mintea asta ne face feste, se împovărează cu
date și nume, dacă nu ești atent și n-o controlezi, tinde să te împingă spre
erudiționism, tinde să facă din tine un autor de cărți de civilizații
defuncte... sau nedefuncte, care trăiesc, și pe care le omori tu scriind despre
coaja lor și ignorând, fatalmente, ce este sub coajă. De altfel, dacă spargi
coajă cu ciocanul erudiției, tot păcălit rămâi, sămânța, nucleul, miezul se
alterează, nu rodește nimic.” Mai târziu, povestindu-mi despre scurtul său
parcurs universitar, scurt din pricina epurărilor vremii, Andru îmi spunea că nu
crede că ar fi ajuns scriitor, eseist, de la o catedră universitară, întrucât
munca într-o instituție, organizație i-ar fi geometrizat mintea, i-ar fi
orientat mintea doar în sensul cerut de fișa postului, în detrimentul
creativității. Și tot din acest jurnal, rescriu un fragment andruin despre
viață și drum, cale, identificarea scrisului cu strălucirea de după trăit, cu
moartea sclipitoare și nivelatoare. Deși, aș zice eu, cunoscându-l pe Andru, e
vorba despre moarte în sensul inițiatic, ezoteric, moarte care descoperă viața,
potențează viața. „Mă gândesc că n-am
scris proză, demult. Când călătorești, țâșnesc multe impresii, dar nu poți
scrie; scrii doar note, pe capete de hârtie, pe o fișă. În rest, nu se leagă
nici un elan de proză. Situația lui Gide, călătorul. De aceea Gide n-a lăsat
nici un roman ca lumea, nici o proză-proză, ci doar pagini ingenioase și
heterogene. Și doar îi spunea Roger Martin du Gard: măi bătrâne, măi Gide, stai
acasă și scrie! Da, lui Gide nu i-a reușit decât parabola, șotia, jurnalul. Da,
drumul e destin, este heterogen și ingenios, este o construcție de tip Hiram,
adică pe care ai început-o azi, o continui mâine. Dar habar n-ai cum va arăta
la urmă. Numai popasul e creație, adică strălucire de după trăit; o moarte
sclipitoare.”
Pentru
Andru, pare că a scrie nu e un lucru greu, această condiție nu-l chinuiește,
nu-l împovărează. Găsesc în arhiva lui, pe lângă multe variante ale cărților
deja editate, câteva cărți respinse de cenzură, aflate în manuscris, și multe
jurnale, jurnale de călătorie, jurnale de idei, jurnale sapiențiale, jurnale
colocviale, ale trăitului de fiecare zi. Pare că scrie mai mult decât cele 24
ore ale unei zile. Și iarăși exemplific cu un fragment interesant despre a
scrie bine: „Mi se pare că nu-i greu să poți
scrie bine... Motivația actului de a scrie este una pentru toți, mari sau mici:
dorința instinctivă de a-ți multiplica ființa ta ca unicat. Harul, talentul
aparte, înseamnă de fapt răscumpărarea. Adică toți comit dintr-un impuls foarte
egoist și primar actul scrisului, dar numai cei cu har răscumpără egoismul si
inflația și abuzul ontic implicat în acest act.”
Pe acest parcurs al scriitorului Vasile Andru, ați putut să
identificați, unde începe să se manifeste dimensiunea sa sapiențială, aceea de
învățător, de maestru?
-
Cred că această dimensiune a apărut destul de devreme în parcursul lui Andru.
Azi aș spune, că în afara dimensiunii sale de maestru, de îndrumător de școală
sapiențială, Andru e un scriitor care nu a ratat iluminarea, nu a ratat raiul.
Iubea foarte mult această frază, încredințare a Părintelui Teofil, care a
stârnit multe controverse în diverse medii. Pr Teofil spunea: „Sunt bucuros,
pentru că știu, că nu am ratat Raiul!” În 1980, la Roma, un dialog cu un
prieten muzician, ne redă exact această latură de maestru. Și parcă s-ar adresa
în egală măsură, nouă, celor de astăzi: „Ce
aștepți de la muzică, până unde crezi ca te poate împlini, ce-ți promite ea,
ești un ambițios sau nu, ce aștepți de la viață, dacă ți-aș spune că te-am
întâlnit printr-o fantă subțire a timpului anulat, pe tine cel de peste un an,
ai avea curajul să-ți dezvălui ce vei face în acest viitor? Îmi răspunde că se
teme de război, de un posibil război. Îi spun că natura și-a luat suficiente
precauții, adică în partea de lume care va supraviețui după un război se va
afla ceva care să compenseze lipsa (eventuală) a mea, a ta. Adică potențialul
mental pe care-l ilustrăm noi, eu, tu, formula existențială, investiția
bio-energetică a naturii în noi – este, probabil, prevăzut să nu dispară la
nivelul noosferei: chiar dacă ar dispare la nivelul individului Andru sau P. În
programele secrete ale naturii, pe durată, există o rezervă, o prevedere care
va face ca intenția urmărită de natură prin Andru sau P. sa fie urmărită prin
altcineva, în lipsa noastră. Sigur, asta nu spulberă adevărul că suntem
irepetabili, asta ne face mai substanțială zbaterea, provocarea si sfidarea
aruncată obstacolului.” Citind azi acest dialog despre moarte, viață,
viitor, și presupunând că nu l-aș fi cunoscut pe Andru decât prin acest dialog,
aș fi sigură că am găsit un maestru și că nimic și nimeni nu mă va putea
desparți de el. Pentru că un maestru este cel care stă la granița divin-uman,
el iți ia suferințele, îți ia moartea! Ucenicul este cel care câștigă sigur,
când își alege un astfel de maestru, pentru ca tot ce are de pierdut sunt
lanțurile sclaviei sale.
Cum au înțeles, din câte știți, ucenicii acest moment al
plecării maestrului lor?
-
La 7 ani de la plecarea lui Andru, pentru mulți Maestrul, ne-am adunat întru pomenire, unii mai triști, alții mai
înțelepți, unii cu dor de Andru sau scâncind după el, alții înțelegând norocul
care a dat peste noi, să-l cunoaștem, să-l citim, să-i fim ucenici, apropiați,
prieteni. Și mă întreb încă, dacă am acceptat plecare sa, dacă ne-am împăcat cu
asta. Dacă a plecat de tot... Și nu pot să nu-mi amintesc vorba andruină: „Raiul meu este suma minților in care
nimeresc, dăinuiesc..." Pentru ucenici, din Andru a rămas isihia,
trecere de la simțuri la duh, gustul tainei. Căci tot el ne-a dat și definiția
tainei – concentrat de asceză. Am vorbit atât despre acest om și îmi pare că
încă este învăluit într-o taină. Aș vrea să vă descifrez pe de-a întregul
persoana scriitorului, maestrului Vasile Andru, dar mă tem că multe vor rămâne
încă nespuse.
Cum se definesc ucenicii lui Andru, el neavând o doctrină
proprie, o ideologie. Cum se recunosc ei ca ucenici ai lui Andru?
-
Ca ucenic, Andru îți punea mereu sub ochi o perspectiva nouă, proaspătă asupra
realităților cunoscute, prăfuite, tocite. Mai mult, la finalul lecției, pe
lângă informații, primeai și dezlegări. Toți mergeam la lecțiile sale
împovărați, îngreunați de griji, de opacități, legați de propria noastră
netrezie, de propriile erori, mari sau insesizabile, și primeam dezlegare,
primeam nădejde, ne simțeam foarte mult aproape de condiția de fii ai Tatălui.
Metaforic vorbind, Andru și-a condus ucenicii pe căi bătătorite, i-a inițiat în
mersul acesta, pas cu pas, o cale pe care ucenicul simțea nu numai praful
drumului, efortul urcușului, căldura istovitoare a soarelui, ci și parfumul
florilor de pe margine, unda de prospețime a unui izvor din apropiere sau
cântecul unei păsărele în tufiș. Și mai ales, simțea prezența maestrului, bună,
împăciuitoare, atât de aproape de înțelesurile mari ale naturii și ale Legii,
ale lui Dumnezeu. Ființa sa ștergea întrebările din capul ucenicilor.
Iată
descrierea unei catedrale din aceleași caiete ale anilor '80: „seara, târziu, revin la Catedrală. Mare și
suplă, bine luminată, arată minunat și noaptea. Are peste 150 metri lungime,
peste 65 metri lățime, peste 100 metri înălțime. Dar nu numai proporțiile te
mișcă, ci decorația, impresia de aerian, de flacără, de săgeți spiritualitate
care țâșnesc spre cer. ... Interesant, lumea se împrăștie, un fost cântăreț de
operă cerșește, cântă o arie și ține pălăria întinsă, rămân singur pe treptele
catedralei încă o vreme, nu-ți vine să pleci. Catedrala ca propoziție ezoterică
dintr-un dialog al omului cu celestul. Încercarea omului de a aproxima și
concepe forma divină, inteligența celestă. Și cum suportul cel mai simplu al
transcendentei este tronul ( primul cod al manifestării celor ce n-au formă),
citirea catedralei ar trebui să înceapă prin citirea noțiunii de tron.”
Citind
acest text mă uimește prospețimea percepției, acuitatea amănuntelor, dar și
esența unui obiect, catedrala. Experimentez o mare înțelegere, compasiune, pe
care o poți avea doar când ești îndrăgostit. Sau când un Maestru te trezește,
te face viu, te învie. Te scoală din morți. Andru ne vorbea adesea despre
sindromul Lazăr, acest sentiment al învierii, experimentat după lucru spiritual
împreună. Pentru mine este Efectul Andru. Ce alt argument aș mai putea aduce în
favoarea acestei exprimări, decât cel în care eu, la 7 ani de când Andru a ”murit”,
vorbesc despre propria-mi înviere, pe care i-o datorez lui Andru?