[Prozë
e thyer]
Shtëpiza për qirinj – po ai vit
Kur më qëndruan pranë
vetëm Zoti dhe muzika
Udhëtimi i tim eti
Zgjati sa kalimi
I një qiriri
Nga tryeza për „të gjallë”
Tek tryeza e „të fjeturve”.
Pët disa grima u enda symbyllur
Me qiririn në dorë, si lutje,
mes dy botësh.
Zgjidhe
vetë ku dëshiron të digjesh, i thashë pa zë
M'u kujtua këshilla e shitësit plak të qirinjve:
Mos
ndizni qirinj të mëdhenj pranë të vegjëlve, zotni, ju lutem,
Se
i djegin në brinjë dhe i përkulin,
i
gjunjëzojnë... para se ta përmbushin flijimin...
dhe
ua çojnë dëm dritën e papërdorur
Më erdhi rëndë të dilja:
Nuk qan burri në këtë moshë.
Kur lotët u kthyen mbrapsht
Për t'u dhënë edhe një kuptim
Gjakut e bojës
Jashtë qënkej dyndur shtrëngata
Me dëborë e breshër si sy smirëzinjsh,
me gjilpëra të akullta shiu, me
trungje të çartur e kujë zogjsh a shpirtrash
Ftohtë sa s'dilej as nga varri
Por të paktën kish mure dhe hije drite
Mbi çatinë e shtëpizës së qirinjve
Ra pa frymë edhe një zog
Vrarë nga bubullimat
Dy pleq të kërrusur dhe një fëmijë si pa kokë
Hynë brenda verbtazi
Dhe gjetën me nuhatje nga një cep ku të
Ndreqnin frymëmarrjet
S'kishin qirinj
Por të paktën suferina ende s'i kish
Shembur muret – as dritën e hijes
Ku do të isha mbytur, po të mos hyja këtu për t'u
çmallur
Me tim atë
Vallë si jetonin këta vdekatarë
Që i kishin shpëtuar shqotës
Po s'kishin qirinj
Apo
E dija se plakja mbulonte me pikëpyetje
të gjitha shenjat e pikësimit
Nisën të ngrohnin duart dhe të thithnin
Nga pak tym apo hije flakëzash
S'dilej as nga varri
Hytë këtu që të shpëtonit, me shpresën se
shtrëngata dikur do të ndalet.
Po sikur të vazhdojë pa fund
Mos
ikni nga vendi ku fati turret t’ju rrënojë,
sepse
aty vetë Zoti lufton për ju.
E kur ke Zotin me vete, kush,
çfarë mund të të mungojë
Belbëzova: Merrni ju duarzbrazurit
qiririn e ndonjë të panjohuri
Për të ndriçuar sadopak rrugicat e shpresës
Se koha nën sprovë s'dihet sa zgjat
E me sa ta shkurton jetën
A dritën
Po ata jashtë
Dikur të dëbonin qençe nga jetët e tyre; tani
Shisnin gjithçka për të të thithur në to. Endeshin e
hanin e pinin
E gajaseshin e bërtisnin e ndukeshin e plekseshin
E shkruanin e ndanin çmime e dekorata
E mbanin fjalime e mbushnin ajrin me kërpudha lajkash
apo
Nguteshin të pagojë e me sytë
Ngulur mbi telefona
O sikur s’do vdisnin kurrë, o si
Robër që as vdekja s'ka ç't'u marrë
Më patën shajnitur kaherë guximi dhe lirshmëria e tyre
–
në zgrip të
pavetëdijës
A thua se isha ai fëmija pa kokë
që dridhej mes qirinjve
Aq herë pata ëndërruar t'u ngjaja
Si ndonjë i vdekur para kohe
Me fytyrën ngjitur pas qelqit që ndan vdekjen nga jeta
Pse rrufetë s'ishin krisje të atij qelqi
E dija se plakja
rrallonte
shenjat e pikësimit. Ose i fshinte
fare.
Me qiririn e tim eti nisa të ndizja
Qirinjtë që qenë fikur mbase nga lodhja
Kështu sikur pata mbetur edhe në mërgim
Fund nëntori '91
Pinim kafen e rrugës së mbarë
Ikja dihej, kthimi – as pas vdekjes
Ju lutem mos qani, tha Nëna, se djali është për udhë
Dhe tri pika loti i ranë mbi filxhan. Po qan, e pyeti
im atë me të qeshur,
Dhe iu mbushën sytë
Të mbahemi, thashë unë duke vënë buzën në gaz,
Dhe u shkreha në lot
U bëtë fëmijë fare, qeshi im vëlla
Dhe ktheu kokën në anën tjetër
Na mbështolli një frymëtim qirinjsh
Pastaj aq e përdhosura „qesh me lot”
s’u bë dot kurrë më e vërtetë
Qe varfëri vegimtare dhe mot për festë mbi Tiranë
Betoheshe se asgjë nuk kujiste: Të
Hëngshin
udhët e huaja (Se tonat
Janë
ngopur)
Siç ju ha smira mëlçitë, u gjegja,
Që të vdesë urie ajo shkaba e gojëdhanave
Mos vallë duhej të isha kthyer
- Si po ju duket
atdheu, zotni
- Pa baba
Kurrë s'më ka dhembur shpirti kështu, po s'jam i
dëshpëruar.
Të paktën m’u dëshmua sërish se
Paskam shpirt
Dhe
kjo vetmi…, iu drejtova tim eti
Por, të qahesh nga vetmia, është si të qahesh
Që ke në jetë vetë Zotin,
Do gjë në vend të Tij
më tepër njerëz
Nga ç'të ka falur
Flakëzat e fikura u sosën
Ç’mbeti për t’u ndezur, ç’mbeti për t’u fikur
Po ndihesha peng si në ndonjë libër timin
Po mbase vetëm kështu, autor pengu e peng autori,
ose autor-e-peng do të mund të zgjedhësh
Një vdekje të bukur
Si e tim eti
Dikur pyeta veten: tani po rri ngaqë e do çnjerëzisht
lëkurën;
I trembesh një shtrëngate si aq të tjera, apo ngaqë
ndihesh Në Shtëpi
Tridhjetë e kusur vjet u le peng mungesën
Tani tërhiqe si me grep
U shua zëri i errët
që të pëshpëriste
Se ua lije mungesën
që të mos hanin kokat
Merre e ndoshta do të jesh i dukshëm vetëm për
Të fjeturit e pagjumë
Shqova shkarazi mahnitjen
Plot pezm të fshehur të vetëtimave
Vetë-ti, qesha me vete
Vétë-tí. Ti vetë (e parë, e dytë, e tretë)
Ti me vete. As hije
S'do të kisha pasur
Pa këto flakëza
S’mbahet jeta me vetëtima
E as vjen drita me një vetëtimë. As me dy a tri
Ja: thyhen e humbin në çngjyrosje
Para flakëzave si buzëqeshje
Që s'kanë kufij
Ndoshta moti do të zbutej
Pasi të fikej flakëza që ndizte të tjerat
Shpesh kaq zgjaste një jetë
Disi më pak një dashuri
Ose anasjelltas
Scriind
singur
[Proză frântă]
Căsuța de lumânări – același an
când mi-au stat alături
doar Domnul și muzica
Călătoria tatălui meu
A durat
Cât trecerea
Unei lumânări
De la masa Celor vii
La masa Adormiților
Preț de câteva clipe am umblat cu ochii închiși
Ca o rugăciune, purtând lumânarea
Între două lumi
Alege
tu unde vrei să te mistui, i-am spus fără voce
Mi-am amintit de sfatul bătrânului de la pangar:
Nu
aprindeți lumânări mari lângă cele mici, domnule, vă rog eu
Că
le ard în lateral și le culcă
Le-ngenunchează…
înainte de a-și îndeplini misiunea
Și
le risipesc în neant lumina nefolosită
Mi-a fost jenă să ies:
Nu plânge bărbatul la vârsta asta.
Când lacrimile s-au întors înapoi
Pentru a le mai da un sens
Sângelui și cernelii
Afară se năpustise furtuna
Cu zăpadă și bobi de grindină ca ochii unor invidioși
Cu ace înghețate de ploaie, cu
Copaci înnebuniți și strigăte de păsări sau suflete
Frig de nu-ți venea să ieși nici din mormânt
Dar măcar aveam pereți și umbră de lumină
Pe acoperișul căsuței de lumânări
Căzu fără suflare și o pasăre
Ucisă de tunete
Doi bătrâni gârboviți și un copil parcă fără cap
Au intrat în căsuță orbește
Și au găsit cu mirosul câte un colț unde să-și poată
Potoli respirația
N-aveau lumânări
Dar cel puțin furtuna încă
Nu dărâmase pereții – nici lumina umbrelor
Unde m-aș fi înecat, dacă nu intram aici să-mi
Scot dorul de tata
Dar oare cum trăiau muritorii aceștia
Care scăpaseră de furtună
Dar n-aveau lumânări
Sau
Știam că îmbătrânirea acoperea cu semnul întrebării
Toate semnele de punctuație
Au început să-și încălzească palmele și să tragă
Câte un pic de fum sau umbre de flăcări
Nu-ți venea să ieși nici din mormânt
Ați intrat aici ca să scăpați, sperând că
Furtuna se va opri cândva
Dar dacă se va dezlănțui la nesfârșit
Nu
fugiți de unde soarta sare să vă distrugă
Căci
acolo Însuși Domnul se luptă în locul vostru
Și când Îl ai pe Dumnezeu
C(in)e îți poate lipsi
Am șoptit: Luați voi cei cu mâinile goale
Lumânarea vreunui necunoscut
Ca să (vă) iluminați cât se poate cărările nădejdii
Că vremea sub încercare nu se știe cât durează
Și cu cât îți scurtează viața
Sau lumina
Dar cei de afară
Cândva te alungau câinește din viețile lor, acum
Vindeau tot ca să te sugă-n ele. Umblau și mâncau
Și beau și râdeau și urlau și se atingeau și se cuplau
și se triplau
Și scriau și(-și) împărțeau premii și decorații
Și țineau cuvântări și umpleau aerul cu ciuperci de
laude sau
Se grăbeau muți cu privirile
Înfipte-n cărnuri și telefoane
Ori ca și cum n-aveau să moară vreodată
Ori ca niște robi cărora nici moartea
N-avea ce să le mai ia
Mă uimise de mult curajul și nonșalanța lor –
vecine cu inconștiența
De zici ca eram copilașul decapitat
Care tremura printre lumânări
De atâtea ori visasem să semen cu ei
Ca un mort înainte de vreme
Cu chipul lipit de sticla ce separă moartea de viață
De ce fulgerele nu erau fisuri ale acelei sticle
Știam că-mbătrânirea rărea
Semnele de punctuație. Sau le ștergea
De tot.
Cu lumânarea lui tata am început să reaprind
Lumânările stinse poate de oboseală
Astfel parcă rămăsesem și în exil
Sfârșit de noiembrie '91
Ne beam cafeaua de drum bun
Plecarea se știa, întoarcerea – nici după moarte
Vă rog să nu plângeți, spuse mama, că băiatul are drum
lung de făcut
Și trei picături de lacrimi i-au căzut în ceașcă.
Plângi, a întrebat-o tata în glumă
Și i s-au umplut ochii.
Să fim tari, am spus eu zâmbind
Și am răbufnit în lacrimi.
V-ați dovedit niște plângăcioși, a râs fratele meu
Și și-a întors capul în altă parte.
Ne înveli un freamăt de lumânări. Apoi
Atât de profanata ”râd cu lacrimi”
N-a putut fi niciodată mai adevărată.
Era o sărăcie feerică și vreme de sărbătoare la Tirana
Puteai jura că nimic nu schelălăia: Mâncate-ar drumurile străine
(Că ale noastre sunt
sătule)
Cum vă mănâncă invidia ficații, am răspuns
Ca să moară de foame vulturul acela mitologic
Oare trebuia să mă fi întors
- Cum vi se pare
patria, domnule
Fără tată
Niciodată nu m-a durut sufletul atâta, dar nu-s doborât
Cel puțin mi s-a mai dovedit că am
Suflet
Și
această singurătate…, îi spusei lui tata
Dar
să te plângi de singurătate este ca și cum te-ai plânge
Că-L
ai în viață pe Dumnezeu
Vrei cumva în locul Lui
Mai mulți oameni decât ți-a dăruit
Flăcările stinse s-au terminat
Ce mai era de aprins, ce mai era de stins
Mă simțeam ostatic ca-ntr-o carte de a mea
Dar
poate numai astfel, autor de ostatic și ostatic de autor
sau
autor-și-ostatic, îți vei putea alege
O moarte frumoasă
Ca a lui tata.
M-am întrebat cândva: Dar acum stai aici fiindcă-ți
iubești inuman pielea;
Te temi de o furtună ca atâtea altele sau fiindcă
Te
simți Acasă
Treizeci și de ani le-ai lăsat în gaj absența
De acum o tragi iei înapoi
S-a stins întunecata voce care-ți șoptea
Că le lași absența ca să nu-și mănânce capetele între
ei
Ia-ți absența și poate vei fi vizibil doar pentru
Adormiții atât de treji.
Am zărit în treacăt uimirea
Plină de amărăciune ascunsă a fulgerelor
Nici umbră n-aș fi avut
Fără aceste flăcări
Nu se ține viața cu fulgere
Și nici nu se face lumină cu un fulger. Nici cu mai
multe
Iată: se frâng și pier în ne-culoare
În fața flăcărilor ca niște zâmbete
Ce n-au margini (nici în timp)
Poate vremea avea să se amelioreze
După stingerea flăcării care le aprindea pe celelalte
Deseori atât dura o viață
Ceva mai puțin o iubire
Sau viceversa