Ukë Zenel Buçpapaj (n. 1958) este un binecunoscut și larg
apreciat poet, traducător și profesor universitar albanez, autor a numeroase
volume de poezii, traduceri mai ales din poezia anglofonă, eseuri, studii
științifice.
Ochii mei caută lumină dincolo de tezaurul beznei
Proprii, lumină spre a se elibera de prafuri
Toate scenele durerilor trecute, prezente, viitoare
Și, amestecându-le, descoperă runiele iubirii umane.
Iată unde-s, scârțâie sub gheață, respiră,
Se gândesc doar la frunzele lor căzute de-a lungul unei
ierni nesfârșite.
Ochii mei mulg spetele spre a vindeca rănile zilei
Care a răcit. Vorbesc limbi nemaiauzite,
Fără vocale orbite, indiferente față de bocetul
sunetelor.
Dar cine mai vrea să știe? S-au pierdur dicționarele
luminii, oasele cântecelor
Înecate se ascund în buzunarele unei furtuni bătrâne
Scoâțnd flăcări. Văd cum prin mucegai cuvintele și
În guri ne îndeasă inimile, fraze stropite cu picături de sânge.
Ochii mei beau vise sărate în fața oglinzilor somnului.
Prin gaura cheii mă privesc urcând dealul
Împreună cu pescărușii și privirea caldă a cerului. O
femeie
Iese din norii înfiorați și începe să cânte la fluier.
Buzele ei fierbinți sperie pescărușii ce se zbat să-mi
pună soarta-n cui.
Înainte de a pleca lumina albastră. Ochii mei se duc la
femeie și eu rămân
Cu chipul ridat al adevărului încolăcit într-un peisaj
nescifrat.
Ochii
mei stau deschiși până mă trezesc și-n lumina de necucerit
A
nopții le cer să-mi plătească solitara călătorie
Prin
orașele-zgârie-nori ale memoriei mele. Îmi cer iertare.
Îmi
spun că memoria învinge timpul, că nu-i nici trecut, nici viitor nu-i, că
prezentul
Are
importanță
Că
prezentul, precum lumânarea, arde, dar nu se topește, că prezentul, precum
luna, se mănâncă, dar nu se termină,
Căci
lumina este trupul și sufletul și duhul lui, că prezentul aleargă fără oprire
Că
voi inventați trecutul și viitorul, fiindcă nu puteți prinde prezentul,
Că
trecutul și viitorul sunt viețile voastre neîmplinite, izvorul sălbăticiei
voastre.
Ochii mei cunosc fericirea luminii. Uneori se închid
Pentru a vedea dincolo de perdelele trecutului, ale
viitorului, adeverind
Neputința existenței lor. Se deschid aidoma hărților și
aratăî nemărginirea
Prezentului. Se spală, scot bezna zilei,
Veșnicia trupului nevăzutului. Prezentul e sufletul
Lumii, rădăcina și trunchiul, sfida și neprevăzutul
Fiecărei generații, respirația neîntreruptă a spațiului
Nostru. Înțeleg apa și numai apa. Trebuie să ne convingem
că apa și
Timpul nu îmbătrânesc, nici nu-ntineresc.
(...)
În română de A.-Ch. Kuciuk
Integral în Revista Haemus Nr. 66-70