Poeții se grăbesc mereu spre undeva
Să bea o cafea c-un prieten ce-i așteaptă
Și de mult a murit
Se grăbesc neștiind de ce
Spre somnul răvășit se grăbesc
Toamna încă nevenită, ei toamnă sunt
Singurătatea unde-i, sunt singurătate
Luminițe de tristețe le lucesc printre degete
Ca-un puf de licurici. Amintirile-și ceartă:
Ah, te vei uita, te vei uita și tu
Poeții mereu se grăbesc spre undeva
Se grăbesc în vis și nu știu de ce
O lacrimă de necaz – se grăbesc și spre ea
Mângâie nebuniile
Consolează tragediile
În cântece făr' de cântec, în drumuri făr' de drum
Din buzunarele roase le cade sinele
Ei caută omul care nu-i
Și se-nchină, două lumânări aprind:
Una pentru suflet, una pentru tine
Poeții se grăbesc să moară
Și nu știu unde.
* Fatos Arapi (1930-2018). Laureat al Cununii de Aur a Serilor de Poezie de la Struga (2008)
În română de A.-Ch. Kyçyku